Ceea ce am să vă povestesc s-a petrecut prin anii 1940, când eu eram un fecior de țăran-sadea și începusem să deprind tainele agriculturii. În vremea aceea, tata avea la căruță două „mârțoage”, așa cum le spunea mama, adică două iepe slabe, una, Murga și cealaltă, Sura, botezate și în acte după culoarea părului. Cea din urmă, Sura, era bătrână (peste 20 de ani) și nu știu cum se face că a dat naștere unui mânz, dar fiind foarte bătrână, a murit. Precizez că era pe islaz și n-a avut cine să o ajute la naștere. Interesant este că mânzul a trăit, probabil că a apucat să sugă ceva „covașă”, fără de care n-ar fi supraviețuit. L-am luat acasă, l-am botezat Șargu și l-am crescut. La început cu lapte de vacă, în care mama îi spărgea câte un ou de găină. Pe la 4-5 luni, încet, încet, a putut să pască iarbă. Tot așa de încet a și crescut, pentru că la vârsta de 1 an, era prăpădit și nu avea mai mult de 1 m înălțime. Mama mereu spunea că „ăsta n-o să mai ajungă cal de nădejde, la munca câmpului, decât la Paștele cailor, adică niciodată” și-l îndemna pe tata să-l vândă. Eu m-am opus, mă atașasem de mânzișor și le-am spus că e „zestrea” mea.
În același an cu nașterea mânzului, dar mai spre toamnă, de la o cățea frumoasă a bunicului meu dinspre mamă, s-a născut Neamțu și încă vreo patru frați, pe care tata i-a dat prin sat, când au fost înțărcați. Când Neamțu era încă un cățelandru, oriunde plecam eu cu Șargu, era și el nelipsit. Se legase între aceste două animăluțe o prietenie atât de puternică, încât unde era mânzul, era și Neamțu. În peregrinările lui prin luncile satului, mânzul învățase drumul la un câmp cu lucernă, aflat la circa 4-5 km de casă. Acolo pleca Șargu, însoțit de Neamțu, și am avut ocazia să văd cu ochii mei cum mânzul păștea lucernă, iar câinele stătea pe burtă, cu botul pe labe, urmându-i orice mișcare. Când Șargu ajungea aproape de câine sau când își schimba direcția de păscut, Neamțu se muta și el, la aceeași distanță, în fața lui Șargu.
În sfârșit, la doi ani și jumătate, Șargu se făcuse un cal frumos și tata a început să-l învețe la ham. La început mai ușor, apoi, treptat, cu greutăți de 100-200 kg, până a ajuns să-l facă pe Șargu, împreună cu celălalt cal, Roibu, să tragă 800-1000 kg, pe drumurile de pământ din țarină. În toată această întrecere, Neamțu era și el prezent. Iar când porneau la drum, se băga între cai, în dreptul oiștei, pentru a nu fi atacat de alți câini. Am fost martor la o asemenea scenă. Eram cu căruța cu caii pe un islaz, cu multe stâne de oi. La un moment dat, s-au stârnit vreo 10 câini ciobănești și au venit în haită să-l atace pe Neamțu. Datorită stratagemei aplicate de el, cum veneau, erau atacați de Neamțu, care nu ieșea dintre cai, și îl auzeam pe atacator urlând de durere.
Dar cea mai impresionantă scenă de loialitate, prietenie și dragoste de care a dat dovadă câinele Neamțu s-a petrecut prin 1943. Prin luna Mai sau Iunie, căruța cu cei doi cai, Roibu și Șargu, a fost achiziționată de armată. După circa trei luni, tata a fost chemat să-și ia animalele înapoi. Când a sosit acasă, obosit de drumul cel lung, mi-a spus mie să desham caii, să-i bag în grajd, și după circa 40 de minute, să le dau apă. În timp ce scoteam hățurile, a venit Neamțu de prin fundul livezii. Simțise că i s-a întors prietenul. Ce-a urmat m-a impresionat până la lacrimi. Când și-a văzut prietenul, câinele s-a ridicat cu labele din față să-i cuprindă calului capul, iar Șargu și l-a aplecat spre prietenul lui. Neamțu a început să-l lingă pe bot, în vreme ce calul îi răspundea cu un ușor sforăit. După care câinele a tulit-o în curte, alergând nebunește în cerc și târându-se pe burtă de bucurie, pentru ca apoi să se întoarcă în grajd ca să-l lingă pe bot pe Șargu. După ce caii au mâncat, Neamțu s-a culcat în grajd, lângă Șargu.
Dar cum tot ce a lăsat Dumnezeu pe fața pământului este trecător, și prietenia dintre câine și mânz s-a sfârșit într-o bună zi. Primul care a plecat a fost câinele Neamțu, a murit în pragul grajdului unde erau caii. L-am rugat pe tata să-l îngroape în livadă, sub un corcoduș ce făcea fructe albe, care îi plăceau și lui Neamțu. Am plâns ca după un prieten drag. Pe mormânt, din câteva scândurele, am încropit o cruce, pe care am scris cu creion negru „Aici zace câinele meu cel mai iubit, Neamțu” și am aprins o lumânare. Șargu a mai trăit zece ani. Azi, când am scris aceste rânduri, la cei 80 de ani ai mei, am lăcrimat, amintindu-mi de anii copilăriei și de prietenia atât de puternică dintre un câine și-un cal. Sunt oamenii în stare de atâta fidelitate?
Ing. ROMEO S. – Constanța
