Pr. ANDREI DOSOFTEI (Scoția): „Când vin la slujbă, credincioșii români ies din spațiul robotizării”

Mânați de problemele grele ale vieții, românii au ajuns să muncească și să trăiască în cele mai neașteptate colțuri ale pământului. Unii au plecat pentru totdeauna, alții nădăjduiesc să se întoarcă acasă, cândva… Și unde să-ți mângâi sufletul până atunci, unde să-ți mân­tui dorul, dacă nu în liniștea unei biserici, cu slujbe și rugăciuni rostite în graiul de-acasă? Printre cei norocoși se numără și românii care trăiesc și muncesc în Scoția, cea mai mare dintre țările care alcătuiesc Regatul Unit al Marii Britanii.

Deși foarte tânăr, părintele Andrei Dosoftei îi păstorește de opt ani pe românii din Scoția. Ca o în­cununare a eforturilor acestora și ale primilor preoți care au slujit pentru ei, părintele Dosoftei a reușit să ctitorească o biserică ortodoxă în Dundee, unul din cele mai mari orașe din Scoția.

Străinul din supermarket

– Cine sunteți dumneavoastră, Părinte Andrei Dosoftei, și unde-ați pășit pe drumul preoției, înainte să ajungeți în Scoția?

– Drumul meu spre preoție a început în Iași, atunci când, pe la 14 ani, am intrat pen­tru prima dată în Sfântul Altar, la îndemnul părintelui Dumitru Boboc, preot paroh al bi­se­ricii „Intrarea Domnului în Ierusalim”. A urmat formarea teologică, mai întâi la Semi­narul Teologic Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare” Iași, iar apoi la Facultatea Teologică Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, din cadrul Uni­versității „Alexandru Ioan Cuza”. Aple­ca­rea mea spre credință a fost firească, din inimă. Dincolo de studiile teologice, mi-am dorit mereu să îl simt pe Dumnezeu în fiece clipă din viața mea, nu doar să citesc despre El, și de aceea am mers foarte mult la slujbe și am stat lângă oameni extraordinari, de la care am avut ce învăța. De aceea, consider că cel mai important factor în formarea mea ca preot nu a fost cel academic. Teo­logia de tip scolastic a ve­nit ca o completare a unei trăiri practice.

– Și cum de ați ajuns în Scoția?

– Drumul spre Scoția a fost neașteptat. Fiind tânăr căsătorit, am luat decizia, alături de soția mea, să mergem la muncă, la Lon­dra, pentru o perioadă. Acolo, am continuat același stil de viață ca în țară, am mers la biserică și am participat la slujbe în mod constant, și astfel, am avut ocazia să îl întâlnesc pe Preasfin­țitul Ignatie, Episcopul Hușilor, la acea vreme, Arhiereu Vicar al Spaniei și Portugaliei. În urma discuțiilor cu Preasfinția Sa și cu Înaltpreasfin­țitul Părinte Iosif, Mitropolit al Europei Occi­den­tale și Meridionale, mi s-a oferit posibilitatea de a merge ca preot în nordul Scoției, la Aberdeen. Am ac­ceptat și așa am ajuns aici. Mărturisesc că nu m-am gândit niciodată la această posibilitate. În viață, mai ales ca tânăr teolog, îți croiești un plan și o idee asupra viitorului tău, iar eu nu m-aș fi văzut niciodată părăsind România, însă rânduiala lui Dumnezeu a fost alta. Nici măcar nu știam unde este Aberdeen-ul pe hartă!

– V-ați integrat ușor în comunitatea româ­neas­că de-acolo?

– Prima Sfântă Liturghie în parohia din Aber­deen am săvârșit-o în 26 octombrie 2014. Enoriașii au fost bucuroși, primitori, chiar am locuit la una din familii, până am reușit să ne găsim o casă cu chirie. În ce-i privește pe localnicii scoțieni, grăi­toare a fost o experiență trăită într-un supermarket. Eram în reverendă, cu soția, la cumpărături. Când am intrat în magazin, oamenii se uitau la mine mi­rați, pentru că nu reușeau să mă încadreze într-un cult religios: catolic nu puteam fi, că aveam soție, pastor protestant, nici atât, că aveam reverendă; evreu, nu, că nu aveam perciuni… Nu mă potriveam cu nimic. Scoțienii au o atitudine rezervată când vine vorba de a întâlni persoane noi. Există acea politețe britanică, dar până la un punct.

– Știu că în diaspora, preoții nu sunt salarizați. Cum vă descurcați? Unde sunteți angajat?

– De când am venit în Marea Britanie, am activat în mai multe domenii. La Londra, am lucrat ca ospătar, ca asistent la domiciliu – mergeam și aveam grijă de oameni bătrâni, de copii cu autism sau cu sindrom Down, de oameni paralizați sau bol­navi de cancer, dar am lucrat și în construcții. Când am venit în Aberdeen, am început să lucrez în curierat, iar în paralel, m-am implicat și în acțiuni de voluntariat, am făcut și servicii de traducere la Poliție, la Tribunal, în cazurile de asistență socială, la școli etc., și am lucrat la un moment dat și pe o poziție de administrator. Am făcut foarte multe. În timp, odată cu dezvoltarea paro­hiei, dar și cu mărirea familiei, am rămas doar în preoție și cu locul de muncă din cu­rie­rat, necesar pentru asigurarea traiului fa­mi­liei mele. Nu e ușor să fii tată, preot și angajat, dar dacă aceasta e situația, trebuie să-i fac față.

„Iarba din curtea vecinului nu este mai verde”

– Cât de mare e comunitatea ortodoxă din Scoția?

– Comunitățile românești din Marea Bri­tanie au crescut constant de-a lungul anilor, mai ales după ridicarea restricțiilor de muncă din 2014, ajungând în prezent până la zeci de mii de persoane. Cu toate acestea, efectul Brexit-ului începe să se facă simțit, iar mulți ro­mâni au ales fie să se în­toarcă în țară, fie să mi­greze către alte zone ale Europei.

Parohia noastră aco­pe­ră o zonă teritorială foarte largă, de la Dun­dee, partea centrală a Sco­ției, până la Inverness sau chiar Thurso, un oră­șel aflat în punctul cel mai de nord. Enoriașii sunt răsfirați peste tot, adu­nându-se doar atunci când săvârșim Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, în cele trei orașe princi­pale, Aberdeen, Dundee, Inverness. Din cauza specificului geografic din nor­dul și nord-estul Scoției, unde se află Parcul Națio­nal Cairngorms, o mare parte din teritoriu nu este locuit.       

– Cum le merge românilor din Scoția? Au găsit acel trai mai bun pentru care au plecat din țară?

– Problemele românilor din Scoția, ca și ale celor de pretutindeni, sunt de două feluri: lumești și duhovnicești. Cele lumești se referă, în general, la adaptarea la stilul britanic, căci sistemele me­dical, educațional, financiar ș.a. sunt cu totul dife­rite aici față de cele din România.

Cât sunt în țară, românii privesc viața în străină­tate ca pe un vis în care totul este mai bogat, mai curat, mai frumos, mai civilizat, ca în proverbul ro­mânesc care spune că „Iarba din curtea vecinului este întotdeauna mai verde”. Dar odată ajunși în străinătate, indiferent unde anume, constată că realitatea e cu totul alta. Într-adevăr, în străinătate sunt oportunități mai mari, locuri de muncă mai bine plătite, oamenii sunt mai puțin tensionați și stresați, însă ritmul vieții este complet diferit. Un ritm în care nu încape răgaz sau visare, la care nu toți pot participa și pe care nu toți îl pot urma. De-aceea, și problemele de ordin duhovnicesc sunt legate în primul rând de înstrăinare și de singură­tate. Omul tinde să devină aici un fel de roboțel, o baterie de consum pentru societate. Lui i se pare că trăiește, dar, de fapt, moare în interior cu fiecare zi.

În Regatul Unit, de exemplu, odată cu Brexit-ul și cu pandemia Covid, toate aceste probleme s-au adâncit. Au fost români care, din cauza restricțiilor, nu au putut merge acasă, în țară, la înmormântarea celor dragi, nu au putut să se întâl­nească cu familia de sărbători, să comunice cu ai lor. Severi­tatea pro­ce­durilor în vigoare pen­tru obținerea dreptului de ședere și de muncă a creat, de asemenea, nume­roase pro­bleme în rândul fami­liilor de români. Pentru unii, a însem­nat pierderea locului de mun­că, iar pen­tru alții, refuzul autorită­ților de a le permite acce­sul în regat, la întoarcerea din vacanță.

– Confruntați cu atâ­tea dificultăți, mai au românii intenția de a ră­mâne în Ma­rea Britanie, sau vor să se întoarcă acasă?

– Întoarcerea în Ro­mâ­nia este un subiect mult dezbătut în diaspora, iar părerile sunt împărțite. Ce am observat eu este faptul că oamenii își schim­bă poziția pe măsură ce trece timpul. Situația actua­lă, cu ieșirea Marii Britanii din UE, ne îndeamnă să cântărim foarte bine deciziile de viitor. Dacă acum patru ani, mersul și întorsul din România nu era o problemă, acum este mult mai greu. Odată plecat, ești bun plecat. În general, deci­zia de a te stabili într-un loc sau altul apare odată cu venirea pe lume a copiilor. Dacă aceștia petrec primii ani de școală în sistemul educațional britanic, atunci decizia de reîntoarcere în țară este mult mai greu de luat.

– Dumneavoastră intenționați să vă întoarceți în țară?

– Pentru mine și doamna preoteasă, Scoția nu va fi niciodată acasă. Ce înseamnă asta pentru viitor nu aș putea spune. Eu am mers pe principiul că trebuie să dau sută la sută din mine acolo unde sunt. În felul acesta, nu îmi sunt piedică mie însumi și nu am regrete. Deocamdată, sunt aici și n-are rost să mă gândesc ce voi face în câțiva ani, ci doar la ce voi face mâine. Vrerea lui Dumnezeu în toate!

– Cum văd scoțienii apariția bisericilor orto­doxe în țara lor? Ei cum mai stau cu credința?

– Relația dintre Biserica Ortodoxă și statul sco­țian este una de cooperare. În parohia noastră, noi colaborăm atât cu instituțiile statului scoțian, pre­cum „Police Scotland” (Poliția), „Sheriff Court” (Tribunalul), NHS (Sistemul de Sănătate), cât și cu diferite ONG-uri și fir­me private. În tim­pul pan­demiei, câteva parohii din Scoția, ca­tolice și protes­tante, au dat în jude­cată sta­tul scoțian, acuzân­du-l că și-a depășit atribu­țiile prin decizia de a închi­de lăcașurile de cult, în­gră­dind, ast­fel, dreptul o­mu­lui la manifestarea religi­oa­să. Statul a pierdut acest pro­ces și, drept urmare, înce­pând cu data de 27 martie 2021, toate locașurile de cult au fost des­chi­se. Este un exemplu foarte bun pentru a evidenția faptul că sta­tul nu este deasupra li­bertății și dreptului fie­cărui cetățean de a-și trăi cre­din­ța. Iar Biserica Orto­doxă nu face excepție de la această regulă.

Când Dumnezeu se face român       

– Am înțeles că aveți propria parohie. Cum de s-a întâmplat minunea asta? Majoritatea preoților din diaspora slujesc în spații sau biserici închiriate cu ora.

– Așa este, majoritatea preo­ților slujesc în spații închiriate. Până în 2020, și noi am fost în aceeași situație. Înainte de fiecare sluj­bă montam altarul, iar după fie­care slujbă, îl de­mon­tam, și așa am slujit multă vreme. Pentru zona Aber­deen, încă facem acest lucru. Odată cu instituirea carantinei, paro­hia ce ne găz­duia și-a închis porțile și am rămas fără loc de slujit. Drept urmare, începând cu martie 2020, cu bine­cuvân­tarea Înalt­prea­sfin­țitului Iosif, am slu­jit acasă, într-o că­măruță. Apoi lu­cru­rile s-au îndreptat. Ne stră­duiam de câțiva ani să găsim un spațiu în Aber­deen, iar o enoriașă din Dun­dee a identi­ficat o bisericuță pă­răsită, în inima orașului ei, ascunsă printre clă­diri. În urma sfă­tuirii cu ceilalți membri ai parohiei, am hotărât să încercăm s-o cumpărăm. Când am pornit de­mersu­rile, nu aveam niciun ban. Ne-am pus nădej­dea în Dumnezeu și am sunat oamenii din comuni­tate, iar aceștia au fost receptivi. Odată ce oferta a fost ac­cep­tată, am înce­put să adunăm bănuții, credincioșii și-au ținut pro­misiunea, ba chiar am avut și surpriza ca unii dintre ei să doneze mai mult decât promis­seră inițial. Odată cu promovarea acestei inițiative în mediul online și pe site-ul Patriarhiei Române (basilica.ro), am primit donații de peste tot din lume, și aș vrea să profit de această ocazie pentru a le mulțumi din inimă tuturor celor ce ne-au ajutat. După finalizarea tranzacției, în decembrie 2020, de marea sărbătoare a Nașterii Domnului, am slujit pri­ma Sfântă Liturghie în bise­ricuța proprie din Dundee.

– Ce poate fi considerat românesc în biserica dumneavoastră? Dumnezeu n-are nație. Cum îi faceți pe oameni să creadă că e român?

– Oamenii mărturisesc de multe ori că, atunci când vin la slujbă, intră, din spațiul robotizării – așa cum îl descriam mai devreme –, în cel al umani­zării. Și eu simt la fel. Din baterii umane cu număr de inventar, gata de a fi epuizate și apoi reciclate, cre­dincioșii români devin persoane integre, ce au în ele scânteia de viață. Ușile bisericii se închid, slujba începe și timpul se dilată, stresul se pierde în cântări duhovnicești, grijile se suspendă prin nădejdea că nu ești singur. Pentru câteva ore, te invadează pacea, bucuria, amintirea copilăriei, mirosul familiar de tămâie, dulceața graiului românesc. Ești acasă! Dum­nezeu se face român.

Biserica are un rol fundamental în viața omului. Abia când pierdem darul Bisericii și nu mai avem acces la ea în mod constant, ne dăm seama de ceea ce am pierdut. Mă bucur enorm că am reușit să punem un astfel de început bun aici, printre românii din Scoția. Nădăjduim să urmeze și alte biserici, spre slava lui Dumnezeu și spre folosul oamenilor.

Să ne împrietenim cu sfinții

– Părinte, v-aș ru­ga ca în finalul discu­ției noastre, să dați un sfat de putere, atât pentru românii aflați în diaspora, cât și pen­­tru cei de acasă. Trăim vremuri grele, când povața unui slu­jitor al bisericii ne poate fi de folos.

– I-aș sfătui ca, a­tunci când se simt triști, supărați, mâh­niți, în depresie, să spu­nă rugăciunea „Îm­­părate ceresc”. A­ceas­tă rugăciune chea­mă harul Duhului Sfânt, mângâietorul și dătătorul de viață, pentru că doar El te poate învia când te simți mort pe dinăuntru. Iar cei cărora le e dor de casă, să spu­nă „Tatăl nostru” cât de des se poate. Alt sfat este să ne identificăm cu sfântul zilei de naștere, să ne familiarizăm cu el. Să căutăm să ne împrietenim cu sfinții și vom privi altfel la tot ce ni se întâmplă. În plus, când ne simțim singuri, ar trebui să ne amintim că fiecare avem, de la botez, un înger păzitor, care este pururea lângă noi. Nu-l vedem, îl ignorăm, îl supărăm când facem rele, dar nu ne părăsește nicio­dată. Ideea e să nu uităm că nu suntem singuri: spri­jiniți de rugăciuni, de sfinți și de îngerul păzitor, vom răzbi prin cele mai grele încercări, dar trebuie să depunem și noi un mic efort, că nimic nu vine de-a gata.