În fiecare după amiază, mă plimb prin Parcul Tineretului, din București, în jurul lacului Cocioc. Sunt trei kilometri de mers, pe malul celei mai murdare ape stătătoare din Capitală. Pe marginea dinspre bulevardul Tineretului, lacul este semnalizat cu un balon plutitor, pe care scrie cu aroganță: „Primăria Generală”. Cred că nu a mai fost curățat de 4-5 ani, de pe vremea în care apa era limpede și peștii mulți. Natura nu acceptă înnoiri făcute cu forța. Țestoasele normale, cu carapacea bombată, se potriveau mult mai bine cu locul, față de actualele reptile cu spatele plat și ochii galbeni (la femele) și roșii (la masculi). Cunoscătorii spun că țestoase de Florida (botezate „americance”), mai mari și mai lacome, au ajuns să le consume resursele de hrană „româncelor” autohtone, care mor de foame. Pe același lac murdar au apărut și patru lebede, din care una a murit. O fi ucis-o mizeria bălții în care a ajuns să trăiască. Rațele, în schimb, o duc mult mai bine, se înmulțesc rapid, fac pui mulți. Cresc repede, sunt vioaie și cerșetoare, adaptate la spiritul Capitalei. Rățoii stau separat, am văzut 10 dintre ei înșirați pe malul apei, surprinși că sunt excluși de la creșterea puilor. Un ciripit nou și o iuțeală neașteptată au lișițele, păsări aproape negre, cu capul pe jumătate alb și picioarele lătărețe. Au un glas metalic, ca un țipăt care-ți rămâne în urechi. Rațele le-au prins frica, fiindcă lișițele le scufundă sau le împing prin înot forțat, până la malul celălalt al apei. Mai sunt și alte viețuitoare: gâștele restaurantului Casa Actorului, cormorani, egrete, mierle, pescăruși. Recent, am fost impresionat să văd pe malul apei un pui de pescăruș căzut pe iarbă, cu aripile întinse. Mă privea fix, de parcă mi-ar fi cerut ajutorul. M-am apropiat și i-am văzut o rană sub aripă. Caut repede telefoane de salvare. Se oprește și o domnișoară cu cățelul ei și încearcă să obțină ajutor. La poliția de sector și la cea a Capitalei, nici un răspuns. La Asociația de Salvare a Animalelor și Păsărilor Sălbatice „Visul Luanei” era închis de la ora 18 (era deja ora 20). La Asociația de Protecție a Câinilor nu răspunde nimeni. Dezamăgit, vreau să-l iau în brațe și să-l duc acasă. Dar se opresc lângă el două eleve de liceu. Cea mai curajoasă, Elisa, vede firul de undiță pe care eu nu-l văzusem! Piciorul păsării era agățat de mal, prin acel fir de nailon. Riscând atacul puternicului cioc al pescărușului, copila îl dezleagă și-l eliberează din strânsoare. Deși ar fi putut să zboare, a rămas pe mal liniștit, parcă mulțumit de gestul fetei. Mi-am continuat plimbarea de seară, după mai bine de o oră de întrerupere. De-acum încolo îmi propun să am toate numerele de salvare a animalelor. Iar Primăria Generală ar trebui să oblige toate asociațiile de salvare a animalelor și păsărilor sălbatice să nu se închidă înainte de miezul nopții. Natura îmblânzește orașul. Mai bine cu parcuri, așa mizere cum sunt, decât cu asfalt.
