Pr. GHEORGHE IANOVICI (Frasin, jud. Suceava): „Dacă nu punem valorile morale la loc, nu vom ajunge bine”

Frasin, județul Suceava. Atestată docu­men­tar la 1850, de existența localității pare a se fi pomenit încă din 1785, o așezare ale cărei începuturi coboară taman în vremea lui Ștefan cel Mare. Cu toate astea, până în 1924, Frasin nu a avut nicio biserică ortodoxă, religia străveche a locului! Sute de ani, credincioșii de aici, mai mereu puțini la număr, au aparținut, duhovnicește, de câte una sau alta dintre parohiile din zonă. O nedreptate reparată astăzi din plin: în Frasin există trei biserici ortodoxe! O caut pe cea mai veche dintre ele, în care slujește și cel mai în vârstă preot din oraș: părintele Gheorghe Ianovici.

Biserica din ograda cerului

Din 2004, Frasin are statut de oraș, deși nimic nu o diferențiază de o comună îngrijită, cu ulițe pietruite, dar pe care, seara, pășesc agale va­ci, în­toar­se sătule de la pășune. Un gard de piatră și fier forjat îngrădește o curte de dimensiuni uriașe, de fapt o poiană în toată regula, mărginită de copaci bătrâni și umbroși, și înțesată de flori. În mij­loc, albă, decorată cu motive tradiționale bucovine­ne, o biserică gătită ca o mireasă, strălucește sub soa­rele verii. E zi de duminică și dincolo de ușile mari, din lemn, străbat până-afară armoniile unor cântări ușoa­re, ca o chemare.

Biserica cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Frasin e plină-ochi de credincioși. Mă strecor printre ei, încercând să prind din mers tipicul locului. Nu reușesc pe de-a-ntregul, căci rânduiala nordului de țară e cu totul alta decât cea cu care sunt obișnuită în Ardeal. Oamenii cumpără prescuri, apoi le duc la ușa altarului, așteptând să i le înmâne­ze preotului, împreună cu câte-o lumânare aprinsă. Se apleacă ușor, sărută cu evlavie mâna preotului, își fac semnul crucii, apoi își caută un loc în biserică și încremenesc în rugăciune. Nu vorbesc între ei, nu privesc nici în stânga, nici în dreapta, doar înainte, atenți la fiecare moment al Sfintei Liturghii. Toate femeile au capul acoperit, semn că năframele pe care le-am văzut atârnate, mustrător, cumva, lângă ușa de la intrare, sunt lecția pe care credincioasele locului și-au însușit-o pe deplin. În strană, răspun­su­rile slujbei sunt date de un cor mixt, dar nici eno­riașii nu se lasă mai prejos. O biserică plină de lu­mină și de cântări, înălțată în slava lui Dumnezeu.

„Dacă acum vi se pare că e biserica plină, apăi s-o fi văzut mai de mult, în copilăria și tinerețea mea, chiar și înainte să fiu preot! Nu știu cum să vă spun, dar pe-atunci oamenii erau cu mult mai cre­dincioși, sau, mai degrabă, mai conștienți decât sunt azi despre starea de credință. Bisericile erau arhi­pline, chiar dacă înainte de Revoluție era o puternică politică anti-creștină. Dar să știți că na­tu­ra omului e astfel făcută, încât, cu cât e mai aspră o interdicție, cu atât sunt oamenii mai îndârjiți în a o încălca. Iar românii aveau, pe-atunci, trei repere fundamentale, în jurul cărora își rânduiau via­ța: casă-muncă-biserică. Dincolo de toate nea­jun­surile din acea vreme, românii vedeau în Dum­nezeu modelul suprem, așa cum este și cum trebuie să fie, iar asta le dădea o stare su­fletească de armonie, ale cărei efecte se răs­frân­geau, mai apoi, în viața de zi cu zi. De ce cre­deți că, în ciuda tuturor lipsurilor de atunci, oame­nii erau cumva mai liniștiți, mai buni unii cu alții, mai așezați în rostul vieții? Ne-am înrăit, am deve­nit egoiști și intoleranți. Asta se întâmplă pentru că ne-am îndepărtat de credință, că nu mai avem, cum spuneau bătrânii, niciun Dumnezeu”.

Mama cea de-odată cu veacul

Părintele Gheorghe Ianovici e de loc din Doro­teia, un sat care aparține de Frasin. Oameni credin­cioși, părinții au fost cei care i-au îndreptat, de mic, pașii spre biserică. „Mama mea trăiește încă, are 96 de ani, e cunoscută în sat ca o femeie rugătoare. N-a făcut prea multă școală, dar a știut toată viața să se roage, să ci­tească – fără ochelari! – Biblia, Psal­tirea, Ceaslovul, tot felul de cărți bisericești ce-i pică în mână. E văduvă de 21 de ani, locuiește singură și a refuzat și televizorul, și aparatul de radio pe care i le-am dus la un moment dat. «N-am ne­voie de ele», mi-a spus. «Am nevoie să mă rog!». Are încă o memorie extraordinară, o cultură simplă, populară, care-i uimește permanent pe toți cei ce o cunosc”, povestește părintele Ianovici.

Bătând de copil drumurile spre biserici și mânăstiri, avându-și per­ma­­nent mama drept model de om ru­gător, părintele Ianovici n-avea cum s-apuce pe altă cale decât pe cea a preoției, deși vremurile, pe atunci, erau potrivnice unei astfel de alegeri. „Nu cred că puteam face o altă alegere, oricât de greu ar fi fost, pentru că am crescut și m-am format într-o comunitate armonioa­să, de oameni credincioși, care știau să îmbine munca cu rugăciu­nea, iar rezultatele erau vizibile la tot pasul. În satul copilăriei mele, oamenii au trăit mereu ca frații, iubitori de Dumnezeu și de semeni. Starea aceea de armonie o regăsesc încă, de fiecare dată când merg acasă, la mama. Stau de vorbă cu oa­menii bătrâni, care au o senină­tate, o pace a sufletului, o liniște și o împăcare de-a dreptul molipsitoa­re. Și ei au probleme și greutăți, au avut mereu, dar au știut să se res­pecte, fiecare pe sine, și să se res­pec­te între ei, și așa au reușit să depășească împreună neajunsurile.

În lumea satului românesc, oamenii au avut întot­deauna o măsură a lucrurilor, nu s-au abătut niciodată de la valorile morale tradiționale. Dacă ne-am întoarce la toate astea, instituțiile coercitive ale statului – Poliția, Jandarmeria, Justiția – nu și-ar mai justifica existența. Pe vremuri, cei care se ocupau cu păstrarea echilibrului social erau bătrâ­nii satului, Sfatul Bătrânilor era instanța locală supremă și nimeni nu ieșea din cuvântul lor”.

Omenia se învață de la părinți

– Părinte, de ce credeți că s-au pierdut toate as­tea? Cam pe unde e rădăcina răului?

– Din păcate, răul lumii de azi are mai multe rădăcini și-s adânci toate, greu de stârpit. În primul rând, mulți părinți exagerează în modul în care își manifestă iubirea față de copii: cocoloșindu-i prea mult, ferindu-i de orice fel de greutăți, nu-și dau sea­ma că astfel cresc niște copii total nepregătiți pentru viață. Le asigură odraslelor tot confortul, dar nu mai există comunicare între părinți și copii, or asta e cea mai importantă. Fie că sunt plecați la muncă în străinătate, fie că vin târziu și obosiți acasă, după o zi de muncă, părinții nu mai au timp de propriii lor copii, sunt bucuroși să-i lase în sea­ma jocurilor de pe tablete.

Copiii trebuie obișnuiți de mici cu munca, să facă cât de puțin, după puteri, să știe să dea cu mă­tura, să-și țină camera curată, să facă câte ceva în grădină sau chiar să gătească. Dacă le dăm doar haine, mâncare bună, telefon și tabletă, dar nu-i edu­căm, nu-i pregătim pentru viață, cres­când, co­piii devin iresponsabili și nu vor pu­tea niciodată să fie buni profesioniști, buni par­teneri de viață, oameni de nădejde.

Copilul, ca și un copac, trebuie altoit prin edu­­cație, chiar mustrat uneori, dacă e cazul, să știe ce a greșit. Căci, dacă tolerezi greșeala, ajungi să te stăpânească ea pe tine, și nu tu pe ea. Ba, mai mult, acum e interzis prin lege să-ți ții copilul sub con­trol, că are drepturi. Păi, dacă tu, ca părinte, nu ai voie să-l ții cât de cât în frâu, cum va putea, mai târziu, societatea să facă asta? Căci acelui copil i se refuză șansa de a ajunge un adult responsabil și onest. Va fi un rebel, care le va face în permanență probleme atât părin­ților, cât și societății.

Și mai e un as­pect: părinții consi­deră că-i musai ca pruncul lor să facă o facultate, de parcă ar fi o rușine, în ziua de azi, să nu mai ai studii superioare. În viață, omul trebuie să știe ce vrea, cât poate și, mai ales, să creadă în Dumnezeu. Fără Dumnezeu nu se poa­te, oricine-am fi! Un om crescut cu simțul datoriei, un om sim­plu, e mai va­loros ca unul școlit cu forța. Școala, fa­cul­tatea, îl inițiază pe un ins într-un do­me­niu a­nu­me, dar nu-l fac om. Partea de ome­nie se învață din fa­milie, de la mama și tata.

Tată și fiu, alături în altar

– Are și biserica un rol în toate as­tea, pă­rinte?

– Desigur! Dacă oa­menii ar fi mai cre­­dincioși, lucru­rile ar merge mult mai bi­ne. Dacă sta­tul ar fi con­­cret alături de bise­rică, dacă am construi îm­preună un om cins­tit, moral, a­ces­ta va fi mai con­știin­cios la lo­cul de muncă și în fa­milie, iar societatea și statul ar prospera. Așa cum mem­brii unei fa­milii sunt uniți în ier­tare, dăruire și iubire, așa ar trebui să fie și la locul de muncă, și la nivel de țară. Un om cinstit, care respectă adevărul, e un om bun, în care poți avea încre­dere.

Toate câte mi le spu­ne părintele Iano­vici le știe din propria viață, din propria ex­pe­riență: fiul său e, la rândul lui, preot, ba chiar parohul aceleiași bise­rici din Frasin în care slujește alături de tatăl său, iar fiica părintelui e soție și noră de preot. „În Epis­co­pia Sucevei și Rădăuților sunt nu­meroase cazu­rile în care și tatăl, și fiul sunt preoți, și chiar slu­jesc împreună în aceeași biserică. Poate de aceea, în zona noastră, pe partea duhov­niceas­că, e o slu­jire în armonie și liniște, exact ca într-o familie”, spune părintele Ianovici.

– Părinte Gheor­ghe, vă rog în finalul discuției, să vorbiți despre „starea nației”. În ciuda faptului că bisericile noastre sunt pline de credincioși, lumea s-a înrăit, oamenii au devenit lacomi și egoiști.

– Marea gre­șeală e că vedem doar ce e rău în semeni, nu ce e bun. Un rol nega­tiv îl au presa și politica, de joasă calitate. Și politi­cienii, și așa-zișii jurnaliști, exage­rează enorm în privința răului, transformă reali­ta­tea într-o perma­nentă amenințare, și mint, azi spun una, peste o lună alta, ceea ce îi bul­versează pe oa­meni, îi influen­țea­ză negativ. Ne-am îndepărtat de cre­dință, de tradiție, de valorile morale, de respect, și dacă nu încercăm să le punem pe astea la loc, nu vom ajunge bine.

În plus, influ­en­ța Occidentului secula­rizat a gene­rat și în­treține a­tacuri împo­triva Bise­ricii, în spe­cial a celei ortodoxe. Dar uităm că Biserica e mama noastră, e întemeiată de Hris­tos. În istoria lumii, s-a văzut că sta­tele care au încercat să devină atee n-au reu­șit, pentru că nu te poți pune împotriva lui Dumnezeu. Noi, ro­mâ­nii, la nivel de țară, după câte se ve­de, nu ne îndrep­tăm într-o direcție bu­nă. Iar Biserica, de una singură, nu poate face mare lucru, mai ales dacă se tot lovește înadins în ea.

Omului i se pare că ce se spune la tv e literă de lege, de aceea și propaganda agresivă îm­potriva bisericii generează o stare de inconștiență a omului. E trist că multe din aceste atitudini se jus­tifică pecuniar, dar banul nu este totul.

Toate cele materiale sunt supuse stricăciunii, doar ceva rămâne neatins: sufletul omu­lui. „Căutați mai întâi împărăția lui Dum­nezeu și toate celelalte vi se vor adău­ga vouă”, spune Scriptura.