„Oameni care plecau în exil… A fost cumplit!”
– Dacă am fi făcut interviul ăsta în urmă cu patru-cinci ani, prima întrebare ar fi fost: unde pleci în vacanță? Acum te întreb: cum reziști? Cum faci față stresului uriaș la care ne supune realitatea: pandemie, criză, război… Stăm pe-un butoi cu pulbere.

– Când a început războiul din Ucraina, și eu, și colegii mei de la firmă ne-am panicat. Tocmai ce ne bucuram că parcă scăpaserăm de pandemie și dădeam să răsuflăm ușurați, când a venit știrea asta teribilă. Iar imaginile de la televizor, cu oameni care plecau în exil, doar cu o valiză în mână… A fost cumplit! Vreo câteva zile, veneam cu toții la birou și nu ne găseam locul, nu puteam să facem nimic. A durat ceva până ne-am revenit. Eram și suntem afectați psihologic și emoțional, cu atât mai mult cu cât războiul ăsta se poartă atât de aproape de noi, de granița României, dar dincolo de efectele economice, pe care am început să le simțim destul de curând după declanșarea conflictului, noi, românii, totuși suntem bine, în sen sul că la noi nu e război. Lucru pentru care trebuie să fim recunoscători! Așa că ne-am scuturat, ne-am adunat și ne-am pus din nou pe treabă, încercând să rămânem optimiști, să evităm zonele depresive. Vezi, eu, de exemplu, mult timp nu am putut să mă uit la filme europene. Pur și simplu, mi se păreau mult prea triste! Noi, și eu, și tu, și toți cei din generația noastră și din generațiile de după noi, am crescut, în principal, cu filme americane, cu filmele de la Hollywood, acelea în care, prin oricâte încercări și nenorociri trece personajul principal, până la urmă totul se termină cu bine. Or, asta ne-a creat o anume percepție asupra lumii și a vieții, o anume așteptare, în sensul că acum-acum vine happy end-ul. Mi-a luat destul de mult timp să înțeleg că, de fapt, filmele europene sunt cele adevărate, sunt cele realiste. Fiindcă nimeni nu ne garantează în viața reală că vom fi salvați prin happy end. Ceea ce nu înseamnă că speranța și optimismul sunt greșite. Din contră! Avem mare nevoie de ele. Pentru că viața nu e liniară, ea e alcătuită din cicluri, din perioade mai bune, mai ușoare, mai relaxate și din perioade mai grele, mai dure, mai împovărătoare. Ei, noi suntem acum într-un ciclu din ăsta greu, dur, și se pare că el durează mai mult decât ne-am așteptat și am sperat, dar până la urmă, și el se va încheia. N-o să rămânem veșnic în situația asta. Ar fi împotriva naturii vieții: viața înseamnă schimbare!
„Am învățat să-mi cenzurez emoțiile”
– Tu cum procedezi? Ai o rețetă de optimism valabilă pentru toți? În ultima vreme ești preocupată în mod serios de dezvoltarea interioară.

– Nu există o rețetă universal valabilă. Chiar și în cazul aceluiași om, o aceeași soluție nu funcționează întotdeauna, în toate situațiile. Ce pot să-ți spun este ce funcționează pentru mine, ce soluții am găsit eu, în ideea că ele ar putea să-i inspire și pe alții. Așadar, pentru mine e importantă terapia, sunt importante discuțiile cu psihologul. Dar și cu prietenii mei, cu acei oameni – sunt norocoasă și re cunoscătoare că am astfel de oameni împrejur! – care mă cunosc foarte bine, mă înțeleg și au inteligența ca, în cazul în care sunt tristă sau furioasă, să nu-mi dea replici de genul „Lasă, dragă, că nu-i nimic! O să treacă!”, ci doar să mă asculte, să-mi dea spațiul necesar ca să mă eliberez și atât. Bine, asta nu în seamnă că trebuie să ne văicărim toată ziua în fața prietenilor ori să acceptăm ca alții să facă asta în fața noastră, vreme de săptămâni sau luni la rând. Că deja, în situația asta, vorbim despre altceva… Apoi lucrez foarte mult și cu corpul meu, în special făcând yoga. Am învățat să-mi cenzurez stresul și toate emoțiile, încât să nu le revărs asupra celor din jur, să nu ridic tonul la ei și să-i agresez, dar totodată, am învățat și să eliberez tot ce se acumulează în interior, ca să nu somatizez. De asemenea, absolut în fiecare zi meditez câte 5-10 minute. Dar pentru că nu sunt cea mai disciplinată persoană și trebuie să fiu ținută în frâu ca un copil mic, am făcut, împreună cu câteva prietene, un grup de meditație: în fiecare zi, printr-o aplicație de pe telefon, trebuie să ne demonstrăm unele celorlalte că am meditat și n-am tras chiulul. Altfel suntem pedepsite: trebuie să facem baie cu gheață, ceea ce, în mod clar, niciuna dintre noi nu-și dorește. (râde) Și tot în fiecare zi am ales să-mi acord câte o oră dedicată exclusiv mie, o oră în care merg în parc sau la masaj sau citesc… Lucruri prin care să-mi arăt grija față de mine însămi. Și pentru că și conexiunea cu oamenii e foarte importantă pentru mine, mi-am luat obiceiul ca de cel puțin două ori pe săptămână să mă întâlnesc la masă cu persoane dragi mie, cu care rezonez. Asta mă face să mă simt în siguranță, ocrotită, ca acasă… Și-mi dă optimism și speranță.
– Profesional, ce mai faci? Ești foarte prezentă online, dar ai și partea de producție efectivă a hainelor pe care le creezi și responsabilitatea echipei care lucrează cu tine… Ai găsit soluția supraviețuirii în afaceri?

– O, am făcut multe schimbări! Pentru mine și colegii mei pandemia a fost o ieșire din zona de confort, dar care ne-a dus într-o direcție foarte bună, ajutându-ne să supraviețuim acelei perioade și să învățăm mult, în sensul adaptării. De exemplu, ne-a obligat să intrăm cu programele de dezvoltare personală pe online, ceea ce s-a dovedit un mare succes, pentru că femeile din comunitatea noastră (www.andreearaicu.ro), ca toți oamenii, de altfel, aveau mare nevoie de instrumente care să le ajute să se echilibreze psiho-emoțional. Așadar asta a fost o soluție benefică pentru toată lumea. Ulterior, și pe partea de haine am crescut foarte mult, ceea ce a dus și la o mărire a echipei. În plus, foarte multe cliente veneau la noi, la birouri, să cumpere haine în mod direct, dar nu puteam să le ajutăm, așa că am hotărât să facem ceva ca să schimbăm situația: am luat un sediu nou, unde să avem loc să și lucrăm, dar să organizăm și un „showroom”, un spațiu unde să primim toate clientele care își doresc să cumpere haine „pe viu”, în stil tradițional, nu on-line. De-abia așteptăm să facem inaugurarea oficială a „showroom-ului”, să ne întâlnim cu clientele noastre așa, în carne și oase! Deși noi toți am căpătat o mare obișnuință să ne facem cumpărăturile online, adevărul e că oamenii simt nevoia de o conexiune autentică, vor să se întâlnească, să poată comunica. Noi primim o mulțime de mesaje: „Abia așteptăm să deschideți showroom-ul, să venim acolo!”. Pe de altă parte, și mie contactul direct cu oamenii îmi face foarte bine, îmi aduce multă bucurie…
– Activezi în două direcții, aparent fără legătură între ele: dezvoltare personală și modă. Încap în aceeași oală?

– Am simțit nevoia, în ultimul an, să operăm o separare clară între partea de dezvoltare personală (agendă, meditații, programe de dezvoltare personală online și offline) și partea de modă, unde am hotărât să creăm un brand nou de haine, Amalin by Andreea Raicu, care, sunt bucuroasă să constat că a fost primit foarte bine. Amalin e un brand premium, 100% local, adică românesc, care țintește femeia modernă, acea femeie care își cunoaște stilul și caută piese care să-i accentueze feminitatea și să nu se demodeze după un sezon. Și, nu în ultimul rând, e un brand care propune serii limitate de produse, din materiale naturale, a căror confecționare să aibă un impact de mediu cât mai redus. Succesul lui Amalin, ca și al celorlalte produse ale noastre, cât și mutarea în sediul nou, ne-au făcut foarte bine mie și echipei mele: nu doar că am crescut financiar, dar am căpătat și mai multă încredere în viitor, suntem și mai motivați… Contează enorm să vezi rezul tatele concrete ale muncii tale, contează enorm să simți că munca ta e apreciată… În concluzie, cred că soluția supraviețuirii într-o afacere, în orice domeniu ar fi ea, este să nu depui armele și să te lamentezi, ci să te adaptezi la posibilități și la cerințele și necesitățile clienților tăi.
„«Amalin» – mi-a plăcut atât de mult cum sună!”

– De unde vine numele noului brand? „Amalin” are o rezonanță exotică…
– E o poveste mai lungă, care a început în urmă cu zece ani, când am mers prima dată în India, la un ashram. Ei, în India, dacă faci parte din comunitatea ashramului, după o vreme, poți să primești un nume care să te caracterizeze ca entitate spirituală, care să-ți indice esența, dar și misiunea în viață. Oamenii cu care lucrezi pe partea de meditație, cunoscându-te, îți găsesc un nume potrivit, iar dacă tu vrei să-l primești, se organizează o ceremonie și dobândești acest nume cu semnificație. Inițial, eu nu am rezonat deloc cu ideea asta. Mi s-a părut bizară! (râde) Dar, după vreo trei ani, înaintând la nivel de cunoaștere și de înțelegere, mi-am schimbat părerea. Eram în Germania, la un workshop, după care am mers și într-o tabără de meditație, și acolo am aflat că urma să se organizeze o ceremonie pentru aceia dintre noi care doreau să primească un nume nou.

M-am dus la fata cu care lucrasem cel mai mult și i-am spus că aș vrea și eu un nume din acesta sim bolic, dar, sincer, eram foarte stresată, că numele sunt în sanscrită, iar majoritatea sună ciudat, nu tocmai agreabil, sunt pline de consoane greu de pronunțat… (râde) Fata a plecat puțin, s-a întors și mi-a arătat o foaie pe care era scris numele pe care mi-l găsise: acest nume era Amalin! Mi-a plăcut atât de mult cum suna! Am fost încântată! Apoi am întrebat-o ce înseamnă în sanscrită și mi-a explicat că acest termen se traduce prin „pur, curat, neîntinat”, dar semnificația lui este „omul care mai întâi se conectează la univers, de unde ia lumină și dragoste, se umple cu ele și apoi le dă mai departe în lume”. Atunci, într-adevăr, am îmbrățișat acest nume, fiindcă mi se potrivește perfect! Asta e lecția mea de viață: că trebuie să mă încarc pe mine însămi cu lumină, dragoste și cunoaștere, iar apoi să le dăruiesc mai departe. Și acum să revin la întrebarea ta: când am hotărât să debutăm cu noul brand, am tot căutat un nume. Am angajat inclusiv specialiști de la diverse agenții, dar nimic din ceea ce mi se propunea nu-mi suna bine, nu rezonam cu niciunul dintre ele. Deja intrasem în criză de timp! Așa că într-o zi am chemat-o la mine pe colega mea, Roxana Dobrița, CEO-ul companiei, și i-am zis: „Nu plecăm de-aici până nu găsim numele!”. Și-am început iar să căutăm… La un moment dat, ne-a venit ideea: „Hai să căutăm unul în sanscrită!”. Și-atunci mi-am adus aminte și-am sărit în sus de bucurie: „Am numele! Amalin! E numele meu!”. (râde) Și vreau să-ți spun că, dintre toți oamenii pe care i-am întrebat cum li se pare, ca să testez piața, n-a existat unul care să nu fie încântat de el.
„Uităm să ne ridicăm ochii spre cer”
– Adeseori, în încheierea interviurilor pu blicate în revistă, ne rugăm interlocutorii să le facă o urare cititorilor noștri. De data asta, pe tine te rog să faci o urare care să ți se potrivească și ție…

– În ultima vreme am stat mult și m-am gândit la ce e cu-adevărat important în viață. Pentru că în toată alergătura și hăituiala asta în care suntem implicați cu toții, pur și simplu, uităm să mai privim în stânga, în dreapta, să mai ridicăm ochii spre cer… Și, cel mai grav, mulți nici nu mai știu către ce aleargă. Ții minte cum era pe vremea lui Ceaușescu? Omul vedea o coadă în fața unui magazin, alerga și se așeza și el la rând și abia după aceea întreba: „Da’ ce se dă?”. Uite cum societatea de azi a ajuns din nou în punctul ăsta, doar că acum coada nu mai e reală, ci metaforică! Alergăm, alergăm, cu sufletul la gură, dar… către ce? Asta m-am tot întrebat și pe mine: către ce alerg, ce vreau să obțin? Și mi-am dat seama că lucrul cel mai important pentru mine este liniștea: liniștea interioară, liniștea sufletească, sentimentul că sunt îm păcată cu mine însămi… Important este să-mi trăiesc viața astfel încât să am această liniște sufletească, acest sentiment de împăcare. Pentru că altfel, când ai sufletul frământat și mintea chinuită, orice obții la nivel tangibil (bani, obiecte, onoruri…) e, de fapt, irelevant. Tot simți că nu-i de-ajuns, că nu ești bine, că nu ești liniștit… Așa că urarea mea către noi, toți, este să găsim curajul și înțelepciunea de a privi în noi înșine cu sinceritate (neapărat!) și de a înțelege ce e cu-adevărat important pentru noi, către ce-ar trebui, de fapt, să alergăm în viața asta, astfel încât să fim împăcați cu noi înșine.