Pescărușul din Parcul Tineretului

În fiecare după amiază, mă plimb prin Parcul Tineretului, din București, în jurul lacului Cocioc. Sunt trei kilometri de mers, pe malul celei mai murdare ape stătătoare din Capitală. Pe marginea din­spre bulevardul Tineretului, lacul este semnalizat cu un balon plutitor, pe care scrie cu aroganță: „Primăria Ge­ne­­rală”. Cred că nu a mai fost cu­rățat de 4-5 ani, de pe vremea în care apa era limpede și peștii mulți. Natura nu acceptă înnoiri făcute cu forța. Țes­toa­sele normale, cu carapacea bombată, se potriveau mult mai bine cu locul, față de actualele reptile cu spatele plat și ochii galbeni (la femele) și roșii (la masculi). Cunoscătorii spun că țestoase de Florida (botezate „americance”), mai mari și mai lacome, au ajuns să le consume resur­sele de hrană „ro­mân­celor” autohtone, care mor de foame. Pe același lac murdar au apărut și patru le­bede, din care una a murit. O fi ucis-o mizeria bălții în care a ajuns să trăiască. Rațele, în schimb, o duc mult mai bine, se înmulțesc rapid, fac pui mulți. Cresc repede, sunt vioaie și cerșetoare, adaptate la spiritul Ca­pitalei. Rățoii stau separat, am văzut 10 dintre ei în­șirați pe malul apei, surprinși că sunt excluși de la creș­terea puilor. Un ciripit nou și o iuțeală ne­așteptată au lișițele, păsări aproape negre, cu capul pe ju­mă­tate alb și picioarele lătărețe. Au un glas metalic, ca un țipăt care-ți rămâne în urechi. Rațele le-au prins frica, fiindcă lișițele le scufundă sau le îm­ping prin înot forțat, până la malul celălalt al apei. Mai sunt și alte viețuitoare: gâștele restau­ran­tului Casa Actorului, cormorani, egrete, mierle, pes­căruși. Recent, am fost impresionat să văd pe malul apei un pui de pescăruș căzut pe iarbă, cu aripile întinse. Mă privea fix, de parcă mi-ar fi cerut aju­torul. M-am apropiat și i-am văzut o rană sub aripă. Caut repede telefoane de salvare. Se oprește și o domnișoară cu cățelul ei și încearcă să obțină ajutor. La poliția de sector și la cea a Capitalei, nici un răs­puns. La Asociația de Salvare a Animalelor și Pă­sărilor Sălbatice „Visul Luanei” era închis de la ora 18 (era deja ora 20). La Asociația de Protecție a Câinilor nu răspunde nimeni. Dezamăgit, vreau să-l iau în brațe și să-l duc acasă. Dar se opresc lângă el două eleve de liceu. Cea mai curajoasă, Elisa, vede firul de undiță pe care eu nu-l văzusem! Piciorul pă­sării era agățat de mal, prin acel fir de nailon. Ris­când atacul puternicului cioc al pescărușului, copila îl dezleagă și-l eliberează din strânsoare. Deși ar fi putut să zboare, a rămas pe mal liniștit, parcă mul­țumit de gestul fetei. Mi-am continuat plimbarea de seară, după mai bine de o oră de întrerupere. De-acum încolo îmi propun să am toate nu­merele de salvare a animalelor. Iar Primăria Ge­ne­rală ar trebui să oblige toate asociațiile de salvare a animalelor și păsărilor sălbatice să nu se închidă înainte de miezul nopții. Natura îmblânzește orașul. Mai bine cu parcuri, așa mizere cum sunt, decât cu asfalt.

Ion Longin Popescu