Minunile Maicii Domnului de la Pissiota

– Când spunem „minuni”, ne gândim mai ales la vindecarea de boli tru­pești. Există însă și minuni care tămăduiesc sufletul, captiv în iadul negru al disperării. Trei femei povestesc cum icoana Maicii Domnului de la Mânăstirea Pissiota, din Prahova, le-a ajutat să regăsească lumina credinței și-a bucuriei –

Biblia spune că în dimineața Învierii niciun bărbat nu s-a întâlnit cu Iisus. Doar câ­teva femei l-au văzut, care au și vestit ri­dicarea Lui din morți. De aceea, biserica le nu­mește pe aceste sfinte femei „întocmai cu aposto­lii” și le pomenește în a doua duminică după Paște.

La început de primăvară, m-am întâlnit și eu cu trei mironosițe ale vremurilor noastre. Femei tari în credință, stânci în fața valurilor vieții, după ce „Măicuța”, cum o numesc afectuos toate trei, prin icoana ei făcătoare de minuni de la Mânăstirea Pissiota, le-a arătat că poți să pășești în lumină chiar și când întunericul te-a cuprins.

Tușa Ileana

„Io-s dă pă Valea Izei, acum zâce că-i oraș, da nu-i niciun oraș, că-i sat – comuna Dragomirești. Viața mea îi o poveste cam lungă, c-am avut mari năcazuri. La 36 de ani, am rămas văduvă cu doi copii. Ș-apăi tare mult am lucrat și tare mi-am dorit ca la bătrânețe să stau undeva la o mânăstire, că tare m-am săturat de lume și de răutate. Ș-apăi, aici m-or primit cu mare drag, de-am stat un an ghe zile și m-am rugat la Măicuța Sfântă. Și să știți că mi-am aflat o alinare și-o liniște sufletească, de nu pot s-o descriu. Ș-apăi după anu ăsta m-am dus acasă ș-am mai stat un an ș-apăi a venit marea su­părare: la 52 de ani, mi-o murit unu din băieți…”. Tușa Ileana privește în gol, iar vocea îi tremură. E rotundă – la ochi, la trup, la su­flet și, mai ales, la vorbă. Graiul ei dulce, moroșan, sună blând, re­văr­sându-se peste câmpia ver­de a Vlăsiei întinsă în fața feres­trei. Da, tușa Ileana Țicală e de pe Iza, iar drumurile vieții s-au împletit cu drumurile Domnului și au a­dus-o la Pissiota, să-și afle alean și liman. Când o întreb de ce i-a pierit feciorul, îmi spune aproape în șoaptă, ca să nu se răs­pân­dească răul în aer – „can­cer la plă­mâni”. Un necaz cât pe ce s-o afunde cu totul în neguri. Chiar și acum, când își amintește de moartea băiatului, lacrimile o podidesc. Dar, când unul din stâl­pii vieții ei s-a frânt, atunci, aproape că s-a prăbușit cu totul, deși mai avea un băiat și șase ne­poți de la amândoi, iar inima ei era plină de credință. „Nu pot să vă spui supărarea asta cât de mare o fost, da pot să vă zâc c-am fost de tăt distrusă. Și mai pot să vă spui că, după ce-o murit băiatul, mi-o fost tăt frică. Tăt frică, tăt frică merău. Nu mai puteam să stau nici oleacă sângură, ba nici măcar să dorm sângură. Merău trăbuia să am pă cineva lângă mine și să am iconița cu Maica Domnului sub pernă. Io n-am ștâut că dă ce, da doctorii or zâs c-am căpătat depresie. Ș-apăi, m-o sunat măicuța stareță Iustina de la Pissiota, care, nu c-o laud io, da-i o maică tare bună la suflet, și i-am zâs să mă primească înapoi înc-un an. Ș-apăi, de când am venit aici, Maica Sfântă mi-o luat teme­rea și durerea cu mâna! Măi­cuța Domnului are o putere mai presus de înță­le­gerea noas­tră. Nu puteți închi­pui dvs. câtă putere are! După multe rugăciuni în fața icoa­nei făcătoare de minuni, am pu­tut la urmă să zic: «Dom­nul mi l-o dat, Domnul mi l-o luat, fie numele Domnului bi­necuvântat!».

Nu pot să vă spun ce liniște mi s-o așezat pă suflet aici. Dân prima noap­te am adormit sângură! Nici nu mi-o păsat dă ce te­mere aveam io acasă. Față de acasă, aici sunt în rai! Ș-apăi, acu mărg, vin noaptea, nu mai am ni­mica! Maica Sfântă face foarte mult! Foarte, foarte mult!”. Când spune asta, tușa Ileana își ridică ochii plini de lacrimi și mâinile, de parcă ar vrea să îmbrățișeze cu ele tot cerul.    „Și mă rog, și mă rog, și, iară mă rog, ș-apăi, vine liniștea peste mine. Dacă    s-ar ruga tătă lumea, poate n-ar fi atâtea răle pă pământ!”. Îmi trece prin minte să o întreb pe tușa Ileana cum se roagă, oare citește acatiste sau folosește cuvinte simple în fața icoanei făcătoare de minuni. „Dom­nu mieu, cetesc și eu Paraclisul și Acatistul Maicii Domnului, Canonul Domnului nostru Iisus Hris­tos, că-s bătrână și am timp, da-n fața icoanei, mărg dă dimineața și zic: «Sfântă, ajută-mă pă zâua dă astăzi! Te rog să mă ajuți!». Ș-apăi, când vine sara, trec să îi spun: «Mulțamu-ți, Măicuță Sfântă, că m-ai ajutat! Ș-ajută-mă până mâine de dimineață să mă poci scula în pace, cu ajutorul tău cel sfânt!». Ioi, Doamne, dacă n-ar fi Măicuța Sfântă, cui aș spune tăte câte îs pă sufletul meu? Tăte i le spun ei! – «Uite așa, Măicuță, uite așa am pățit, ajută-mă, Măicuță, nu mă lăsa!». De mică m-o deprins tata și ma­ma cu rugăciunea în gerunchi, ș-apăi așa am răzbit! Așa am ajuns să mă rog la Maica Domnului păntru orice năcaz și să văd cu ochii mei cum m-aju­tă. Dacă tătă lumea s-ar ruga la Maica Domnului, n-ar fi atâtea greutăți pă pământ, nici atâta ură, nici atâta invi­die, nici atâtea războaie. Ea îi mai presus decât toate: Cră­iasa cerului și-a pămân­tului”.

Cum a dispărut cancerul

„În 2018, în doar două luni, soțul meu a slăbit 21 de kilograme. Verdictul medici­lor a fost crunt: cancer, să ne bucurăm de fiecare clipă pe­tre­cută cu el, că poate fi ulti­ma! Era deja foarte bolnav de inimă, nu putea fi operat, pen­tru că inima nu ar fi suportat. Situația părea fără ieșire…”

Doamna Mihaela Manga­lagiu e un vârtej de energie. Stă în fața mea și vorbește repede, repede, aproape se revarsă în cuvintele care i-o iau înainte. Vrea să îmi spună tot, de-a fir a păr, vrea să mă facă părtaș și, mai presus de ori­ce, vrea să mă convingă. De aproape patru ani, de când Mai­ca Domnului i-a ridicat, prin­tr-un miracol, năpasta de pe soț și de pe familie, a devenit un apos­tol al icoanei făcătoare de minuni de la Pissiota. Nu cred că Dumnezeu și-ar fi putut găsi un alt misionar mai fierbinte, mai devotat și mai plin de spe­ranță decât ea. Într-un fel, neca­zul ei a fost o binecuvântare pen­tru mulți năpăstuiți, care, prin ea, au aflat că există o cale de a ieși dintr-o tragedie nu pe pă­mânt, ci din cer. „Era o dumi­nică de noiembrie. Ploua. Era frig. Soțul meu nu mai mânca de mult timp, se topea în fața ochi­lor mei. Și în acea duminică, nu știu, o voce din adâncul meu mi-a spus: Pissiota. Atât. Eu merg foarte mult în pelerinaje, și mai fusesem la Pissiota de două ori. Așa că le-am spus fiului și soțului că astăzi vom merge la mânăstire. Am ajuns la dezle­gările de după Sfânta Liturghie. Era lume, puhoi. Dacă aruncai un ban, nu avea unde să cadă pe pământ. Am așteptat să se ter­mine slujba și, după ce au plecat toți din biserică, am îngenun­cheat cu băiatul la icoana făcă­toare de minuni a Maicii Dom­nu­lui, iar soțul a stat în pi­cioa­re, cum a putut și el. Și am rugat-o pe Prea­curata să nu ne ia soțul și tatăl și să-l ajute să se vindece. Eram conștientă că-l pierd și, după 29 de ani de căsătorie, nu-mi con­cepeam, așa cum nu-mi concep nici acum, via­ța fără el. Noi suntem un întreg.” Când spune asta, pe doamna Mihaela o po­didește plânsul. Toată verva și bucuria și puterea ei de viață se întunecă atunci când își amintește de amenințarea care era cât pe ce să le înghită familia.

O umbră neagră, care a fost risipită de Maica Dom­nului chiar din pri­ma clipă când și-au plecat genunchii în fața icoa­nei făcătoare de minuni. La poarta mânăstirii, pe când ieșeau, soțul a simțit, dintr-odată, că-l taie foamea, pentru prima oară în două luni. Chiar atunci, pe drum, până să ajungă acasă, s-au oprit la un restaurant și-au mâncat. Și minunea a conti­nuat. „Când am venit la mânăstire pentru prima dată, soțul meu era atât de slăbit, de nici nu putea să se aplece sau să urce câteva trepte, și avea mari dureri în picioare. Duminica urmă­toare, am revenit la Pissiota, iar părintele i-a citit rugăciuni vreme de aproape jumătate de ceas. Am rugat-o pe Maica Dom­nului    să-l în­tă­rească și să-i ia durerile de pi­cioa­re. Ei bine, la două, poate trei zile după aceea, durerile i-au dispărut. Apoi, în doar câteva săptămâni, can­cerul s-a curățat, pur și simplu. Am fost și i-am făcut investigații, iar me­dicii nu au mai găsit nimic. I-a rămas doar problema cu inima. De atunci, am tot revenit la mâ­năstire și mă rog mereu la icoana Maicii. Vă imaginați? Medicii spuneau că mai are doar câte­va zile de petrecut pe pământ, iar Măi­cuța mi-l ține în viață de trei ani și jumătate! Și nu numai că-l ține în via­ță, dar s-a în­tremat, poate să mănânce, să lucreze prin curte. Stă locului doar cât stă trenul în gară. Dacă ai credință cât un bob de mazăre, îți ceri iertare pentru păcate și îi ajuți pe cei de lângă tine, Măicuța te ajută!”

Doamna Mihaela s-a luminat la față, negura pe care amintirile i-au ti­părit-o pe chip a dispărut. Când vor­bește de „Măicuța”, așa cum îi spun cu duioșie toți pelerinii care se ating de icoana ei de la Pissiota, verva și vo­ioșia ei capătă o aură de bucurie, care nu vine de pe acest pământ. Nu e doar vindecare mira­culoasă a soțului ei. Nu. E ceva mai măreț și mai adânc. E o prezență, pre­zența de care-mi vorbea și tușa Ileană. E prezența în mânăstire a Maicii Dom­nului, crăiasa cerului și-a pământului. „Eu, când mă rog, nu citesc nicio rugă­ciune. Doar stau în genunchi în fața ei și-i vorbesc. Simt că sunt ascultată și o mare liniște co­boară asupra mea!”

Sora sărmanilor

„La ce ură aveam față de fostul meu soț și ce rău îl blestemam, astăzi nu îmi vine să cred. Spuneam mereu un singur cuvânt – «Arde-te-ar focul!» Mereu! Acum știu că într-un cuplu nu există un singur vinovat, dar atunci nu puteam să gândesc așa, eram adânc rănită că soțul meu fugise cu fina noastră.” Nicoleta Roșu e blân­dă și liniștită, îmi e greu să mi-o imaginez bleste­mând. „După ce am trecut printr-un divorț urât, am ajuns la psihiatru. Eram în depresie de mult, dar nu voiam să recunosc. Însă acolo, în cabinetul de psihiatrie, mi-am dat seama că nu aveam decât două căi – fie iau pastile și ajung să-mi pierd me­seria, fie mă reapropii de Dumnezeu și mă rog să mă vindece. Am urmat a doua cale. M-am reîntors în sat, mi-am luat duhovnic și am pornit din nou la drum. Maica Domnului, prin icoana ei făcătoare de minuni, de aici, de la Mânăstirea Pissiota, mi-a șters din suflet durerea divor­țului, de parcă nu l-aș fi trăit. Astăzi mă simt ca și cum n-aș fi trecut eu prin evenimentele acelea. Să știți că miracolele nu sunt doar vindecări de trup, ci și vindecări sufletești. Foarte grele, și ele. Poate că cele mai mari mi­nuni sunt sufletele zdrobite vindecate de har”. O întreb cum îl privește pe fostul ei soț, care s-a recăsătorit și locuiește în același sat. „Ca pe dumneavoastră! Nu vă cunosc, v-am întâlnit acum pentru prima dată. Ce să am cu dumnea­voastră?”. Negura de­pre­siei în care se prăbu­șise Maica Domnului a ridicat-o de pe inima doamnei Nicoleta. Eliberată, după atâta durere, s-a revărsat, cu toată puterea pe care i-o dădea Maica Domnului, în slujirea celorlalți. Și ru­găciunile au făcut minuni.

Mânăstirea Pissiota este, practic, îmbrăți­șată de un sat străvechi – Poenarii Burchii. Treci strada din casă și intri pe poarta mânăs­tirii. În satul acesta, în care doamna Nicoleta s-a întors și tră­iește în prezent, oamenii suferă de boli și necazuri, ca pretutindeni. Pentru durerile trupu­rilor, Prea­curata o are pe doamna Nicoleta. Îi pri­vesc mâi­nile, cu care gesticulează reținut. A trecut prin ele mai tot satul.”Am pansat, am cusut, am pus sonde, de injecții nu mai vorbesc… Pentru că aici, în sat, medicul stă opt ore, dar eu trăiesc tot timpul, iar oamenii vin să îi ajut”. Când merge la un bolnav, nu face doar ceea ce a citit în cărțile de medicină sau ceea ce a învățat la spital, în două decenii de practică. Inima ei, schimbată de har, știe că satul întreg se află sub cupola nevăzută a icoa­nei Maicii Domnului. „Și atunci mă rog și îi spun: «Maica Domnului, dacă eu trebuie să fac lucrul ăsta greu, apără-mă, dă-mi har și putere în mâini. Dacă tot le pun pe un bolnav, să îl și tămăduiesc. Sau dacă nu-l pot tămădui, măcar să nu fac rău. Să nu îl fac să sufere mai mult decât suferă acum!» Și Maica nu m-a lăsat niciodată fără răspuns. Țin minte că odată mi s-a întâmplat să fiu nevoită să tratez un consătean care se opărise atât de tare, în­cât i s-a luat pielea de pe mâini până la os, dar nu a vrut nici în ruptul capului să meargă la spital sau să chem un medic. Și atunci am fost nevoită să în­treb eu doctorii din spital și să îl tratez, am venit cu o listă întreagă de la medici, l-am îngrijit o lună de zile, iar acum este vindecat. Dar tot timpul m-am rugat: «Maică Sfântă, aco­peră-mă sub sfânt acoperământul tău!». Tot timpul i-am cerut să mă ajute ca mă­car să nu fac rău, dacă nu sunt în stare să aduc alinare și vindecare. Și m-a aju­tat. Mereu. În pandemie, am tratat bol­navi cu covid și nu am luat niciodată de la ei boala – le pu­neam perfuzii, le mai dădeam vitami­ne, că erau tare slăbiți. Mereu mă rugam Maicii Domnului să mă apere și le ceream și bolnavilor să se roage pen­tru mine. Cel mai mult simt ajuto­rul ei atunci când merg să tratez bă­trânii abandonați, că sunt destui la noi în sat, pentru că le-au plecat copiii la oraș sau în străinătate. Îi schimb, îi spăl și apoi îi tratez. Văd în ochii lor speranța celui care nu mai are pe cine să se spri­jine, speranța omului simplu.    Înainte să intru la ei, închid ochii și spun: «Măi­cu­ță, nu mă părăsi, apără-mă, ajută-mă!». Și mă ajută. N-aș vrea să vă par mândră, dar eu cred că sunt printre oamenii care chiar simt puterea lui Dumnezeu. Și-mi place să fiu în slujba omului și a Dom­nului. Sper să nu mă smintesc și să mă mândresc. De când sunt acasă și mă pre­gătesc să vin la slujbă, la mânăs­tire, am un dor și un drag, de parcă nu mai ajung odată. Și, de cum intru pe poarta mânăs­tirii, se coboară în inima mea o liniște, de parcă plutesc. În asta am simțit din plin ajutorul Maicii Domnului. Eu nu pot să fac nimic fără ajutorul lui Dum­ne­zeu. Simt puterea Lui divină în tot sufletul meu”.

P.S. E greu de prins în cu­vinte harul pe care-l iradiază icoana Maicii Domnului de la Pissiota. M-am închinat și eu în fața ei. Nu e mai veche și nici mai frumoasă ca alte icoane. E însă „prezentă”, „de față”, simți, pur și simplu, că exis­tă cu adevărat o putere, care își are rădăcina și în pruncul Iisus. Să-L ții pe Hristos în brațe, copil, să-I simți făptura fierbinte la pieptul tău, mireasma cea sfântă și-alintul, bucuria că e ocrotit de o mai­că dăruită de Dumnezeu, toate astea nasc o iubire cum nu mai există pe lume! O iubire uriașă, pe care Mai­ca Domnului o împarte, în mărinimia ei ne­sfâr­șită, cu noi. Face­ți-vă timp și treceți pe la Mâ­năs­tirea Pissiota, dragi cititori. Veți afla că Hris­tos a înviat cu adevărat, chiar în inima noastră.