
Noi, românii, avem încă un mare respect pentru preot. El este pentru noi, simplu spus, „omul lui Dumnezeu”. Ne leagă fire nevăzute de el, uneori rezistente, alteori fire care se rup. Există preoți care nu se ridică la înălțimea așteptărilor pe care noi, credincioșii, le avem de la ei. Și atunci turma se risipește și rămâne fără păstor. De ce apar astfel de împrejurări? Cum ar trebui să fie un preot, pentru a sluji atât lui Dumnezeu, cât și oamenilor? Cum se poate transforma în duhovnic, călăuza noastră spre cer? Port de multă vreme în minte astfel de întrebări și am încercat să aflu răspunsuri la ele vorbind cu un profesor de preoți, un preot care a fost multă vreme cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Părintele Constantin Coman are un doctorat la Atena, a predat Noul Testament, dar este, totodată, și un apropiat al mânăstirilor noastre și al Sfântului Munte, unde ajunge des. Preoția sa a fost, așadar, plămădită nu doar de bibliotecă, ci și de realitatea imediată a credinței din lumea în care trăim.
„Acesta, dintre noi toți, e potrivit pentru preoție”
– Părinte profesor, după o viață în care ați slujit lui Dumnezeu, nu doar din fața sfântului altar, ci și de la o catedră universitară, aș vrea să vă întreb care credeți că este secretul formării unui preot adevărat, care să îl poată aduce pe Hristos în inimile oamenilor?

– Cred că cel mai important lucru ar fi ca preotul să fie ales de comunitate, adică de cei care ȋl cunosc. Credincioșii să ȋşi aleagă dintre ei şi să spună: acesta, dintre noi toţi, ar fi potrivit pentru preoţie, pentru că e răbdător, blând, curat, nevoitor, ȋnţelegător, ne reprezintă. Înainte de toate, lucrarea preoţească este una de reprezentare: preotul mijloceşte dialogul oamenilor cu Dumnezeu, dar şi dialogul lui Dumnezeu cu oamenii. Trebuie să ai conştiinţa aceasta când, la sfântul altar sau ȋn orice altă ȋmprejurare, rosteşti o rugăciune – că nu o faci ȋn nume propriu, ci o faci şi ȋn numele celorlalţi, că porți în fața lui Dumnezeu rugăciunea poporului. Lucrul acesta e foarte important! Trebuie să ai conştiinţa aceasta, că ȋi porţi în inimă şi pe ceilalţi, iar lucrul acesta te şi ajută foarte mult. Preotul care simte comunitatea creştinilor ȋn spatele lui ȋn slujbă, ȋn rugăciune, acela se apropie de starea lui adevărată. Sigur, astăzi, din păcate, comunitatea nu ȋşi mai alege preotul dintre membrii ei, cum se ȋntâmpla odinioară. Astăzi, tinerii pornesc spre preoție cu un anumit imbold, o vocaţie, o chemare dumnezeiască. Urmează apoi un şir ȋntreg de ani de pregătire, de şcoli şi, la sfârşit, se preoţesc şi merg ȋntr-o parohie şi slujesc.
„Preoția este un jug greu de dus”
– Au fost vremuri în care satul ȋşi alegea preotul?
– Eu nu am prins vremurile acelea, dar cred că acum două veacuri aşa se ȋntâmpla, ca oamenii să ȋşi aleagă dintre ei preotul. Era foarte important să-l cunoască, să ȋntrunească condiţiile slujirii, care nu este deloc uşoară. Preoția este un jug greu de dus, pentru că sunt așteptări maxime, atât dinspre Bunul Dumnezeu, cât și din partea credincioșilor. Nu poţi să mergi oricum la Sfânta Liturghie, să săvârşeşti Sfântul Botez sau Cununia sau orice altă slujbă; trebuie să fii ȋntr-o anumită stare, ȋn primul şi ȋn primul rând, ȋntr-o stare de curăţenie sufletească şi trupească. Acest lucru nu se dobândeşte peste noapte, trebuie ca preotul să aibă o stare permanentă de curăţenie. Nu poţi să cazi, Doamne fereşte, ȋn nu ştiu ce meschinării zilnice, să te mânii, de exemplu, şi ȋn felul acesta să ȋţi tulburi liniştea sufletului. Sau să duşmăneşti pe cineva, să te lăcomeşti sau, ferească Dumnezeu, să te cucerească gândurile de desfrânare. Toate aceste lucruri ȋţi afectează starea lăuntrică. Pe de altă parte, sunt nevoile oamenilor, care vin şi ei spre preot cu problemele și stările lor şi trebuie să fii de fiecare dată dispus să asculţi răbdător, să ai o solidaritate cu starea, viaţa și problemele lor, să ȋi cunoşti. Sunt lucruri care nu se dobândesc pe moment. Sigur, ȋn toate profesiunile există o pregătire generală şi una de moment, dar preoţia este mai exigentă din punctul ăsta de vedere.
„Preotul trebuie să se golească pe sine, pentru a face loc Bunului Dumnezeu”
– Printre virtuțile de care vorbiți nu se numără și calitatea intelectuală, învățătura?

– Învățătura e și ea importantă, dar nu e pe primul loc, lucrul acesta este cel mai uşor de dobândit. Evident că preotul, mai ales ȋn vremurile noastre, trebuie să aibă o anumită pregătire teologică, cu cât mai avansată, cu atât mai bine. Trebuie să ştie, să ȋnţeleagă, să cunoască ȋnvăţătura, credinţa, viaţa și istoria Bisericii, să ştie ce e preoţia, să ştie ce înseamnă a sfinţi ceva, să ştie ce e rugăciunea… Toate acestea se ȋnvaţă ȋn şcoală şi, slavă Domnului, școli sunt destule! Dar nu ele sunt prioritare, starea omului este prioritară, iar preoţia este o stare la care omul nu ajunge foarte uşor. Dacă în educaţia obișnuită, lumească, domină competiţia, ȋntrecerea, stima de sine și promovarea sinelui, ȋn preoţie lucrurile sunt răsturnate. Preotul trebuie să facă mereu un exerciţiu de smerenie, să aibă conştiinţa limitelor sale, să se golească pe sine, pentru a face loc Bunului Dumnezeu să lucreze în el. Preotul nu merge ȋn nume propriu să săvârşească toate cele ce ţin de viaţa creştinească, ci merge ȋn numele lui Dumnezeu. Când eşti trimisul cuiva, nu vorbeşti ȋn numele tău, nici nu săvârşeşti ceva ȋn nume propriu, ci ȋn numele celui care te-a trimis. De aceea, ca preot, trebuie să ai tot timpul conştiinţa că lucrurile pe care le faci sau pe care le spui nu sunt ale tale. Iar lucrul ăsta nu este simplu. Şi eu m-am amăgit ani de zile, la ȋnceputul preoţiei mele, când mă bazam pe experienţa mea, pe ştiinţa mea, apelam la psihologie, la pedagogie. Mi-am dat seama că era foarte amăgitor, că oamenii nu vin ca să primească informaţii, ci vin să găsească o soluție pentru problemele lor. E mai simplu pentru preot să se dea pe sine la o parte şi să trimită gând Bunului Dumnezeu: „Doamne, a venit la mine credinciosul acesta şi mă ȋntreabă. Ce să ȋi răspund?”. Şi te goleşti şi laşi mintea liberă şi acolo vine Bunul Dumnezeu şi ȋţi pune un gând şi pe acela poţi să ȋl iei ca fiind de la Dumnezeu. Un gând care este de folos şi pentru tine, şi pentru credinciosul de rând. Atunci, de abia, te aşezi ȋn postura de preot, pentru că nu te ȋntemeiezi pe tine, pe voia sau ştiinţa ta.
Sigur că este necesară și cartea, ȋnsă e foarte amăgitoare, pentru că putem face rabat, iertaţi-mi cuvântul, de la starea sufletească, şi să ne acoperim ca preoți cu ştiinţa de carte la predică, ori la spovedanie. Or, aceasta este o foarte mare amăgire, pentru că ȋn preoţie, asta e concluzia mea, prima calitate este curăţia sufletească. La aceasta nu se ajunge aşa de uşor, de aceea sunt impedimente la preoţie, care ar trebui să fie făcute cunoscute tinerilor ȋncă de când păşesc pe drumul seminarului teologic. Din păcate, nu se întâmplă lucrul acesta, și atunci tinerii se trezesc că deși au trecut prin căderile respective, totuși se preoțesc.
Altădată preoţii nu aveau multă şcoală. Evident, atunci când nimeni nu ştia să citească, iar preotul ştia, era om de cultură, dar nu cultura se cerea pe atunci ȋn primul rând preotului, ci viaţă curată. În Grecia, sunt şi astăzi preoţi care nu au decât şapte clase, sau doar şcoala primară, şi după aceea, o mică şcoală de pregătire pentru preoţie. Nu mai sunt foarte mulţi, dar mai sunt ȋncă.
„Nu e nevoie de multă predicare în preoție”
– I-ați întâlnit vreodată? Cum sunt?

– Sunt foarte smeriţi. Sunt foarte smeriţi, foarte dedicaţi preoției. Nici măcar nu predică. În Grecia, mitropoliile, eparhiile au câte un predicator de profesie, care merge din când ȋn când ȋn aceste parohii şi mai predică. Dar să știți că nici nu e nevoie de multă predicare în preoție. Astăzi se vorbește prea mult. Sigur că e frumoasă și folositoare predica, dar uneori este amăgitoare, tocmai pentru că ne blochează ȋn discurs. Uneori ne simţim bine şi noi, preoţii, predicând, iar credincioşii se simt bine ascultând. Dar rămânem acolo, unii că am vorbit, ceilalți că au ascultat… Dacă nu se trece și la ȋnfăptuirea lucrului, cum spune Mântuitorul Hristos, atunci nu rămânem cu nimic. Vă spun toate lucrurile acestea, pentru că ȋn vremurile noastre, toată lumea vorbeşte. Mai ales acum, ȋn epoca internetului, oricine dintre noi poate deveni un predicator, un ȋnvăţător – şi este tentantă calitatea aceasta. Se ȋnmulţeşte exponenţial numărul discursurilor teologice şi mulţi ne bucurăm să auzim, să apreciem. Preotul de multe ori primește laude: „Vai, ce frumos aţi predicat, părinte!” Dar eu cred că problema nu e ȋn transmiterea informaţiei, ci ȋn hotărârea omului de a trăi cu Dumnezeu. Acolo este totul, şi lucrul ăsta trebuie să se vadă, evident, ȋntâi de toate, la preot. Trăirea noastră cu Dumnezeu se vede din felul cum ne mişcăm, ne ȋmbrăcăm, din felul în care ne petrecem timpul. Se vede ce loc ocupă Bunul Dumnezeu ȋn viaţa noastră, nu ne putem ascunde! Iar oamenii, chiar dacă nu ne spun, simt. Nu ȋntâmplător aleargă credincioșii pe la mânăstiri, la anumiţi duhovnici mai devotaţi, mai nevoitori, şi nu aleargă la preoţii din parohiile lor. Inevitabil, o diferenţă există, pentru că acolo, în mânăstiri, sunt oameni dedicaţi exclusiv nevoinţei, rugăciunii, toată ziua sunt la slujbă şi la rugăciune; aici, ȋn lume, preoţii inevitabil ȋşi mai petrec timpul şi lucrând, făcând altceva.
„Dominantă este ucenicia, să crești pe lângă cineva”
– Dacă, așa cum spuneți, cele mai importante deprinderi ale preotului nu pot fi însușite într-o facultate, cum ar trebui să arate, la modul ideal, formarea unui viitor slujitor al altarului?

– Cred că pentru a răspunde la această întrebare ar trebui să căutăm în tradiția proprie Bisericii noastre, unde dominantă este ucenicia – adică, trebuie să crești pe lângă cineva. Peste tot se spune: vrei să înveți știința viețuirii, trebuie să te duci lângă cineva, lângă un bătrân, adică lângă cineva care a ajuns la această stare duhovnicească, un părinte care are cunoștința, rânduiala vieții și acest exercițiu al lucrării lăuntrice. Lângă el să înveți tăcerea și ascultarea. Ascultarea este esențială în lucrarea preoțească și în viețuirea creștinească, dar este foarte puțin înțeleasă. Ea se confundă frecvent cu disciplina, ceea ce nu este corect, pentru că ascultarea nu trebuie impusă de cel către care se face ascultarea. În biserică nu e ca în armată, e invers. Trebuie determinat ucenicul să se miște în mod liber spre ascultare, să spună: „Eu vreau să fac ascultare la acest om, la acest învățător, la acest profesor, la acest bătrân”. Totul pentru ca să mă lepăd de voia mea, să fac exercițiul tăierii voii, să fac, în cele din urmă, exercițiul stăpânirii de sine, al înfrânării, al autocontrolului, cum spunem noi în termeni moderni. Cât am fost prodecan, cu probleme studenţeşti, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, am avut un program cu studenţii împreună cu mânăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, care s-a oferit să suporte deplasările lor şi, mai ales, să ȋi suporte ȋn mânăstire, că nu e uşor să ai un număr de studenţi pelerini. Pe perioade scurte, de trei săptămâni, studenții noștri stăteau la Vatopedu, participând la viaţa mânăstirii. Făceau şi treabă, nu stăteau degeaba, lucrau la arhivă sau la altceva. Au fost câteva sute de studenţi care au făcut această experienţă, cu impact foarte vizibil la mulţi dintre ei, pentru că mânăstirea este forma noastră cea mai avansată consacrată vieții duhovnicești. Monahii, spre deosebire de noi, cei din lume, nu fac altceva decât să se roage Bunului Dumnezeu – merg la slujbe de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, se nevoiesc la propriu şi pun ȋn practică ştiinţa viețuirii creştinești, ascultarea, smerenia, pocăinţa şi toate celelalte. Am visat (dar mi-am dat seama că e tot vis omenesc) la o formă eficientă de educare a viitorilor preoţi, printr-o ȋntâlnire cu mânăstirea a ȋnvăţământului teologic. Evident, o mânăstire care să fie la o înălțime duhovnicească, ceea ce astăzi există. Să fie o mânăstire unde fiecare teolog care dorește să fie hirotonit preot să aibă chilia lui, să facă o pravilă de rugăciune, să aibă un părinte duhovnic mai experimentat cu care să fie într-un dialog sincer şi deschis, ca să poată omul să ȋşi citească propriile gânduri, propriile lupte, propriile mişcări ale inimii. Şi cu participare nemijlocită la viaţa mânăstirii. Am și elaborat, la solicitarea unuia dintre ierarhii bisericii noastre, o formă de master profesional, de exemplu, master de formare preoţească, în care să existe acest program de viețuire în mânăstire a celor care vor să fie preoți. În cele din urmă, nu a funcţionat. Masterul a funcţionat, dar fără acest conţinut, pentru că e greu, trebuie să ȋşi asume cineva o mişcare mai radicală.
„Eu m-am folosit foarte mult de întâlnirea cu monahismul”
– Părinte Constantin, sfinția voastră de unde aţi ȋnvăţat, de fapt, să fiţi preot? Care a fost experienţa cea mai importantă? Cine v-a marcat decisiv – învățământul, o carte, un alt părinte?

– Tocmai aici este drama… Mă zbat și eu, este o luptă cu momente mai bune, cu momente mai puţin bune. Am ajuns târziu să conştientizez lucrurile, evident, şi din vină proprie. Dar, privind în urmă, eu m-am folosit foarte mult de întâlnirea cu monahismul. A rânduit Bunul Dumnezeu să merg în Sfântul Munte frecvent. În 1979, am ajuns pentru prima oară acolo, pentru puţin timp. Îl cunoşteam pe părintele Petroniu Tănase, starețul schitului românesc Prodromu, un mare părinte duhovnicesc român, un mare nevoitor. Mi-a dăruit Dumnezeu să cunosc și să am chiar relaţii foarte frumoase cu marii părinţi duhovniceşti, ȋntre care a fost și părintele Petroniu. De la dânsul am aflat această ȋnfricoşătoare vorbă referitoare la preoție. „Avem o mare problemă, că ignorăm impedimentele la preoţie” – mi-a spus dânsul – „şi le ignorăm, şi atunci când ȋi pregătim, şi atunci când ȋi hirotonim. Pentru că preoţia nu este un drept al cuiva, ci este o chemare care presupune o foarte potrivită stare a omului. Şi acele impedimente arată starea pe care trebuie să o aibă omul: dacă a trecut prin respectivele căderi, nu mai e potrivit pentru preot”. Părintele era foarte categoric, până ȋntr-acolo ȋncât nu prea primea preoţi de mir, veniţi ca ȋnchinători să slujească la altarul bisericii mânăstirii. Nu pentru că le nega, Doamne fereşte, ȋn vreun fel, preoţia, ci pentru că nu ştia cum s-a preoţit fiecare şi dacă nu cumva există un impediment. După 1989, am rămas ȋntr-o legătură foarte apropiată cu Mânăstirea Vatopedu. L-am cunoscut atunci pe părintele Iosif Vatopedinul, părintele actualei obşti, i-am cunoscut pe părintele Efrem și pe mulţi alţi stareţi, duhovnici… Oameni sfinţi. Ei m-au ajutat foarte mult să văd cum ar trebui să fie lucrurile şi să mă zbat şi, privind ȋn urmă, să văd că am ratat, ȋn multe chestiuni, începutul. Nu am pus început bun, cum se spune bisericește, deşi nu am nicio ȋndoială că preoţia mea este chemarea Bunului Dumnezeu. Nu m-am ȋnvrednicit, sunt departe de ceea ce ar trebui să fiu. Nu ar trebui să o spun într-un interviu, dar sper să fi reieşit din toată discuţia mea că problemele sunt ale mele, nu ale celorlalţi. Eu nu m-am ridicat la nivelul tatălui meu nici pe departe, şi nici al mamei mele. Eu nu l-am văzut niciodată pe tata mâniindu-se, nici cerând cuiva ceva. Nu a cerut nimănui nici măcar un pahar cu apă, pe toate şi le făcea singur, cu bucurie. Dormea câteva ore pe noapte, iar dimineaţa ne găseam toţi ghetuţele făcute de dânsul… Darul preoţiei mele este, nu am nicio ȋndoială, o răsplată pentru părinţii mei, pentru curăția lor.