Într-o margine a Sibiului se întinde o pădure ca în povești: Gușterița. Chiar și iarna, frumusețea ei e neasemuită: arbori măreți, sănătoși, ocrotiți, neamenințați de tăișul toporului. Și toată minunea aceasta se datorează unui om: Ioan Covaciu, un silvicultor care vreme de trei decenii și-a dedicat viața copacilor, transformând Gușterița în cea mai frumoasă pădure a regiunii. A luptat pentru ea, i-a oferit toată truda și dragostea lui. Povestea lui Ioan Covaciu este povestea de iubire dintre un pădurar și pădurea sa, în vremurile urâte ale unui măcel ecologic național.
Haiducul haiducilor
– Timp de 27 de ani v-ați dedicat viața unei păduri pe care ați transformat-o într-o grădină, în timp ce majoritatea celorlalte păduri ale țării au fost ucise cu sânge rece. Cum ați reușit?

– Trebuie pasiune și un dar de la Dumnezeu ca să iubești pădurea. Iar în mine există acest dar, iubirea pentru natură. Este o pasiune cu care omul se naște, așa cred. Eu de mic am avut chemare către natură. Tata iubea pădurea și mă ducea cu el. Îmi arăta păsările, îmi explica felul în care cuibăresc, încât știam să recunosc ce pasăre trăiește pe o creangă numai după cum își făcea cuibul. Aș fi rămas acolo în veci, lângă pădure și animale. După aceea, când m-am căsătorit, îmi luam și nevasta cu mine, iar mai târziu și copilul. Îl puneam în spinare și hai la drum! În pădure, dacă nu ai suflet pentru ea, nu faci nimic. Prin anii ‘80, când am ajuns pădurar, erau tăieri masive și terenurile trebuiau reîmpădurite. Eram haiducul haiducilor! Băteam pădurile zi și noapte. Aveam aici peste 100 de hectare de teren degradat, numai râpe pe care se surpa pământul. Asta a fost una dintre misiunile mele cele mai grele: să mă ocup de reabilitarea terenurilor. Umblam zi și noapte, fără pic de răgaz. Dar eu am ținut la pădure ca la pruncul meu și nu am lăsat-o singură niciodată.
Plantele au un suflet al lor
– Credeți că pădurea are simțire, la fel ca noi? Știe când te apropii cu drag de ea sau când vrei să-i faci rău?
– Există o comunicare între arbori. Ei știu dacă vrei să le faci rău și tu poți simți dacă le este frică. Plantele au un suflet al lor. Asta nu-i doar așa, un fel de-a spune. Chiar suferă și chiar plâng! Uite, numai dacă tai dintr-un arbore un pic, dacă îl cioplești o țâră la coajă, și ăla deja plânge. L-ai rănit. E ca și cum ne-am tăia noi la mână sau la picior. Să vedeți cum curge seva aia din el… Și dacă te doare și pe tine la suflet de jalea lui, nu-l tai. Pui o țâră de pământ pe rană și țărâna îl face bine.
„N-am pușcat o pasăre în viața mea”
– Aproape o sută de hectare de râpe și de teren distrus le-ați transformat în pădure. Cum ați reușit? Care este secretul?
– Secrete sunt mai multe. Unul dintre ele era că făceam ghețar și puneam puieții acolo. Ce e ghețarul? Primăvara, când încă mai e zăpadă, faci o groapă cât camera asta. Depinde câți puieți ai, eu aveam mulți, cam 150 de mii pe an. Îi băgam în groapă și îi acopeream cu carpeni puși deasupra. Apoi băteam cu pământ pe acel acoperiș. În groapa aia, băgam 3-4 căruțe de zăpadă. Un rând de zăpadă, unul de frunze din pădure. Și zăpada aia ținea umiditatea la puieți până în luna mai. Puieții trebuie protejați. Aveam toate speciile de arbori. Și le plantam după cum era terenul. La mlăștinos, puneam frasinul, că lui îi place umezeala. Pe coaste, sus, chiar la vârf, era laricea, specie de rășinoase cu un lemn foarte tare. Salcâmul îi cel mai bun la alunecări de teren, că are rădăcina adâncă și de 20 de metri. Toate neamurile de păsări se adună la copacii ăștia. Și toate îmi plac. Eu n-am pușcat o pasăre în viața mea. Am dus fazani la terenul degradat, în urmă cu 20 de ani, și acu’ îi plină pădurea de ei. Când i-am adus, ei nu știau încă a se preumbla. Stăteau toți grămadă. Atunci am rămas o săptămână lângă ei, de pază. Am dormit lângă ei și i-am apărat. După ce s-au învățat cu pădurea, au început să zboare, să-și caute mâncare, să se apere.
Într-un an, când a fost ghindă multă, am chemat eu ciobanii. I-am lăsat să stea cu oile în pădure două zile. Era ghindă cât îs furnicile. Or mâncat oile, iar ce nu or mai putut mânca le-au bătut cu picioarele și le-or băgat în pământ. Dar trebuie să bagi oile după ploaie, când îi pământul moale. Cinci hectare de stejar, așa le-am pus.
„De câte ori intru în pădure, îmi fac cruce”

– Există un anumit moment al anului în care pădurea e mai frumoasă?
– O femeie o iubești mereu, așa cum este. Dacă o iubești, îți plac și defectele la ea. Mie tot timpul îmi place în pădure, nu pot să fac osebire. Dimineața la 4, numa’ să simți aerul… Și toate păsările cântă… Păi, primăvara îi un verde așa de frumos, că ți-i mai mare dragu’. Și e o fericire în toată pădurea, o simți. Apăi, să nu vă spun toamna ce colorit are. Toate culorile! Frunza se schimbă și la fiecare arbore îi altă culoare. Și, câteodată, într-o singură zi, își schimbă culorile. Apoi iarna. Când o vezi așa, încărcată de alb… Da’ trebuie să mergi și cu sufletul cumva așa, ca să simți, că dacă nu mergi pregătit într-un anume fel, degeaba te duci, că nu vezi și nu simți nimica. La prima zăpadă, faci inventarul animalelor din pădure. După urma pe care o lasă. Poți să știi exact câți iepuri, câți mistreți și câți căpriori ai. Și știi exact unde sunt. Și în tot timpul anului, e o liniște care coboară așa, în tine, și ești fericit.
– Ce părere aveți despre tăierile masive de păduri, începute în România după ‘89?
– E o crimă. Cine a lăsat să se întâmple așa ceva nu știe nimic despre pădure și puține despre oameni. Că oamenii au nevoie de pădure nu doar să le aducă bani. Când se uită la ea, văd doar banii de pe lemn care or intra în buzunar. Dar pădurea nu se taie chiar așa, toată odată. Îți trebe un om de specialitate, care să îți spună ce anume să tai. Asta a fost greșeala autorităților: au dat pe mâna unor oameni fără pregătire necesară o comoară enormă, care s-a risipit. Și de comoara asta, chiar dacă e în proprietatea cuiva, trebuie să beneficieze toată lumea. E o responsabilitate mare să ai în proprietate o pădure. Eu am făcut regenerare de pădure, de-a venit ministrul la mine să-mi mulțumească. Regenerarea nu costă bani, dar trebuie să știi să o faci. Pădurea își revine fără să fie nevoie de investiții. Dar pentru asta ai nevoie de un om cu drag de natură și cu știința de a face.
– Se spune că ciobanii din Mărginimea Sibiului, când plecau cu oile la munte, se spovedeau și se închinau brazilor. Se leagă pădurea cu credința în Dumnezeu?
– Eu de câte ori intru în pădure îmi fac cruce. Și când ies, la fel. În pădure ești numa’ tu cu Dumnezeu, ești ca la biserică. Da’ în plus, în pădure îs și mulți dușmani și numai Dumnezeu te apără. Dacă ai credință, te-ajută. Câte furtuni nu m-au prins în pădure! M-am pus odată sub un stejar, da’ a trăsnit pe el și pe mine nu m-a atins. Ceva vreme nu am mai văzut nimic, de la lumina aia, dar dacă nu era Dumnezeu să mă ferească, acum eram dus. Mi-am făcut cruce și am plecat acasă. Am știut că El m-a apărat și că sunt sub paza Lui.