– Mulți dintre noi trăim cu prejudecata că sudul țării e mai prejos decât nordul. Că Oltenia n-o să fie niciodată Ardeal! O judecată strâmbă, care poate fi îndreptată ușor: duceți-vă la Craiova! Luați-o ușurel, într-acolo, pe potecile toamnei. Sau citiți mărturia de față. O poveste adevărată, despre un oraș românesc, care și-a transformat istoria în aur curat –
Centrul vechi
Timp de câteva zile am hoinărit la pas pe străzile Craiovei. Dar chiar și după ce călătoria s-a terminat, nu mi-am revenit din uimire: Craiova este un oraș fabulos! Prima surpriză e centrul vechi. Se vorbește mereu, și pe bună dreptate, despre centrul vechi al Sibiului, al Brașovului, al Oradiei, dar centrul vechi al Craiovei nu este cu nimic mai prejos. De fapt, este cel mai mare centru vechi din România, în plus, un centru cu arhitectură românească, care îți dă un sentiment confortant de „acasă”. Un centru vechi, fără moștenirea imperiilor care ne-au „civilizat” și, în plus, plin de vitalitate. Peste tot, fațade restaurate perfect, alei din piatră cubică, peste care mai plutește ecoul trăsurilor boierești, terase elegante, luminate discret, înecate în verdeață, restaurante ce te îmbie cu mâncăruri locale și vinuri alese… Nimic din înghesuiala și zbuciumul centrului vechi din București. O boare fină, de liniște provincială, era așternută peste eleganța domoală a famiililor ieșite la plimbare: doamne, domni, tineri îmbrăcăți după ultima modă, familii cu copii și bunici, ieșiți să ia masa în oraș, grupuri de turiști străini, cercetând uimiți frumusețea arhitecturală a locului. Într-o zonă înconjurată de restaurante se afla și o piațetă unde se vindeau flori de toamnă, în timp ce în Piața Mare se ținea un festival culinar cu delicatesuri de la Istanbul. Mulți trecători intrau la Cofetăria Minerva, fabuloasa cofetărie cu interioare în stil maur, alții intrau în superbele biserici vechi, prezente peste tot în oraș. Și peste toate, haloul de aur al toamnei, prin care ai fi vrut să te plimbi la nesfârșit.
Candelabre de Murano
Dar dincolo de frumusețea veche și boierească a orașului, dincolo de palatele fabuloase ale foștilor bani olteni, și mai impresionante sunt poveștile ascunse în spatele lor. Pe măsură ce intri în poveștile locului, începi să înțelegi de ce Craiova arată atât de spectaculos și cum s-a construit frumusețea acestui oraș. Am zăbovit un timp admirând Palatul Mihail, făcut de arhitectul curții regale, francezul Paul Gottereau, pentru unul dintre cei mai bogați oameni ai locului, Nababul Dinu Mihail. Astăzi este muzeu de artă, dar în trecut, aici au fost cazați regele Carol I și regele Ferdinand. Doar istoria acestui mare latifundiar și a palatului său ar merita un reportaj în sine: scări din marmură de Carrara, candelabre din sticlă de Murano, oglinzi venețiene, stucatură aurită, pereți tapisați cu mătase de Lyon și luminatoare cu vitralii în culorile curcubeului. Și acesta este doar unul dintre zecile, dacă nu sutele de palate și case boierești ce împânzesc Craiova!
Marele Parc Romanescu
A fost să fie tot o zi luminoasă de toamnă, când am descoperit o altă minune a Craiovei: Parcul Romanescu. Știați că are aproape o sută de hectare și este al treilea ca mărime din Europa? De frumusețe nu mai vorbesc! Atât cât am putut să văd din el în după-amiază aceea, a fost o altă mare surpriză. Arată, și el, impecabil, la fel ca centrul vechi al orașului: alei desfășurate pe marginea unui lac, mărginite de o vegetație uriașă, în care toamna își alesese să zăbovească și să își etalezele culorile, de la galbenul auriu, până la oranjul de foc. Parcul a fost conceput în mod special, pe la 1900, când a și luat premiul pentru cel mai frumos proiect de parc la expoziția din Paris. La inaugurarea lui au fost prezenți atât regele Carol I și regina Elisabeta, cât și toată protipendada bucureșteană. În cinstea evenimentului, primarul Romanescu a împodobit întregul oraș cu decorațiuni din Franța, a adus trăsuri din toată Oltenia pentru a-i plimba pe vizitatori, a transformat inaugurarea parcului într-un eveniment național și european. Iar minunăția realizată acum mai bine de o sută de ani rezistă și azi. Lacuri cu nuferi și cascade, un pod suspendat între două coline, insule cu foișoare romantice, o grădină zoologică, un castel fermecat, ba chiar și un hipodrom! Dar „o tură” completă de parc ar fi însemnat, probabil, o săptămână întreagă! Voi reveni special la Craiova, pentru a-mi duce încântarea la capăt, pentru a vedea și splendorile din Grădina Botanică, un alt loc legendar al orașului.
Capitala banilor
Am ajuns seara la hotelul micuț, cu aer englezesc, în care m-am cazat. Mi-am comandat un pahar de vin. Craiova este înconjurată de podgorii, și vinurile locale sunt numeroase, după cum arată oferta restaurantului. Am ales un pahar de „Banul Craiovei”, și în timp ce savuram dulceața sudului ascunsă în el, m-am hotărât să dezleg enigma nebănuitelor frumuseți ale capitalei Olteniei, cu ajutorul unui specialist. Așa că mi-am dat întâlnire a două zi cu domnul Dinică Ciobotea, probabil cel mai bun cunoscător al istoriei locului.
„Al doilea mare oraș după București”
– Sunt pentru prima oară în Craiova, și frumusețea veche a orașului este magică. Cum de s-au putut construi, în inima Olteniei, o zonă nu tocmai bogată a țării, asemenea palate care ne impresionează și astăzi?
– În primul rând, aș zice că norocul acestui oraș a fost de a se afla la intersecția drumurilor ce merg de la vest la est și de la nord la sud. Adică, a drumurilor ce făceau legătura dintre Orient și Occident, pe de o parte, dar legau și nordul României de sudul ei. Imaginați-vă că toți negustorii care veneau de la Viena și Budapesta aveau o rută pe la Sibiu sau Brașov și, de-acolo, din centrul pământului românesc, coborau spre Orient, prin Craiova, ca să treacă apoi mai departe pe la Vadul Diiului, numele vechi al orașului Vidin. În al doilea rând, ce a făcut ca acest loc să devină important a fost neamul Craioveștilor, un neam ce avea să devină foarte puternic în timp și care a fondat „Bănia Olteniei”. Primul mare Ban este Barbu Craiovescu, la 1500. Este unul dintre fiii lui Neagoe Craiovescu. Încă din acea vreme, banii aceștia erau atât de puternici, încât controlau viața politică a Țării Românești. Banii Craiovești stăpâneau, în numele domnitorului, tot acest teritoriu din sud. Asta și însemna funcția de ban – să controlezi tot, de la politic la cultural și militar. Ei au pus bazele celui mai mare oraș din sud, Craiova, deși la început era doar o moșie întinsă: patru frați, care au rămas în istorie și care stăpâneau un pământ uriaș, până în bălțile Ialomiței. Cu timpul, această moșie a Craiovei devenise atât de puternică, încât începuseră să dorească să pună domn al Țării Românești pe unul din neamul lor, ceea ce au și reușit. Ulterior, moșia le este confiscată și, pe timpul lui Mihai Viteazul, Craiova devine un oraș „îmbelșugat și împoporat”. Iar pe vremea lui Brâncoveanu, orașul devine cu adevărat important pentru tot sudul Europei. Brâncoveanu a construit Casa Băniei, un impresionant centru administrativ, și Mânăstirea Hurezi, din care a făcut un mare târg, cel mai mare caravanserai, adică popas negustoresc, din această parte a Europei, pe drumul ce mergea la Constantinopol. Acest târg ținea de la Sfânta Maria Mare la Sfânta Maria Mică, adică din 15 august la 8 septembrie. Un târg uriaș, la care veneau negustori de la Veneția și Viena, din toți Balcanii, dar și din întregul Imperiu Otoman. Și Brâncoveanu a mai făcut ceva foarte important: a cumpărat partea de nord-vest a orașului, moșia Craiovița, pe care a dăruit-o mânăstirii Hurezi, extinzând orașul în felul acesta. Așa a fost creat, între cele două moșii mânăstirești, un nou „drum al muntelui” care există și astăzi. De fapt, Brâncoveanu a legat munții României de sud. Așa că, încetul cu încetul, toți boierii din regiune încep să se așeze în Craiova, chiar dacă ei aveau moșiile în împrejurimi. Printre primii care au venit au fost Oteteleșenii din Vâlcea, Glogovenii din Mehedinți, Argetoienii și Buzeștii de la Cepturoaia. Craiova s-a transformat, treptat, în cea mai importantă reședință a boierilor, după București. Iar neamul Craioveștilor a avut un mare rol. Gândiți-vă că ei au dat domni pentru Țara Românească începând de la Neagoe Basarab, Radu Șerban, Mihai Viteazul, Constantin Șerban Basarab, zis și Cârnul, Matei Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și până la Ștefan Cantacuzino. Aceștia toți erau din neamul Basarabilor, dar toți din descendența Craioveștilor! Gheorghe Bibescu era tot din neamul Craioveștilor. Bibeștii și Știrbeii au avut palat de iarnă în mijlocul orașului Craiova, și cel de vară mai la sud, unde este acum parcul Romanescu. Craiova era al doilea mare oraș la Țării Românești, după București, dar concurau cu capitala, unde aveau case care există și astăzi. În Craiova trăiau circa o mie de mari comercianți. Așa s-a ajuns să se spună că aici este „orașul celor o mie de moșieri” sau „orașul celor o mie de milionari”, care își datorau averea moșiilor din Oltenia. Agricultura era foarte importantă și comerțul cu cereale era de bază. Educația și viziunea lor se datora nu doar faptului că aveau un centru cultural la Craiova, dar ei erau școliți în Italia, la Viena sau Paris, să nu credeți că erau niște țărani scăpătați din praful sudului. Biblioteca de la Hurezi, care le era la îndemână, era cea mai mare din regiunea Balcanilor, acolo veneau să studieze intelectuali din Rusia și țările vecine. Goleștii din Argeș sau Bibeștii și ceilalți boieri aveau studii serioase, erau adevărați cărturari, pe lângă faptul că erau bogați, datorită moșiilor. Nu în ultimul rând, lumea intelectuală a Craiovei se împrospătează cu intelectualii veniți din Transilvania. De la Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu, apostol al ideii unității tuturor românilor, la familia Olteanu, Leca, Străjean, și mulți alții, fugiți din Ardeal, unde regimul impus de unguri era groaznic. Ei s-au căsătorit cam toți cu fete de boieri bogați de aici.
La un pahar de „Banul Craiovei”
Mai dau o tură de recunoaștere, pe străzile vechi și atât de frumoase ale Craiovei, ghidat de povestea domnului Dinică Ciobotea. Orașul e acoperit de roșul fierbinte al toamnei, pe care încerc să-l folosesc ca decor, pentru noile povești auzite. Într-o zi ca aceasta, orașul era plin de protipendada venită din București, avocați, scriitori sau afaceriști, care mergeau să se distreze la cluburile lor, dedicate. Restaurantele erau poate mai elegante decât cele de azi, specializate pe vinuri roșii sau albe, din Franța, din Italia sau Grecia. Unii preferau grupuri exclusiviste și, suiți în trăsuri, cu doamne purtând umbreluțe de dantelă pe umăr, mergeau în marginea Craiovei, la moșia vreunui boier, care adora întâlnirile extravagante, jocurile de societate și muzica veche, cântată de lăutari.
Multe și uimitoare sunt poveștile de altădată ale Craiovei! Și ca să mai aflu câteva, m-am întors la păhărelul de vin local. De data aceasta, chiar cu cel care îl face: Dragoș Cioc, creatorul vinurilor „Banul Craiovei”.
„Când soarele răsărea, eram cu căruțele în vie”
Dragoș Cioc a „isvodit” vinul „Banul Craiovei”, alături de prietenul său, Daniel Tupangiu. Nu este o afacere mare și podgoria lor nu se compară cu moșiile de altădată ale boierilor. Dar cele cinci mii de sticle de vin pe care reușesc să le facă au înscrisă pe etichetă nu doar calitate, ci și istorie. Dragoș a moștenit dragul de vie de la bunicii și părinții lui. Nu se știe cât de mult merge în urmă această ocupație în familia lor, poate cinci, zece generații. Dar el s-a trezit trăind în această tradiție. Și a decis să o ducă mai departe. „Întregul oraș este înconjurat de podgorii. Sigur, cea mai cunoscută este cea de la Segarcea, unde erau domeniile regale și unde se păstrează o înaltă ștachetă a excelenței. Dar eu am vrut să salvez istoria și tradiția oamenilor simpli. Toți țăranii din zonă făceau vin – mult, puțin, dar făceau. Aveau cu toții un meșteșug pe care și eu l-am învățat de la ai mei și, pe deasupra, vinul crea o legătură puternică de comunitate. Vinul înseamnă poveștile pe care le spui atunci când îl bei, dar și povestea de până la facerea lui, toate astea sunt adunate într-un pahar. Iar vinul nostru spune povestea unor zile de toamnă, ca aceasta, în care din zori, când încă soarele nu era răsărit, porneam întregul sat către podgorii. Când eram copil am apucat lucrul în clacă – astăzi, lucrăm la unul, mâine mergeam la altul, apoi toți veneau la via noastră și tot așa. Ne cunoșteam toți între noi, făceam împreună lucrurile, era un sentiment minunat că aparții unui loc, unei comunități. Când soarele se ridica pe cer, noi eram deja cu căruțele la vie, deja culegeam. Ne miroseau mâinile a parfum de struguri proaspăt culeși, oamenii își strigau glume peste rânduri sau se tachinau că merge munca greu, era o atmosferă de bucurie generală. Iar la prânz, ne opream din lucru și mergeam la masă. Masa era un țol pus pe pământ, între rânduri, sau pe scânduri așezate pe lăzi, sub nucul locului. Brânză, ouă, carne de la garniță sau de la găleată, ceapă… cam astea erau delicatesele. Și mâncam de rupeam, ni se părea cea mai bună mâncare din lume, cea din câmp”.
Dragoș și prietenul său au preluat podgoria bunicilor și au dus-o mai departe. Cumpără struguri și de la vecini, ca să le ajungă pentru mica lor producție. S-au adaptat la vremurile moderne și acum folosesc tractoare pentru transport și vase de inox pentru fermentare. Dar culesul este în continuare tradițional – manual, cu oamenii satului, alegând cu grijă fiecare ciorchine. I-au zis vinului făcut de ei „Banul Craiovei” și au fost uimiți de succes. Vizitatori sau localnici, oamenii vor să descopere vinuri și gusturi locale. Și ca să îmbine tradiția cu istoria locului, două dintre vinuri sunt „istorice” – Frații Buzești și Baba Novac. În curând, vor avea și o cramă, chiar în centrul orașului: „Vom deschide pe fonduri europene o cramă chiar în centru. Ideea este că cei ce vor să cunoască tradiția Olteniei să o poată face și aici, între aceste superbe clădiri de patrimoniu. Aducem în oraș podgoria, îmbinăm natura și arhitectura. Poate nu contează foarte mult, dar facem totul din pasiune, pentru ceea ce înseamnă această zonă, pentru a spune mai departe povestea începută în zorii unei zile de bunicii noștri, în via din satul natal”.
Epilog
Mă despart fermecat de Craiova. Nu cred că de vină a fost doar lumina de toamnă, acoperind ca o pastă de aur orașul acesta din sud. Cartierele Băniei au un farmec nebun, te duc în alte lumi și în alte vremuri, pline de eleganță și rafinament. Chiar dacă, uneori, în drum spre noul stadion Oblemenco, sute de microbiști ai fotbalului local rotesc, în aer, fulare alb-albastre și strigă în cor, mărșăluind prin centrul orașului, noblețea rămâne. Craiova își prețuiește trecutul. Coroană de lauri, pe fruntea ei.
Minunat!
Ai surprins foarte frumos esența Craiovei care vine din aceasta istorie puternica!
Felicitari !
Superb scris. Multumesc!
A fost o placere sa ma delectez cu scrisul dumneavoastră în aceste vremuri în care unii colegi înțeleg ca aceasta meserie înseamnă doar titluri pompoase și atât…. Continuați sa o faceți ca o faceți foarte bine.