Berna

În urmă cu 25 de ani, într-o frumoasă zi de început de toamnă, fiul meu, copil pe atunci, a venit acasă de la pes­cu­it, dar nu cu pește, ci cu o cățelu­șă pe nume Berna. La început nu am fost încântată, pentru că lo­cuiam în curte cu părinții mei și ei aveau o grădină plină de flori și legu­me, pe care o îngrijeau ca pe ochii din cap. Un câine, oricât de mic, ar fi însemnat o ame­nin­țare pentru munca lor. „Asta ne mai lip­sea”, a spus mama, dar în ochii fiului meu dez­nă­dejdea era așa de mare, încât am ținut cățelușa pe răs­punderea mea. S-a adaptat re­pede, dar ca toți puii (avea 6 luni), era foarte dulce, dar și stricătoare. Papucii roși, ca și gropile de sub gard, erau o ba­gatelă față de vița-de-vie în care făcea prăpăd. Asta a pus capac. Mă certam me­reu cu ai mei:”Uite ce-a făcut cățeaua ta. Dă-o!”. Pen­tru a restabili liniștea, am dat-o. Dar nu ne-a răb­dat sufletul și am fost cu fiul meu s-o ve­dem. Mai în­tâi a plâns, m-a certat, după aceea a mâncat ce-i adu­sesem în coș. Nu știu din ce cauză, timp de un an, a schimbat trei stăpâni, încât nu mai ști­am un­de s-o ca­ut. Dar ne-a căutat ea. A ve­nit după un an, exact de zi­ua tatei, de Sf. Gheor­ghe. El i-a des­chis poar­ta. Ne-am bucurat cu toții, inclusiv părinții, ca­re între timp i-au dus dorul. De atunci, n-a mai supărat pe nimeni. Ne însoțea în excursiile noas­tre, fu­gind pe lângă bi­ci­cle­te kilometri în­tregi. Re­­ve­neam obosiți acasă, cu Ber­na pe ghidon. În iarna anului ur­mător, din cauza unui vaccin, a paralizat. Doctorul nu i-a dat vreo șansă. Totuși, ne-a sfă­tuit să încercăm un tratament injectabil și bucal. Am dus-o acasă și i-am făcut loc în bucătărie, la cald. Era paralizată în întregime. Gura era în­cleș­tată, nu putea mânca. Eu și fiul meu am îngrijit-o cu rândul, 24 de ore din 24. O hrăneam cu seringa în plica de la bot. După o lună, a început să-și miște ușor picioarele din față. Într-o zi, am luat-o în brațe și am ieșit cu ea afară. Se desprimăvăra. Am simțit cum a tras pu­ter­nic aer în piept, și în ochii ei am citit un dor nebun de-a fi afară, pe pi­cioa­rele ei. Dorința i-a fost atât de ma­re, că după 3 zile era în curte, încercând să meargă, exact ca Bambi, pu­iul de căprioară. A reușit. A trăit 14 ani, a murit de bă­trânețe. De a­tunci, am avut mereu câini, dar ca ea nu a fost niciunul.

RODICA M. – Târgu-Jiu

P.S. Felicitări pen­­tru singura revistă de suflet a româ­nu­lui. Să vă dea Dum­nezeu sănătate și aju­tor în tot ce faceți!