– Am avut norocul să-i descopăr picturile fascinante, la expoziția găzduită în superba clădire a Palatului Marincu din Calafat. Membră a UAP din România, filiala Craiova, dar și a „Societa di Belle Arti” din Florența, Aurora Speranța Cernitu se bucură de o reputație internațională, cu lucrări aflate în colecții din România, Franța, Italia, Grecia, Anglia și Canada. Creatoare a unui univers pictural plin de poezie și personaje fantastice, în care poți călări oricând pe un inorog, a acceptat cu generozitate să spună povestea viselor ei, transformate în picturi –
Un șevalet pentru Marin Sorescu
– Întâlnirea cu picturile dvs., într-o expoziție organizată în Calafat, mi se pare un miracol. Ce-i drept, Palatul Marincu este, și el, o bijuterie. Vi se întâmplă și dvs. să vă scoată norocul asemenea întâmplări minunate în drum?

– O, da! Mi se întâmplă foarte des și de fiecare dată trăiesc aceste mici întâmplări cu mirare și uimire. O să vă și dau și-un exemplu, legat de un mare poet. S-a întâmplat de mult, dar eu trăiesc întâmplarea aceea ca… azi. E vorba de poetul Marin Sorescu, care a venit în Craiova să preia conducerea revistei „Ramuri”. A venit și la mine în atelier, într-o scurtă vizită neanunțată, și cum eu nu eram pregătită de musafiri, m-a găsit cu pânzele și culorile împrăștiate. A fost în culmea fericirii: „Hii, tu pictezi! Știi că ăsta a fost visul meu? Că dacă nu mă făceam poet, dorința mea era să mă fac pictor!”. Și de atunci am rămas prieteni, până la dispariția lui. Venea și picta la mine în atelier, simțeam cu două-trei zile înainte că o să apară și îi puneam câte o pânză gata pregătită deoparte. Până într-o zi, în care i-am zis „Nu se mai poate, trebuie să ai șevaletul tău, ca un pictor adevărat!”. Și a fost de acord. În cele din urmă, i-am cumpărat un șevalet și i l-am dus acasă, unde stătea. Era îngrozit că stropește cu culori și o să îl certe soția. În cele din urmă, nu m-am lăsat până nu l-am făcut să deschidă o expoziție. A făcut-o la Brașov, unde avea prieteni foarte buni. Întâmplări minunate au fost mereu în viața mea.
– Sorescu a fost un scriitor de o mare efervescență, inteligent, inventiv, și-a încercat condeiul în toate genurile literaturii. Oare s-a transferat ceva de la el în picturile dvs.? Poezia trebuie neapărat scrisă sau poate să fie și pictată?

– Sorescu îmi spunea mereu „Eu am învățat de la tine atâtea lucruri. Dar și tu de la mine!”. Cred că am prins puțin elan de la el, am început să scot mai lejer lucrurile pe care le țineam cumva în frâu, mi-am lăsat emoțiile libere, ceea ce este foarte important pentru orice artist. Sigur, poezia e și o stare de spirit, mulți spun că există această stare poetică în culori, în lumea unei pânze pictate. De multe ori, când pictez, o iau atât de tare la vale în această lume fantastică, în lumea copilăriei, care mi-e foarte, foarte dragă, încât trebuie să mă agăț de ceva concret ca să nu mă pierd.
Căluțul de lemn
– Cum reușiți să creați acest univers de inocență și de visări, trăind în realitatea noastră așa de complicată și nu întotdeauna frumoasă?

– Într-unul dintre tablourile mele există un căluț de lemn. El există de fapt și în realitate, l-am păstrat din copilăria mea și este, cumva, legătura concretă cu lumea fantastică, țesută de imaginația copiilor. Acel căluț îl port și în sufletul meu și cred că niciodată nu o să dispară. De câte ori îl văd aievea, e ca un salut de bună dimineața, care e sub semnul acela că nimic rău nu se mai poate întâmpla în acea zi. Mă inspiră lumea copiilor, pe care eu o consider mai bună decât a noastră, este paradisul pierdut. Copiii, ați văzut, chiar dacă pățesc ceva, se smiorcăie puțintel, dar găsesc rapid consolare în ceva dulce, o prăjiturică, o ciocolată, un joc sau un prieten, și uită răul. Ei nu au supărări, ați văzut ce repede se împacă. Dacă am reuși să menținem tot timpul echilibrul ăsta copilăresc și la anii maturității, ar fi superb. Îmi place să mă scufund în această lume a începuturilor, dincolo de bine și de rău. O fac până la punctul maxim, în care pot să uit să lucrez ca oamenii mari.
– Credeți că ar trebui să ne facem din vis un stil de viață? Să evadăm, din când în când, în imaginar, ca să ne refugiem de urâtul care ne înconjoară?

– Eu nu separ realitatea de vis. Realitatea chiar așa este: cu visele noastre cuprinse în ea. Trebuie doar să le lăsăm și pe ele să fie, să le dăm aceeași atenție. Viața noastră e cu vis, e frumoasă, e bună! Câteodată, ne îngenunchează. Dar depinde doar de noi cât rămânem în genunchi. Cât timp rămâi? Până când? Unii se trezesc și se ridică foarte repede, alții rămân încovoiați sub povară, uitând că viața, indiferent de împrejurări, poartă mereu în ea lumină. De-asta cred că ideal ar fi să ne putem întoarce puțin la copilărie, măcar din când în când. Eu așa am reușit să nu zăbovesc în împrejurări care nu sunt tocmai frumoase. Așa cum zice Nichita Stănescu: „De aceea viața se trăiește”. Și se poate trăi frumos. Uite, acum, toamna, câmpurile mi se par ca niște fâșii de stofe miraculos colorate, stofe regale, pregătite pentru un croitor să facă din ele minuni. Și am văzut într-o zi o floare a soarelui, rămasă uitată pe câmp de astă vară, de când câmpul era galben orbitor. Te întrebi cum de a rămas acolo? Oare ce face ea noaptea și ce conversații tainice poate să aibă ea, o floare a soarelui, cu luna?… Visarea nu e ceva diferit de realitate, e o parte luminoasă a ei.
Pudrieră de Veneția
– Aveți și câteva lucrări mai „concrete” în expoziție. Sunt dedicate Veneției. De altfel, sunteți membră a Societății „di Belle Arti” din Florența. Vă atrage în mod deosebit Italia?

– Sora mea s-a căsătorit și trăiește în Florența. Aceasta este principala mea legătură cu Italia, dar Veneția îmi place în mod deosebit. E o frumusețe acolo care te sperie, te copleșește, dar care poate să fie și salvatoare. Măcar o dată în viață oricine ar trebui să ajungă în Veneția, să poată admira frumusețea ireală a acelui loc. Poate de-asta nici nu a mai trebuit să adaug fantezie picturilor de acolo, orașul îți oferă deja poveste și miraj. E impresionantă diversitatea arhitecturii de acolo, amestecul de baroc și roccoco și mozaicurile veșnic inundate de apa canalelor. Mie îmi place enorm de mult începutul zilei, când se ridică soarele și așterne rozul dimineții peste orice, înnobilând până și urâciunea. Lumina zorilor este precum zăpada, știți? Se topește ca aburul. Mama zicea că mi se trage de la nume, de la Aurora. Ei bine, în Piața San Marco, diminețile sunt un spectacol desăvârșit, în care frumusețea își arată infinitele posibilități, de la un minut la altul. Și știți cum își protejează venețienii această comoară? Un cui dacă vor să scoată din perete, au nevoie de aprobare, pentru că acel cui a fost bătut acolo în urmă cu sute de ani. Și fiecare proprietar din Veneția are o pudrieră mare, cu un pămătuf – dacă o clădire se crapă sau i se duce zugrăveala, ei nu au voie decât să pudreze casa în locul acela, atât! Cam așa își respectă ei patrimoniul…
Dor nebun de Craiova
– Un alt loc prezent în picturile dvs. e Craiova, redată mereu într-o explozie de culori. Ce înseamnă acest oraș pentru dumneavoastră?

– Pentru mine, Craiova e ceva al sufletului. E acasă. Chiar dacă e senin și cald sau dacă plouă și e mohorât, Craiova e punctul meu de sprijin. Aici îmi plac în egală măsură și oamenii, și locurile. Îmi plac foarte mult casele vechi, partea veche a orașului. O accept și pe asta nouă, care răsare împrejur, căci e semn de prosperitate. Dar cel mai mult îmi place să mă plimb pe străzile care duc către Răscruciul Vechi, către biserica Madona Dudu. Acolo este și prima casă în care a stat Brâncuși, ca ucenic, casă care s-a păstrat, arată foarte bine. Mă rog, e vopsită într-un galben mai strident, dar casa e sănătoasă. Un pic mai departe, este școala unde a învățat Brâncuși, astăzi liceul CFR. Și puțintel mai în stânga, sunt două dintre cele mai vechi case ale Craiovei, foarte frumoase. Una dintre ele a fost acoperită cu iederă, și când am văzut-o cât de frumoasă a fost și este… i-am făcut o imortalizare pe una dintre pânzele mele. Când plec din Craiova, oriunde aș fi, mai mult de două săptămâni nu pot rămâne, că mă apucă așa, un dor nebun… Craiova își recapătă strălucirea de altădată, s-a restaurat enorm din casele vechi și se restaurează în continuare într-un ritm susținut. Este orașul din România cu cel mai mare centru vechi, așa că atunci când totul o să fie restaurat, cred că o să fie o bijuterie. Vor veni venețienii în vizită la noi.
– Se spune că toamna ar fi un rai al culorilor pentru pictori. Pentru dumneavoastră cum este acest început de Noiembrie?

– Pe mine natura mă inspiră foarte mult! Am la țară o căsuță cu grădină și acolo este un întreg univers. Florile, plantele, frunzele sau păsările care mă vizitează sunt pentru mine personaje din povești. Tot timpul pot să creez câte un tablou pornind de la orice gâză. Într-o zi, o porumbiță și-a făcut cuib într-un pom din livadă. O coțofană s-a apropiat să îi ia oul și atunci am văzut pentru prima dată un grangur. L-ați văzut vreodată? E cea mai frumoasă pasăre din câte am văzut în viața mea: e galbenă, foarte puternică și hotărâtă. A venit pe sub coțofană, a împins-o și a salvat cuibul porumbiței și oul ei. Imediat mi-am luat pânza și culorile și am pictat acel ou de aur, până noaptea târziu, când a ieșit luna. Natura îți face câteodată astfel de cadouri, dacă ești un pic atent la spectacolul ei. Toamna e o gală a culorilor, e frumoasă, dar un lucru rău s-a întâmplat zilele acestea: a venit bruma și florile noastre s-au stins, toate, într-o singură dimineață! Au rămas doar trandafirii. Avem mulți trandafiri și fiecare tufă poartă numele prietenului care ne-a dăruit-o. E așa… mângâios să îi privești. Altfel, avem în grădină o sumedenie de frumuseți – drăguțele astea, pe care le-a prins vremea rece: gherghine, dalii. Dalia-i mai înaltă, e nobilă, gherghina e mai obișnuită, mai micuță și strident colorată. Hmm, ce flori mai avem? Lalele, multe lalele. Și un potop de gladiole – astea nu sunt deloc picturale, dar când le vezi așa, ca niște săbii de toate culorile, care mai de care mai obraznice în culoare, n-ai cum să nu le iubești.
Doar frumosul și bunătatea
– Cum reușiți să vă păstrați această privire senină asupra vieții? Frumusețea este, așa cum se spune, în ochiul privitorului?

– Eu cred că am primit harul bucuriei și al binelui de la Dumnezeu și nu pot decât să mulțumesc pentru el, în fiecare clipă a vieții. Să privești în jur și să vezi doar frumosul și bunătatea cred că este un dar de mare preț.
– Expoziția dumneavoastră e găzduită de un palat din Calafat. Clădirea este superbă și locul este minunat, pe malul Dunării. Dar în această margine sudică de Românie, există și pasionați de artă? Aveți un public pe măsura picturilor dvs.?

– Sunt destui amatori de artă și aici. E adevărat că ești la distanță de o oră față de Craiova, dar vorba circulă și se aude până la București, când se vernisează o expoziție ce merită văzută. Așa că sunt vizitatori și aici, mai vin oameni. Eu expun o dată la doi-trei ani în Calafat. Și la Craiova expun, acolo deja filiala are vreo 70-80 de membri, cam de două ori pe lună se întâmplă ceva, o expoziție sau un eveniment care să îi țină pe oameni aproape de artă. Sigur, sunt mulți artiști, mai ales tineri, care zboară mai departe, spre alte zări. Expun și eu în străinătate, dar cred că și acolo, ca și aici, suntem oameni care avem nevoie să comunicăm și să ne bucurăm prin artă. Până la urmă, acesta este scopul ultim, nu? În ce mă privește, aș simți că dacă nu împărtășesc, dacă nu sunt văzute lucrările mele, ar fi o mare pierdere pentru bucuria pe care am avut-o, în momentul în care le-am făcut. Mă bucur când termin o lucrare, dar cred că bucuria cea mare este atunci când o expun.