OCTAVIAN URSULESCU: „Dragostea pentru muzică a pornit de la flori”

O felie de pită cu unsoare

– Suntem în plină vară bucureșteană, nemilos de fierbinte, și oamenii care n-au apucat să plece în vacanță caută disperați un petec de verdeață și de natură. Umblă vorba prin târg că dvs. nu aveți probleme cu arșița, fiindcă trăiți chiar în mijlocul unei grădini. Vă propun să începem interviul nos­tru cu ea. Ați fost și ați rămas cel mai îndrăgit prezentator de emisiuni și de spectacole muzicale din România: ce legătură poate să existe între un „demnitar” al scenei și grădinărit? Cum v-ați des­coperit pasiunea pentru panseluțe și tran­­dafiri?

– Chiar așa, „umblă vorba prin târg”? Tre­buie neapărat să descopăr „sursele”! (râde) Totuși, să nu vă închipuiți că mă lăfăi într-o vilă înconjurată de grădini imense! Stau și acum în casa bătrânească în care am lo­cuit dintotdeauna, cu părinții și cu fratele meu, Florin-Silviu… Din păcate, niciunul dintre ei nu mai e în viață: ultima m-a părăsit mama, la începutul acestui an, la puțină vre­me după ce împlinise 100 de ani. A fost în formă și veselă până în ultima clipă: mereu glumea că voia să ajungă la centenar, ca să pri­mească 5.000 lei de la Primărie, sau mă­car o diplomă. Dar să nu divaghez: m-am năs­cut în satul Câmpul-Cetății, din județul Mureș, în clădirea Ocolului Silvic, părinții mei fiind ingineri silvici (și azi, în casa na­tală e tot Ocol Silvic!), dar minunata, ne­uitata copilărie se leagă pentru mine de satul Chi­heru de Sus. Grație părinților, am știut de mic să deosebesc copacii, să iubesc plan­tele și animalele. În copilărie, pentru mine, totul era legat de natură: aveam gră­dina noastră, dar și dealurile pe care hoină­ream în picioarele goale (mai greu era până se „bătucea” talpa!) cât era ziulica de lungă, ron­țăind acrișorul măcriș, porumbe, mere vă­ratice și tot ce-mi mai cădea în… gură. Făceam un popas la prânz, la masa aflată sub un păr, apoi o luam iar la alergat, revenind doar la „ojină”, adică pe la orele 16-17, când primeam o felie mare de pită făcută în cup­tor, cu „unsoare” sărată și câteva felii de ri­diche neagră. Toate verile astea se petre­ceau și sub oblăduirea unor oameni, prezenți me­reu în rugăciunile mele de-acum: tușa Zinia și unchiul Zoachi, Virginia și Zaharia Hăr­șan, învățătorii satului, în grădina cărora mi-am făcut cealaltă parte a uceniciei pentru grădinuța mea de azi.

Fiul lor, Tiberiu Horia, devenit la maturitate procuror-șef la Hune­doa­ra, și fiica lui, Mihaela, de profesie avocat, re­prezintă și azi legătura mea permanentă cu Chiherul copilăriei, pentru că, în rest, mulți dintre vechii mei tovarăși de joacă fie nu mai sunt, fie s-au mutat din sat… Și cum să nu iubesc natura, când eram implicat cu nesaț, curios nevoie mare la tot ce se petrecea în sat?! Când batoza intra în curte, când culegeam ciuperci din pădure și le perpeleam pe plită, când se punea cânepa la topit în apa Beicii, de pluteau peștii cu burta în sus, amețiți, iar noi îi strângeam și-i tăvăleam prin mălai. Asta, atunci când nu-i pescuiam cu coșarca, în apa până la brâu. Ce să mai pomenesc de proba de curaj nebun: strecurarea mâinii în cotloane, ca să prinzi raci! (râde) Când Emanoil Hur­dugaci, primarul din Chiheru de Jos, m-a învestit cu titlul de „Ce­tățean de onoare”, am povestit toate astea și am mărturisit spășit, pentru a dobândi iertarea peste timp, că am nesocotit gardurile despărțitoare, însușindu-mi „foloase necuvenite”, sub formă de mere, prune galbene (ce­le mai dulci!), pere și coacăze roșii, nu o dată fu­gărit de proprietari! Culmea e că aveam în grădina familiei toate aceste fructe, dar știți cum e: ce e de furat… (râde) Așa că, de când cu mica mea oază din București, am avut grijă să „transfer” în ea o parte din amintirile dulci ale copilăriei…

Grădinuța cu fragi

– Ne face bine tuturor să vorbim despre verde în vara asta care usucă tot. Duceți-ne, vă rog, la plimbare prin grădina dvs. din București…

– Grădinuța se întinde, de fapt, în lungul casei (cam vreo 15 metri, pe câțiva metri lățime), o casă foarte veche, cu 3 camere, în formă de L. Înțelegeți, așadar, că termenul „gră­di­nuță” e cel mai potri­vit! Dar să știți că am exploatat fiecare palmă de pământ, obținând chiar mai multe petece de ver­deață, între care cu greu am reușit să mai fac loc și unei mese cu umbrelă și patru scaune. Am păstrat pavajul vechi, din cărămizi, fiindcă printre ele cresc tot felul de plante și flori: regina-nopții, violete săl­batice și chiar și niște panseluțe mov superbe, care nici nu știu de unde or fi apărut. Dar, în mod deo­sebit, am vrut să le ofer spațiu de expansiune dra­gilor mei fragi! Practic, aproape jumătate din teren le aparține: acum vreo 15-20 de ani, am adus de la Timișu de Sus trei cuiburi de fragi, fără a-mi închi­pui cum vor lua în stăpânire curtea, dragile de ele! Dar sunt răsplătit cu o „recoltă” pe măsură, de care sunt tare mândru: o cană mare, în fiecare dimineață! Avantajul lor este că nu deranjează. În grădinuța mea, toată lumea se înțelege cu toată lumea, într-o succesiune firească: fragii înfloresc după brândușe, lăcrămioare (florile mele preferate, alături de maci, floarea-soarelui, nu-mă-uita, trandafiri și brândușe) și lalele, iar trandafirii (am vreo cinci soiuri minu­nate), fiind înalți, nu incomodează pe nimeni. Dea­supra vin „umbroasele”: două tufe mari de iasomie, două de trandafiri roșii agățători, un trandafir chine­zesc, precum și pomii, adică un cais (anul ăsta am avut o recoltă incredibilă, după ce câteva sezoane a bolit, de eram gata să-l tai, da’ cred c-a aflat și și-a adunat puterile!), un cireș, un prun, un păr și un măr. În floare, sunt încântători: alcătuiesc un peisaj de Rai! Și mai am două motive de mândrie, pe care mi le oferă mica mea grădină din inima Bucureș­tiului: alunii și floarea-soarelui! Fiind crescut la țară, unde toamna hălăduiam pe dealuri în căutare de alune, mereu am visat să aclimatizez niște aluni în curte, și ocazia mi-a oferit-o un bun prieten de la Moi­nești, care mi-a adus câțiva lăstari cu rădăcină, ceea ce-mi permite acum să mă laud cu re­colte „im­pre­sionante”, atât de alune de pădu­re, cât și de alune roșii, mai mici și mai alungite… În ceea ce privește floarea-soarelui, dra­ga de ea, am reu­șit să mi-o aduc și pe ea aproape: îmi stră­juiește, de-o parte și de cea­lal­tă, intrarea pe aleea casei, dar mai am câ­teva pâlcuri răs­pândite și prin alte colțuri ale grădinii, inclu­siv sub ferestra de la dormitor, astfel că, atât timp cât e înflorită, răsare în geam, odată cu soarele, în fiecare dimineață. Și apropo de fe­reastra de la dormitor, trebuie să vă mărtu­risesc ce minunăție e vara, când pot să dorm cu geamul deschis și în afara con­certelor date de greieri, pătrund, rând pe rând, aro­mele flo­rilor de măr și de cireș, apoi par­fumul crinilor, al trandafirilor, al iasomiei, al reginei-nopții, al tufănelelor… Sunt, cu-ade­vă­rat, un răsfățat!

Acordeonist în orchestra școlii

– Există un tâlc mai ascuns în patima dvs. pentru flori? Înlocuiește ea partea lipsă a vie­ții dvs. de-acum, aceea ocupată de muzică?

– Nu, n-aș spune asta, dragostea pentru natură, în general, pentru plante și flori, și ani­male, ca și dragostea pentru muzică au apărut încă din copilărie și mi-au fost în­soțitori cre­dincioși pe tot parcursul vieții, într-o împletire firească. Așa cum vă povesteam, părinții mei, fiind ingineri silvici, au fost cei care m-au apropiat de natură din primii ani de viață. În felul acesta, am căpătat o înțelegere profund emoțională a ei, am căpătat o dragoste intens re­simțită pentru tot ce înseamnă viață, și toc­mai din acest motiv, azi, îmi plânge sufletul când văd ce se întâmplă pe Pământ: uitați-vă câte specii dispar anual, cum sunt masacrate pă­durile, inclusiv în țara noastră, cum lăcri­mează ghețarii, cum plânge pădurea amazo­niană, cum scurgerile de petrol, deșeurile, ar­me­le, chimicalele ucid încet-încet totul… Și – cul­mea! – aceiași străini, părtași la multe din dra­mele acestea, ne impun acum nouă cum să creștem și cum să „asomăm” porcii!… În sfârșit… Poate că atrac­­ția mea pentru flori a ascuns o anume sen­si­bilitate, tradusă și într-o dragoste pentru artă și fru­mos, care, la un moment dat, m-a îndreptat ire­me­diabil către muzică. La care am ajuns, pentru întâia dată, studiind vreme de câțiva ani acordeonul la o școală de muzică din „gura Oborului”. Eram so­list în orchestra școlii, piesa mea de rezistență fiind valsul „Valurile Amurului”, pe care, de curând, l-am fredonat din nou, doar că pe două voci: în aceas­tă mică joacă m-a însoțit compo­zi­to­rul de renume mondial Eugen Doga. Ce onoare pentru mine! Apoi am studiat câțiva ani pianul cu o profe­soară foarte bună, pe care o chema doamna Cârnaru (nume predestinat!). La un moment dat, n-am mai suportat mirosurile de chifteluțe și de alte pră­jeli cu care mă „trata” atunci când cântam la 4 mâini! Doamna Cârnaru mă lăsa să repet și, din când în când, mai dădea o fugă în bucătărie, reve­nind cu ace­lași capot impregnat cu „diafane” arome culi­nare, iar mie nici mă­car nu-mi era foame, căci lec­ții­le aveau loc du­pă-amiaza! (râde)

Carieră frumoasă, amintiri minunate

– Timpul cerne lucrurile cu sită deasă. Cu ce-ați rămas, după o viață întreagă dedicată muzicii ușoare românești?

– Material vorbind, doar cu căsuța de care mă lea­gă atâtea amintiri, cu mica mea grădină și cu o mașină obișnuită, veche de 8 ani… Apropo de ma­șină, am fost ultima persoană publică de la noi po­sesoare de Dacia. Odată m-am oprit la o benzinărie din Ardeal, și doamna de la casă m-a întrebat, sigură pe ea: „Este mașina de serviciu, nu-i așa?” (râde) Dar alte lucruri sunt mult mai importante în viață decât posesiunile materiale… După o carieră, zic eu, bunicică, am rămas cu amintiri minu­nate, legate de oamenii excepționali pe care i-am cunos­cut de-a lungul anilor… Eu, în presă, am debutat în „Scânteia tineretului”, încă de pe băncile li­ceului, iar la Radio, în celebra emisiune „Me­tronom”, a lui Cornel Chiriac, de care m-a legat o caldă prietenie: la fuga sa, am fost unul dintre foarte puținii care au știut că nu avea să se mai întoarcă. Cornel mi-a dăruit pick-up-ul său cehoslovac Belcanto, pe care ascultasem atâtea sute de discuri îm­preună… Apoi, în siajul festivalurilor „Cerbul de aur” de la Brașov (1968-1971), am început să scriu intens pentru zeci de publicații: „Ma­gazin”, „Fe­meia”, „Muzica”, „Cinema”, „Flacăra” (în versiunea color, de dinainte de Adri­an Pău­nes­cu)… Un moment de cotitură, pe care nu-l pot uita, s-a petrecut la începutul anilor ‘70: mă aflam în vizită la buna mea prie­tenă Sân­ziana Pop, în redacție la revista „Lu­cea­fărul”, când în birou a intrat Eugen Si­mion, nu aca­demicianul, ci tânărul redactor cu ace­lași nume de la prestigiosul săptămânal „Con­tem­poranul”. Eugen i-a spus, între alte­le, Sânzie­nei, că marele gazetar George Ivaș­cu, direc­torul publicației, căuta un om com­pe­tent pen­tru rubrica de muzică ușoară. La care Sân­ziana i-a replicat prompt: „Iată, îl ai chiar aici!” Îi voi fi veșnic recunoscător pentru re­coman­dare: așa a început o colaborare de două de­cenii cu revista „albastră”, unde am legat prie­tenii cu oameni extraordinari, și unde, în afara coloanei mele săptămânale (pe verso era ru­brica TV a Ecaterinei Oproiu), am semnat pa­gini întregi cu zeci de anchete, de cronici ample, de reportaje muzicale, de top-uri… De ase­menea, am rămas cu satisfacția unor iz­bânzi profesionale: de exemplu, pe lângă acti­vitatea publicistică din presa românească, mă bucur că am fost corespondentul unor pu­bli­cații străine importante („Billboard”, din SUA, „Music Week” și „Jazz Journal Inter­national”, din Marea Britanie, „Melodie”, din Ce­hoslovacia, „Jazz Forum”, oficiosul Federației Internaționale de Jazz…), o muncă deloc gustată de „tovarăși”, dar care mi-a permis să fac cunoscută viața muzicală din România.    Și, se înțelege, nu în ultimul rând, prețuiesc amintirile formidabile legate de vedetele internaționale pe care am avut bucuria să le prezint, de la Julio Iglesias, Toto Cutugno, Ro­mi­na Power și Al Bano, Bob Geldof & Boomtown Rats, Sandra, Boney M, Middle of the Road, Suzy Quatro, Jose Fe­liciano, Samantha Fox, la Gloria Gaynor, Alpha­ville, Opus, Ricchi e Poveri și mulți alții… Dar nu e încă ora bilanțurilor: sunt în mare formă, cu pu­tere de muncă, mă antrenez, poate se reia și „Cer­bul de aur”, iar cei de la TVR mă vor invita măcar acum să prezint!

„Marile noastre vedete șomează”

– Ați avut norocul să trăiți în mijlocul unei generații de artiști de excepție, pusă în valoare de Televiziunea Națională. Astăzi, muzica ușoară a dispărut de pe micul ecran, în forma ei de mare spectacol, așa cum era înainte de 1989. Cum vă explicați această stare de fapt?

– Colaborarea mea cu TVR a debutat sub semnul prieteniei cu minunatul om de televiziune Titus Munteanu: cu el am făcut emi­siuni de varietăți, concursurile „Stea­ua fără nume” și „Șlagăre în devenire”, emisiunea de uriașă popu­laritate „Meridianele cânte­cu­lui” (curmată brusc, în plină des­fășurare, în urma unui telefon indignat din partea titularei de la „Cabinetul 2”), câteva festivaluri de la Mamaia… Așa încât sunt un bun cunoscător al fenomenului și deplâng, la rându-mi, situația ac­tuală. Cauzele ar fi multe… Mai întâi, faptul că TVR nu s-a preo­cu­pat să mențină în grilă (firește, adaptate, modernizate), concursurile cu brand pro­priu de care am amintit, și așa au apărut la alte pos­turi TV tot felul de „Voci”, „Factori” și alte „Talen­te” (formate cumpărate din străinătate), unde, din păcate, nu se cântă mai deloc muzică românească. TVR a mai avut o emisiune foarte bună, „Atenție, se cântă!”, care, din nefericire, a fost și ea desfiin­țată, deși era moderată de un mare specialist în do­me­niu: Horia Moculescu! „Forma de mare spec­tacol”, pe care ați invocat-o, era adusă în primul rând de festivalul de la Mamaia, dar, de prin 1998, în­credințat unor veleitari, s-a degradat și acesta, su­combând definitiv în 2012. Apoi, din 1990, au dis­părut redactorii-specialiști cu vastă cultură muzi­cală, inclusiv la Radio România (toți fuseseră absol­venți de Conservator).

Au apărut zeci de posturi de ra­dio private, cu producători tineri, care, necu­noscând deloc istoria genului, au marginalizat sau chiar au eliminat total muzica ușoară românească. În plus, fără concursuri, emisiuni radio și TV, unde să-și lanseze piesele, compozitorii de muzică ușoară și-au redus activitatea, unii orientându-se către muzica pentru copii. Marile valori componistice ale ge­nului ne-au părăsit una după alta, iar dintre tineri, tot mai puțini se îndreaptă către această zonă defa­vorizată. Ar putea exista măcar obligativitatea pro­movării creațiilor autohtone într-un anumit procent, cum se întâmplă în alte țări, dar cine să se preocupe de această latură a protejării patrimoniului nostru național? Trist e că adevăratele noastre vedete aproa­pe că șomează din această pricină, deși sunt la fel de valoroase, de iubite, în cea mai bună formă vocală și fizică (uitați-vă la Marina Voica, la 85 de ani!), ele fiind invitate prea rar la diverse eve­ni­mente. Casa de discuri Eurostar e singura care le-a editat zeci de albume tuturor interpreților și compo­zi­torilor noștri, realizând o adevărată arhivă sonoră a genului… „Generație de artiști de excepție” ați spus și așa e, dar mai toți cei rămași au cam 70 de ani, din­tre compozitori, Jolt Kerestely a împlinit 88 de ani, Horia Moculescu, 85, iar noi nu prețuim faptul că suntem contemporani cu asemenea „monștri sacri”…

O lume plină de Raci

– Mai țineți legătura cu acești artiști ex­cepționali?

– Înainte vreme, ne întâlneam foarte des, la festivaluri, în turnee care durau și săptămâni de zile, la filmări, acum însă ne vedem foarte rar, mai mult vorbim la telefon. Dintre acești artiști extraordinari (mulți sunt Raci, ca și mi­ne, o zodie aplecată spre frumos): Marga­reta Pâslaru lucrează la al doilea volum al cărții de amintiri și a editat câteva CD-uri cu compo­zi­țiile ei, în diverse interpretări; Mirabela Dauer e acum în turneu estival pe litoral, Angela Similea va lansa un album cu melodii semnate de Ovidiu Komornyik. Marina Voica vine de la Breaza la toate televiziunile unde este invitată, compune, se bucură și ea de o mică grădină… Corina Chiriac e și ea extrem de activă: a lansat o excepțională carte autobio­gra­fică, a făcut o donație impresionantă cu obiecte personale și de familie către Muzeul de Istorie, susține concerte… Gabriel Do­ro­banțu, și el preferând liniștea și verdeața de la Cornu, se împarte între excursii în străi­nă­tate (de curând a fost în Iran!) și numeroase re­citaluri. Gabriel Cotabiță și-a revenit după emo­țiile pe care ni le-a dat cu problemele de să­nătate: l-am revăzut cu bucurie la Sala Pa­latului și la festivalul de la Amara. Da, toți cei pe care i-am amintit mai cântă și o fac la su­perlativ, au melodii noi, numai să aibă unde le prezenta, să fie invitați.

– Din ce se compune viața dvs. actuală? Există în ea ceva care vă împlinește? Sunteți un om fericit sau…?

– Viața mea actuală e luminoasă, asemenea soarelui generos. Nu mai prididesc cu trebu­rile, pentru că revista „Actualitatea Muzica­lă”, a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, unde sunt redactor de 32 de ani, apare lunar într-un format impresionant, în întregime color, iar pe 21 iulie am organizat la Opera Română festivitatea de acordare a premiilor revistei pe ultimii 3 ani, fiindcă până acum pandemia ne-a fost potrivnică. Din pro­gramul acestei veri, menționez un singur eveni­ment: Pe 12 august, voi fi la cârma unui mare spec­ta­col la Câmpulung-Muscel, unde voi fi încântat să mă regăsesc cu Corina Chiriac, Stela Enache, Ma­ri­na Florea și Gabriel Dorobanțu. Aproape în fie­care săptămână sunt invitat la diverse podcast-uri și posturi TV, nu o dată, purtând falnic costumul meu popular din județul Mureș…

– Dacă ar fi să dați un bal la dvs. în grădină, pe cine ați invita?

– Păi, i-aș invita pe toți cei al căror nume l-am po­menit, ca și pe alții, pe care n-am apu­cat să-i amin­tesc, doar că în mai multe se­rii, fi­indcă mai mult de 7-8 odată n-ar avea loc!