CRISTIAN MĂCELARU (dirijor, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței): „Nicio clipă nu mi-am pus problema că nu voi fi dirijor”

La Paris a venit primăvara. Cerul s-a făcut albastru intens, dar dirijorul Cristian Mă­celaru n-are timp să se bucure de pri­ve­liști. Nu vede nici Turnul Eiffel, care-și desenează înăl­țimile la doi pași de arondismentul 16, nici mag­noliile, care-și scutură petalele chiar pe Avenue Kennedy. De mai bine de-un an de zile, de când a fost numit Director Muzical al Orchestrei Națio­nale a Franței, viața lui se scurge între repetiții, con­certe, trenuri, aeroporturi și…. două valize. Le-am văzut cu ochii mei, în cabina lui de pe Rive Droite, când pentru o oră și jumătate a respirat ușu­rat. După 23 de ani de locuit în America,    Cristian Mă­celaru e, în sfâr­șit, mai aproape de România. Un intermezzo parizian bine­ve­nit, pentru un dirijor de Grammy, care a urcat la pu­pitrul celor mai mari filar­mo­nici din lume.

„Fără să vrem, suferința acelor oameni a ajuns la noi”

– Domnule Măcelaru, abia ați ieșit dintr-o re­pe­­tiție la Paris, în timp ce, în partea cealaltă a Eu­ro­pei, oamenii se omoară între ei. Își mai găsește muzica sensul, când lumea întreagă e răscolită de război?

– Muzica nu ne face, din păcate, oameni mai buni, dar are în schimb menirea de a ne aduce împreună, nu doar în­tr-o sală de concerte, ci și într-un spațiu spiritual comun, acel punct în care, dacă reușim să-l accesăm, ne reînnoim sufletește. E unul din puținele locuri unde diferențele dintre noi dispar și, indiferent cine suntem în viața de zi cu zi, ajungem să ne întâl­nim cu adevărat. Știu că pare ciudat să spun asta, dar când dirijez, eu intru în rezonanță cu durerea acestor oameni care trec prin război, simt aceeași durere pe care o trăiesc și ei. Cred foarte tare că între noi, oa­menii, există miliarde de legături sufle­tești nevăzute. Toți putem simți lucrurile astea, dar poate că oamenii care lucrează cu arta, cu mu­zica, cu emoțiile, sunt ceva mai antrenați să le acceseze. Când a iz­bucnit războiul, eram chiar la București, în camera de hotel. M-am trezit brusc la ora 4.00, ora României. Și fiindcă nu mai aveam somn, am deschis televizorul și am văzut știrea. Chiar atunci avusese loc invazia. Dimineața, la micul dejun, m-am văzut cu Sarah Nemțanu, concert-maistra orchestrei. Am întrebat-o cum a dormit și mi-a zis: „Nu știu ce am avut, de la 4 n-am mai reușit să adorm.” Fără să vrem, suferința, energia acelor oameni au ajuns la noi. Cu atât mai mult ne în­tâlnim când suntem cu toții într-o sală de concert, ascultând aceeași muzică. Cân­tam odată cu un pianist extraordinar, Da­niel Trifo­nov. Îl ascultam încălzindu-se înainte de concert, dar cânta pasajele res­pective excesiv de lent. Și l-am între­bat: „Daniel, de ce faci asta? De ce le cânți la len­toarea asta?” Știți ce mi-a răs­puns? „Îmi pregătesc starea emoțională. Pentru mi­ne, a cânta înseamnă să încerc ca de fie­care dată să împing cât mai departe de limită stările mele de bucurie, de tristețe, să le duc la cât mai mari profunzimi.” Asta e marea frumusețe a muzicii. E o lume spirituală care de fiecare dată când o ac­ce­sezi, cu fiecare concert, îți mai deschide o por­tiță. Cu război sau fără, când dirijez un concert, e ca și cum aș fi înconjurat de 50-60 de prieteni foarte speciali, care pot fi compozitori, persoane reale, personaje sau cărți. Sunt într-o continuă conversație cu ei și cânt pentru fiecare în parte.

– Dați-mi atunci voie să pun o întrebare naivă: ce face, de fapt, dirijorul când ține bagheta în mâ­nă?

– Cel mai important pentru un dirijor e să convingă o orchestră să-l asculte atunci când e pe podium, să con­vin­gă o sută de muzicieni, toți foarte buni, să adop­te împreună aceeași vi­ziune. Uneori, spun sim­plu orchestrei: „Ui­te, bucata asta trebuie să sune trist.” Dar ce în­seamnă trist? Sunt atâ­tea feluri de tristețe pe lume, pentru fiecare din­tre cei o sută poate să însemne altceva. Și atunci, intervine partea tehnică, și aia e cea mai grea. Care instrument să fie mai în față? Cât vibrato? O multitudine de detalii concrete, care fac parte din viziunea pe care mi-o creez ca di­rijor, cu mult timp îna­inte. Și pe care, prin pasiunea pe care o transmit, trebuie să-i conving și pe ceilalți să o adopte, pas cu pas. Dacă la final, în seara concertului, reușesc să suprapun în procent de 80% ceea ce se întâmplă pe scenă cu ceea ce aveam eu în cap, pot considera că e un concert reușit. Mi-a luat foarte mult timp să accept că niciun concert nu va fi concertul perfect.

„În copilărie, muzica se auzea non-stop în casa noastră”

– Dirijatul presupune să asculți o sută de oa­meni deodată. V-ați antrenat auzul încă din anii copilăriei, alături de ceilalți nouă frați pe care-i aveți? Cum de cântau atât de mulți oameni în familia dvs.?

– N-a fost planificat ca familia noastră să fie atât de mare. Așa s-a întâmplat, să fim zece, iar eu să fiu ul­timul născut. Tata și mama au studiat muzica amân­­doi, s-au cunoscut la școala de muzică. Tata a con­tinuat să cânte, a scris și prelucrat foarte multă mu­zică, fără să o facă însă profesionist, într-o or­chestră. Vremurile nu i-au fost prielnice, toată viața lui a lucrat ca sculer-matrițer. Dar ne-a încurajat pe toți să învățăm muzică, și cântatul a devenit aproape o inerție, o plăcere de familie. În copilăria mea, ma­ma cânta, iar tata o acompania la orgă, până noaptea târziu. Muzica se auzea non-stop. Nici nu mi-am dat seama când s-a prins de mine. Cert e că, ajuns în cla­sa întâi, am fost cu totul surprins să constat că cei­lalți copii nu doar că nu știu să scrie și să ci­tească, dar nu știu nici să cânte. Eu știam deja și notele.

– V-ați păstrat și astăzi, când vă reîntâlniți în familie, bucuria de a cânta?

– Când soția mea, care e americancă, mi-a vizitat prima oară familia, a rămas cu totul surprinsă, fiindcă absolut toți copiii, nepoții mei, copiii fraților mei, cântă la instrumente sau cu gura. Și nu oricum. Știu să cânte armonizat, pe câte patru voci… Cât despre frații mei, toți cântă extraordinar, iar unii dintre ei au urmat chiar cariere muzicale. Două surori sunt în Filarmonica Banatul din Ti­mișoara, o alta în cea din Barcelona. În orice caz, și-a găsit fie­care locul. Când ne întâlnim de Cră­ciun, e nebunie. Cân­tăm o noapte întreagă și colin­dăm, cum e obi­ceiul, din casă în casă.

„Noi, românii, suntem foarte autocritici”

– Timișoara, orașul în care v-ați născut, mai păs­trează și azi ceva din aerul aristocrat al Im­periului din care a făcut parte. E parcă un oraș cu ureche muzicală. La Timișoara a ajuns cândva și Beethoven…

– Au ajuns și Brahms, și Liszt, chiar. Și, deși când m-am născut eu, în 1980, se afla deja sub o cortină de fier, cu adevărat fascinant este faptul că orașul a rămas și în timpul comunismului, și în pre­zent, singurul oraș din Europa unde trei teatre na­ționale, în trei limbi (germana, maghiara, româ­na) împart în mod pașnic aceeași clădire. Când mergi la teatru, sunt trei intrări, care duc toate spre același loc. Or, diversitatea întotdeauna dă naștere la creativitate. Am avut colegi români, unguri, nemți, romi, sârbi. Am trăit amestecați și a fost foarte bine. Am fost foarte fericit în co­pi­lăria mea, la Timișoara, dar am avut din­tot­deauna o țintă foarte precisă. Din clipa în care am început să înțeleg câte ceva despre muzică și despre vioară, am știut că asta voi face toată viața mea. Greu de crezut, știu, dar ni­cio clipă nu mi-am pus problema că nu voi fi dirijor. La 16 ani, când am ajuns în America, a doua zi după ce am aterizat, unul din spon­so­rii care m-au ajutat să ajung acolo a dat un mic party în cinstea sosirii mele. Și, la un moment dat, m-a întrebat: „Ce-ți dorești să ajungi când vei fi mare?” La care eu am răs­puns cât se poate de sincer: „Voi fi direc­torul muzical al Filar­mo­nicii din New York”. S-a uitat la mine și a în­ceput să râdă. Eu mă uitam la el și nu în­țelegeam de ce râde. „Păi, e una din cele mai mari din lume”, a zis el. „Și ce dacă?”, am zis eu. N-o spuneam din va­ni­tate, ci dintr-o sinceritate care venea din faptul că ști­am exact ce vreau să fac. Nu ști­am cum voi ajun­ge acolo, dar aveam încre­derea că sunt pe drumul bun. Iar pentru asta, trebuie să le mulțumesc mai ales părinților mei.

– La ce vă referiți exact?

– La încrederea pe care mi-au dat-o. Noi, ro­mâ­nii, suntem foarte autocritici, nu prea știm să ne în­cu­rajăm copiii, le dăm mereu peste mână. Când eram mici, tata ne spunea întruna: „Faceți ce vreți, nu con­tează ce faceți, dar în ce faceți să fiți cei mai buni”.

„Ce ne-au lăsat moștenire părinții e pasiunea de a face totul așa cum trebuie”

– Și perfecționismul poate fi uneori dăunător…

– În cazul tatălui meu, perfecționismul venea dintr-un soi de complex, din faptul că el nu-și îm­pli­nise potențialul profesional, nu ajunsese să fie ceea ce ar fi putut fi de fapt. Și-a dorit toată viața să aibă o orchestră pe care să o dirijeze el. Dar tim­pu­rile nu i-au fost deloc favorabile. După ce s-a căsă­to­rit cu mama, a trebuit să plece doi ani și jumătate în armată. Când s-a întors, mama născuse deja pri­mul copil. A trebuit să plece la muncă, să facă bani. Am crescut 12 oameni într-o casă, în care părinții aveau o cameră, cele șapte surori ale mele împărțeau alte două, iar eu cu ceilalți doi frați ai mei dormeam într-o cămăruță. Ce ne-au lăsat însă moștenire pă­rinții e pasiunea asta de a face totul așa cum trebuie, pentru care își are meritul și biserica. Erau foarte implicați în viața bisericească. Lucrul ăsta și-a lăsat amprenta și asupra mea.

– Criticii muzicali spun adesea că nota dvs. personală în dirijat vine dintr-o căldură nemaiîn­tâlnită. S-a hrănit din credință?

– Pentru mine, spiritualitatea nu e legată de o dog­mă anume, ci mai degrabă de ceea ce simt când mă sui pe scenă, în timpul actului muzical. Căută­rile mele din acele momente sunt felul meu de a ajun­ge la Dumnezeu. Iar căldura de pe scenă vine, cred, din faptul că niciodată nu m-a interesat să le impun cu forța instrumentiștilor interpretarea mea, ci am căutat să fac tot posibilul să-i încurajez să cân­te cum pot ei mai bine. Foarte mulți dirijori sunt exact opusul. Sunt atât de obsedați să controleze totul, să aibă fiecare detaliu sub mâna lor, că unde­va, ceva se pierde. Eu cred că mult mai important e să ne aliniem sufletește ca oameni. Dacă ne punem sufletele în armonie, instrumentele vor veni singure după noi. Le spun deseori muzicienilor: „Nu «în­cercați» să cântați împreună! Cântați împreună!”. Încercatul, forțatul nu sunt bune. Arcușul o să se ducă singur în direcția bună dacă-i dai voie. Pentru mine, concertul ideal e cel în care nici nu mai trebuie să dirijez, e cel în care simțim atât de bine muzica îm­pre­ună, încât gesturile mele nici nu mai sunt necesare.

„Sunt român, iubesc România la nebunie, dar cel mai aproape m-am simțit totdeauna de America”

– Domnule Măcelaru, cum ați ajuns de fapt în America?

– Dacă n-ar fi murit Ceaușescu, poate că nu s-ar fi întâmplat niciodată. Eu aveam 9 ani, în 1989. Du­pă revoluție, foarte mulți americani veneau la Ti­mi­șoara să ia copii în adopție. Sora mea lucra ca asis­tent social la una din organizațiile care se ocupau cu asta. Prin intermediul ei, familia mea a intrat în legă­tură cu foarte mulți americani. Eu făceam, de obicei, pe ghidul, îi plimbam prin Timi­șoara și le arătam unde începuse revoluția. Vorbeam deja destul de bine engleza, așa că era o bucurie să o exersez. Cum câștigasem deja tot felul de olim­piade și concursuri, îi chemam să mă vadă și în concert. La un moment dat, o familie din Michigan, care lo­cu­ia la doar două ore cu mașina de Inter­lochen Arts Academy, unul dintre cele mai presti­gioase licee de artă din toată America, a avut ideea să mă înscrie la o tabără de vară acolo. Dintr-o în­curcă­tură, însă, cei de la școală mi-au tri­mis direct formularul pentru în­scrierea în anul următor, la Academie. Era un formular excesiv de greu. Iar eu nu înțelegeam de ce e nevoie de atâtea lucruri doar pentru o tabără de vară. A trebuit să dau testul Toefl, să fac dovada tuturor notelor din clasa întâi, până la momentul prezent, să iau scrisori de reco­mandare de la di­rec­toarea școlii și de la profesorul de vi­oară, să traduc, să parafez și să și în­registrez niște concerte. Am trimis to­tul, a trecut vara, am intrat în clasa a 11-a și nu am primit niciun semn. Eram convins că făcusem toate eforturile degeaba, când, înainte de Crăciun, am primit o scrisoare în care eram felicitat. Primisem bursă integrală pentru tot anul academic care urma. Christopher Hitchens, marele gânditor născut în Anglia și mutat în Ame­rica, spunea, odată, că el toată viața lui a sim­­țit că s-a născut în țara greșită. La mine, sentimentul    a fost chiar mai puternic. Crescând la Timișoara, fi­resc ar fi fost să încerc să studiez la Viena sau la Ber­lin. Sunt român, iubesc România la nebunie, dar cel mai aproape m-am simțit întotdeauna de America. Când am ajuns acolo, mi-a luat exact cinci zile să mă simt cu adevărat acasă. Nici nu aveam motive să nu mă simt bine. Eram la o școală de top, care în mod normal ar fi costat 29.000 de dolari pe an, eram coleg de clasă cu bă­ia­tul lui David Lynch, aveam ca­­mera mea personală, cu baie, într-un campus for­mi­dabil, în mijlocul unei păduri, între două lacuri, unde nu te distrăgea ni­mic, tot ce trebuia să faci era să te concentrezi pe stu­diu. Când am plecat din România, știam că sunt foarte bun la vioară, dar văzusem revista aca­de­miei ame­ri­cane, în care totul era pre­zentat în stil așa de impre­sio­nant, că mă gândeam cu groază: „Doamne, o să ajung acolo și o să fiu cel mai slab dintre ei!”. Când, de fapt, la primul con­curs la care m-au su­pus, am ieșit primul și m-au pus concert-mais­tru.

– Ați vorbit despre ce înseamnă ca muzica să-i aducă pe oameni împreună. Domnule Mă­­celaru, ați găsit a­cest „împreună” și în viața dvs. personală?

– Sunt foarte no­ro­cos că am întâlnit o fe­meie cu același nivel de gândire, cu aceleași in­te­rese, la care nici a­cum, după 15 ani de căsnicie, nu încetez să descopăr lucruri minunate. Tânăr fiind, am avut și eu pri­etene în stânga și-n dreapta. Apoi, după ce am în­tâl­nit-o pe Cheryl, m-am dus la Timișoara și le-am spus părinților mei că m-am hotărât să mă că­săto­resc. Au fost șocați, nu le spusesem că există ci­neva în viața mea. Tata m-a întrebat: „Dar ești în­dră­gos­tit?”. Am spus: „Da, dar pentru prima oară în viață m-am îndrăgostit și cu capul, nu doar cu ini­ma”. Descoperisem, în sfârșit, într-o persoană par­te­nerul potrivit. Tot ce pot să vă spun e că acele ca­lități de care m-am îndrăgostit nu doar că n-au dis­părut cu trecerea timpului, dar, cu cât o cunosc mai bine, cu atât se aprofundează.

„Nu urăsc nimic mai tare decât să împachetez și despachetez o valiză”

– După 23 de ani de America, sunteți în sfârșit mai aproape de casă. Ați rătăcit un pic în Ger­ma­nia, iar acum iată-vă la Paris, ca director muzical al Orchestrei Naționale a Franței. Vă simțiți bine în Europa?

– De un an de zile fac naveta între Germania și Franța, cel mai des cu trenul. Abia din iulie ne vom muta, cu toată familia, în Paris. Am așteptat să ter­mine și copiii noștri anul școlar. Se vor face, așadar, trei ani de Germania, în care m-am simțit foarte bine. Cel mai bun lucru în această țară e că nemții au gestionat extraordinar de bine pandemia, au insti­tuit multe programe de întrajutorare pentru artiști și m-am simțit foarte ocrotit. Parisul e acum o altă etapă, în care sper să pot să respir mai mult. Cred că oa­me­nii nu-și pot cu adevărat imagina cât de ocupat sunt. Săptămâna trecută am avut patru con­certe. Asea­ră am avut concert în Hamburg, acum sunt aici, în Paris, și deja până la ora asta am făcut și o repetiție lungă. Mâine am concert și repe­tiții în Paris. Poi­mâi­ne, repetiții. Apoi iar concert, la Bruxelles. Du­mi­nică am timp să ajung acasă, să schimb valiza, și plec, în aceeași zi, înapoi spre Paris. Nu urăsc nimic mai tare decât să împachetez și despachetez o valiză. Mi s-a întâmplat chiar să merg la aeroport, să mă uit la poarta de îmbarcare și să nu pot să mă sui în avion, atât de obosit eram. A trebuit să mă întorc acasă și să anu­lez concertul. Și nu sunt singurul, mai știu și alți muzicieni care au trecut prin asta. Fe­tița mea mi-a zis într-o zi: „Tati, în nouă ani, tu nu­mai de două ori ai fost acasă de ziua mea”. Nu mi-a picat deloc bine. Acum, însă, pen­tru prima dată în viață, voi locui cu tot cu fa­mi­lie în orașul în care și muncesc cel mai mult. Pentru un dirijor, asta e deja un lux. Sunt dirijori care au o or­ches­tră în Europa și una în Asia sau Ame­ri­ca și fac naveta săptă­mâ­nal. De asta sper ca Parisul să-mi aducă un pic de relaxare. Știți care e diferența dintre nemți și francezi, nu? În München, dacă spui că ai o urgență, ți se răs­punde: „Ok, hai să o re­zol­văm.” În Paris, da­­că ai o urgență, ți se spune: „Bun, hai să mâncăm și pe urmă o rezolvăm!” (râde)

– Pentru înregistrarea pe care ați făcut-o ală­turi de Wynton Marsalis, ca dirijor al Orchestrei Sim­fonice din Phila­delphia, ați câștigat un Grammy…

– Premiul acesta a fost o surpriză totală. Înre­gis­trarea era cât pe ce să nu se mai întâmple, iar piesa a ieșit la limită, un an mai târziu. Eram în Suedia, când s-au anunțat nominalizările. De bucurie, l-am sunat pe Wynton să-l felicit și a în­ceput să râdă: „Oh, nu, nu, nicio spe­ranță, nici nu te gândi că o să ni-l dea, am deja prea multe”. Câștigase până atunci 13 sau 14 trofee. Ei bine, ni l-au dat. Când s-au anunțat câștigătorii, era ora 3 noaptea în Suedia, nici n-am avut pe cine suna. A doua zi, în schimb, toți jurnaliștii români îmi știau deja numărul de mobil. Dintr-odată, devenisem cunoscut și acasă. (râde)

– Un pretext bun să vă întoarceți mai des!

– De fiecare dată când mă întorc în România, mă simt extraordinar de bine, în prima săptămână. După aceea, brusc, încep să văd tot felul de lucruri care nu merg, mi se face dor de regulile nemțești și-mi vi­ne să fac ordine în toată țara. Soția mea râdea în­tr-o zi că, dacă ar candida la primăria Timișoarei, sin­­gurul lucru de care s-ar ocupa ar fi să vop­sească toate fațadele caselor. Lăsând gluma la o parte, cred că sunt printre puținii di­ri­jori plecați din România care se întorc cons­tant. Nu fac asta nici din interes artistic, nici din interes financiar, ci pentru că mă simt responsabil. Mă bucură să văd atât de mulți tineri talentați și încerc să le deschid ochii cum mi-au deschis și mie alții, la timpul meu. De asta m-am implicat în tot felul de pro­iecte, alături de Orchestra Națională Ra­dio, de Filarmonica George Enescu, de Fes­tivalul Enescu și de Orchestra Națională de Ti­­neret, pe care am dus-o în turneu în Ame­ri­ca. Ro­mâ­nia a avut cândva parte de o edu­ca­ție muzicală de top. Azi, nu există orches­tră în care să dirijez în lume în care să nu în­tâl­nesc cel puțin un român. Sunt buni și sunt respectați. Mi-ar plăcea ca și des­pre cei care vin după noi să putem spune același lucru.