Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Călătorie într-o fotografie – VERONICA D. NICULESCU (Scriitoare): „Sunt un om care stă în picioare lângă fereastră, privind”

Face parte din stirpea scriitorilor care scriu mult și ies rar, neabătuți de iureșul lumii. Închisă în coconul ei de liniște, apărată de cărți, ca de paveze sigure, visează la libertatea apu­să a copilăriei și la o pădure pe care să nu o mai pă­răsească nicicând. Fotografia cu care a venit la în­tâlnire le are pe toate: verdele crud, lumina stră­vezie și privirea serioasă a unui copil.

„Cinci ani e vârsta magică a copilăriei”

– Înainte să ajungem să ne întâlnim, mi-ai spus că știi exact despre ce fotografie ți-ar plă­cea să vorbim. Chiar atâta încărcătură are poza asta în ea?

– Da. Îmi plac la nebunie copacii, pă­durile, dar aici, în fotografia făcută de tata în­tr-o pădure, e mult mai mult de atât. Re­găsesc ceva din vârsta de dinainte de a în­cepe să fim îmblânziți, dresați, îndrumați, de dinainte de a ne rătăci. Vârsta asta de 5 ani, cea mai mare dintre vârstele mici, ale primei copilării, e vârsta magică, cea la ca­re suntem deja noi cu adevărat, cu toate ale noastre așezate frumos înăuntru, nevi­ciați de nimic din ce va urma – vom îmbrățișa fel și fel de drumuri greșite, ne vom înde­păr­ta de noi înșine, unii vom căuta să re­venim, va fi greu. Locuiam pe atunci la o margine de oraș, la Pitești, într-un loc pe care nu vreau să-l mai vizitez la pas, pentru că el există doar în amintire, dar la care mă întorc cu gândul constant, fiindcă acolo, la vârsta aia, era ceva esențial.

– Un univers pe care l-ai transformat în lite­ratură?

– Ceva ce are legătură și cu scrisul, da, și cu căutările scrisului, cu toată călătoria asta pe care o faci scriind. Când scriu, mă uit mult înapoi. Dar niciodată cu insistență. Eu nu mă duc la în­tâlniri cu colegi de facultate sau de li­ceu, nu merg să vizitez locurile unde am trăit cândva și nici vârstele duse, fiindcă nici unele, nici altele, nu mai există. Când mă întorc, cum să zic?, mă în­torc la mine, la cine eram eu atunci, la cine în­cepeam să fiu. Și știu cu claritate că la cinci ani ești deja tu; ai totul în tine deja. E ca o re­venire la ceva ce ar fi trebuit să fii dintotdeauna, înainte de fel și fel de dera­paje, la o anumită libertate, plină de po­sibilități. În poza asta, încă nu-mi spu­nea nimeni cu insistență: „Zâmbește, te rog!”.

Ierburile de lângă bloc

– Cum a început prietenia ta cu tă­cerea, cu singurătatea? Când ai devenit un om așa de interiorizat?

În copilărie, la marginea verde a Piteștiului

– Îmi amintesc, de la vârsta de cinci ani, că mă ascundeam de multe ori între niște ierburi înalte de lângă bloc. Era pentru mine momentul de plăcere supremă, să ră­mân așa, în încre­menire, în liniște, să aud cum foș­nește o plantă sau cum trece o albină, să simt pă­mântul sub mi­ne. Am visat toată copilăria să am ca­mera mea, în care să mă refugiez. Eram cel mai mic copil al unei familii relativ zgomotoase. Ai mei erau ca italienii, vorbeau… De cele mai multe ori, eu nu mai aveam nici loc, nici disponibilitate să mai adaug ceva. Marea mea dorință către ei, asta după ce-am mai crescut, era să fie liniște. Am avut din­totdeauna o mare nevoie de liniște, să-mi aud gân­durile, cânte­celul din cap. Și nu am reușit să o am cu ade­vărat decât târziu, după ce am terminat liceul și am plecat la facultate, la București. Primul meu co­con de liniște a fost alături de prietenele din căminul în care locuiam. Apoi, după facultate, am revenit în casa din Pitești, unde am locuit singură, no­uă ani. Dar nu doar nevoia de liniște mi-o amin­tesc bine de la vârsta aia, ci și depresia.

– Cum așa?

– Azi, dacă spun că eram depresivă când eram copil, aproape nimeni nu mă crede. Dar era mai mult decât o simplă cădere în tristețe. Mă gândeam uneori la moarte, lucru neobișnuit. Aveam gânduri sinu­cigașe. Acum niște ani, mi-am găsit un bilet de adio, un petec de hârtie rupt dintr-un caiet, cu scrisul meu din clasele primare, în care îmi anunțam moartea și-mi lăsam păpușile unei prietene. Bineînțeles, n-am acționat. M-a îngrozit să-l descopăr. Nu știu la ce filme mă uitasem, ce discuții auzisem, cum de ajun­sesem să cunosc astfel de lucruri la vârsta aia. Eram capabilă și să mă bucur nebunește, să strig de în­cântare; dar un soi de melancolie m-a însoțit întotdeauna. Cert e că nu mă simțeam chiar la locul meu între oameni. Mi-l tot căutam… Mi se spunea de multe ori că sunt prea serioasă. Azi, îmi place la nebunie să văd copii care nu-și dau seama că sunt priviți, care au privirea aceea serioasă, visătoare, autentică. Sunt visători de meserie. Ca mine.

„Sunt obișnuită să tac. E felul meu natural de-a fi”

– Iar acum, te ferești până și de aparițiile TV. Din același motiv?

Cartea ca premiu

– Și acum stau destul de mult timp singură, sunt obișnuită să tac. E felul meu natural de-a fi. Prefer să scriu o scrisoare, să aștern tihnit vorbele într-un e-mail, decât să sun. Cine nu are dispo­ni­bilitatea să facă la fel, ci-mi trimite doar sms sau mă sună, nu-mi e tocmai apro­piat. Iar cu televiziunea, nu-s prietenă. După niște ani în care am avut de-a face cu ea destul de mult, datorită meseriei de jur­nalist, mi-am dat seama că pot să refuz, că-mi place mult mai mult să răspund în scris la întrebări, sau într-un tête à tête. Că radioul e maximul pe care pot să-l fac. Samuel Beckett, pe care îl admir foarte mult, de care mă simt apro­piată și din care am și tradus destul de mult, a făcut terapie ca să poată da interviuri. Și în cele din urmă, a decis că nu. Iar pe vremea lui, radioul era marea spaimă, nu televiziu­nea. Acum, radioul pare floare la ureche! Oricum ar fi, vorbitul nu e ca scrisul, oricâtă spon­taneitate ai avea. Când scrii, ai liniștea paginii în față și posibilitatea de-a te întoarce ori­când la un cuvânt care-a alunecat.

– E poate și puțină timiditate la mijloc, iar scrisul te pune la adăpost, nu?

– Eram foarte timidă în copilărie, da. Și încă mai am momente de timiditate extremă, paralizantă, care mă fac să evit o parte din interviuri și din ieșirile pu­blice. Și apoi, mai sunt și perioadele în care lansezi o carte sau o traducere, în care ești foarte prezent, vrând-nevrând, pentru că e nevoie de pro­movare. Uneori, parcă nu mai suporți să-ți vezi poza și aici, și dincolo, să te tot vezi tu pe tine. Te bucuri pentru carte, pen­tru vizibilitatea ei, sigur, cred că nu există lucru mai trist decât să scoți o carte și ea să cadă în gol, cu un bufnet. Dar scrisul se naște din retractilitate, din sfioșenie, din dorința de a exprima toate lucrurile adunate înăuntru. Expunerea e exterior. Și e destul de greu să te muți dintr-o lume în alta.

„Plăcerea scrisului ține de partea lui nebunească și nepământeană”

– Când te-a tulburat scrisul pentru prima oară, Veronica? Îți mai amintești ce carte te-a făcut să-ți placă literatura?

– Primele povești mi le-a citit mama, în copi­lărie. Avea un tom îngălbenit din Frații Grimm, cu pagini vechi și sfărâmicioase, din care citea direct în germană și ne traducea un pic stângaci. Dar prima carte mare pe care am citit-o, pe care-am îndrăgit-o și în care am simțit că pot să mă cufund cu totul, a fost „Contele de Monte-Cristo”, împru­mutată de la biblioteca școlii. Eram mică și-mi amin­­tesc că m-am dus și am luat-o din raft. Biblio­tecara mi-a tăiat-o scurt: „Nu-i pentru vârsta ta.” M-am dus cu ea înapoi și m-am întors tot cu ea: „Dar eu pe asta o vreau!” Și mi-a dat-o până la urmă. Am citit-o și am rămas cu respirația tăiată. Ce poveste, ce personaje, câtă atenție, până și la felul în care descria o nuanță de verde! „Verde nemai­vă­zut, verde de culoarea hașișului”, scria Dumas aco­lo. Și a trebuit să mă străduiesc să îmi imaginez ver­dele ăsta de neimaginat… Atunci am descoperit că exis­tă cărți fermecătoare, care te acaparează cu to­tul, care sunt în stare să-ți ofere o plăcere ului­toare.

– Unde scrii și unde citești? Ai locuri preferate, tabieturi, obișnuințe?

– În aceeași încăpere, mica mea cameră, care mi-este și dormitor, și birou. Fac trei pași ca să sar dintr-o lume în alta, ca să ajung de acasă la birou! Citesc doar în pat, scriu doar la biroul meu, dimineața. Mai citesc în tren, la drum lung, și se mai întâmplă să scriu într-o rezidență, dar numai după ce aranjez ca­mera, ca să devină un loc al meu. La Iași, în rezi­dența din primăvara trecută, m-am tot sucit, și până n-am cumpărat o păturică portocalie, o cană de porțelan și un suport de cană, n-am putut scrie un rând. Ar mai fi muzica! Muzică fără cuvinte, clasică, de obicei. Și nelipsita cană plină – dimineața cu ca­fea, după-amiaza cu ceai. Sunt o mare consumatoare de ceai verde. Esențială mai e fereastra. Mi s-ar putea pune definiția de om care stă în picioare lângă fereastră, privind.

– Scrii greu sau ușor? Există o plă­cere a scrisului?

– În anumite momente, da. O simți mai ales atunci când reușești să spui ceva adevărat, ceva ce avea mare nevoie să fie spus, ceva spon­tan, care nu ține cont nea­părat de planuri sau structuri, ceva care vine, pur și simplu, din tine și peste tine, se ivește în pagină. Pentru că, atunci când scrii, nu lucrează doar min­tea conștientă, ci și mintea in­conștientă, pe care o tot scotocești. De acolo și vin aceste bucăți atât de ade­vărate. Le scrii și apoi, când des­chizi ușa camerei, ieși de acolo cu picioarele tremurând. Și cul­mea e că și cititorii simt și extrag exact aceste zone când vor să dea un citat, să zi­cem. Astea sunt mo­men­tele pentru care scrii de fapt. Plă­cerea scrisului asta e, ține de partea sa nebunească și nepămân­teană. Și de aia și doare atât de tare de fiecare dată când predai o carte. Rămâi gol, încercănat, fără ființa asta vie care ți-a ținut com­panie.

„Verdele străveziu, prin care trece lumina felinarelor aprinse”

– Ai copilărit în Pitești, ai ajuns prin căsătorie la Sibiu și v-ați mutat apoi la București. Ce-ai luat cu tine din toate orașele astea?

– Am luat cu mine o margine. Mar­ginea verde a Piteștiului, care a ajuns să se suprapună peste marginea verde a Sibiului și care a devenit în cărțile mele un loc pe care trebuie să-l părăsești cu ne­sfârșite regrete. O margine de oraș, de unde un om știe că va trebui să plece, exact ca-n „Hibernalia”. De fiecare dată când a trebuit să mă mut, am simțit o tristețe cum­plită. La Pitești, când am părăsit acea margine și ne-am mutat într-un apartament mai încăpător, dintr-un bloc mai îndepărtat de valea verde, am suferit îngrozitor. Părinții mei n-au înțeles. Îmi amintesc că aveam zece ani, stăteam în fața blocului pe bancă și lucrurile noastre se tot încărcau într-o căruță cu cal alb. Vecinii mă întrebau: „Ce faceți? Vă mutați?”. Și eu le spuneam: „Mama, tata și sora mea se mută. Eu rămân aici.”. Și la ultima căruță, în ultima tranșă, cu ultimele lucruri, m-au suit și pe mine, ca pe o mo­bilă măruntă și încăpățânată. Drumul ăla a devenit un coșmar care s-a tot repetat de-a lungul anilor, un vis recurent în care sunt în căruța aia plină cu mobilă, cobor dinspre blocul vechi către gară și simt o jale groaznică. O jale pe care numai în vis o poți simți, din care te trezești de fiecare dată plân­gând.

– Fotografia pe care ai adus-o e alb-negru, că așa erau vremurile. Cum ai traduce-o azi în culoare, cu ochiul tău de scriitor?

– Știu sigur că e mult verde în ea, o infinitate de nuanțe de verde, eu însămi mă pierd în ea ca un elf, devenită verde și eu, deși rochița e albă. E o rochie făcută de bunica mea, care lucra la Casa de Modă din Timișoara. Sunt un elf între atât de multe feluri de verde care n-au nume. În „Darul”, Nabokov scrie despre un verde străveziu, al frunzelor prin care trece lumina felinarelor aprinse. Acel verde îl caut și eu în plimbări, acel verde e și aici.

– Profit de ocazie să-ți fac un compliment. Ești un extraordinar stilist, frazele tale sunt impeca­bile de fiecare dată. Pentru cine scrii atât de fru­mos, Veronica?

– Pentru acel cititor din viitor, dornic încă să trăiască încet, să nu se grăbească. Pentru un om care are aceeași răbdare ca mine. S-a întâmplat de multe ori, în ultimii ani, să aleg fraza lungă, întortocheată, să pariez pe calea cea grea, pe pagini sau chiar pe povestiri dintr-o singură frază. Și știu că mă joc cu focul, că o fac împotriva curentului, într-un moment în care lumea pare că nu mai are răbdare, în care se tot spune că tinerii vor să citească ceva scurt, concis, lapidar. Se citește și se trăiește „în diagonală”. Dar ar fi o greșeală ca și literatura să se supună grabei. Înainte să scriu „Spre văi de jad și sălbăție”, mi-am zis: „Vreau să scriu o carte ciudată, așa cum îmi vine mie s-o scriu, să fie pentru pura mea plăcere și să dureze. Știu că poate n-o să mă publice nimeni, cine-ar publica o carte cu un cuvânt atât de ciudat în titlu?” Ei bine, am scris-o așa cum am vrut, s-a pu­blicat la Polirom și m-am trezit cu mai mulți citi­tori ca oricând înainte. Apoi, la „Toți copiii libră­resei”, la fel. Încă mai există oameni care au nevoie de literatură și care, în momentul în care cumpără o carte, se așteaptă ca povestea să le fie spusă tihnit, care sunt gata să acorde timp și atenție lecturii – doar caută literatură, nu postări de cinci rânduri. Dovadă e și faptul că au atât de mulți și pătimași cititori cărțile consistente, la care muncești – și ca autor, și ca cititor… Când cineva îmi spune: „Mi-a plăcut așa de mult cartea ta, am devorat-o, ți-am citit-o în două zile”, mie îmi vine să plâng. Aș vrea să-i răspund: „Nu, nu, nu mai citi așa, nu omorî car­tea, citește cât citești și du-te să respiri, lasă cuvintele să se așeze în tine!”.

„Nu poți să scrii încontinuu literatură. Ai nevoie și de pauze”

– Ești nu doar un scriitor cu mână sigură, ci și un traducător cât se poate de harnic, răsplătit ade­sea cu premii. Sunt vreo cincisprezece ani de când reușești să le faci bine pe amândouă. Cine învinge în bătălia asta dintre traducător și scriitor?

În prag de lansare, la Cărturești

– Niciunul. Oamenilor le plac etichetele. Sunt un scriitor care și traduce și un traducător care și scrie. Nu poți să scrii încontinuu literatură. Ai ne­voie și de pauze. E un exercițiu bun să traduci: și de răbdare, și de stil. Când traduci, citești cu încetini­torul. Pătrunzi în țesătura textului. Am învățat mult și de la Nabokov, și de la Beckett. Chiar și de la autorii slabi înveți. Înveți cum să nu faci, ce nu-ți place. Dincolo de asta însă, traducătorul și scriitorul nu se prea întâlnesc. Când traduc, nu scriu un rând și mă străduiesc să uit de mine: sunt supusul umil al celui pe care-l traduc.

– Iar când scrii? De ce anume ai nevoie ca să ajungi un bun scriitor?

– Ca să scrii, bine, rău, ai nevoie, exact cum a spus Virginia Woolf, de o cameră doar a ta, cu ușa închisă. Ai nevoie să știi să stai cu tine, îndelung, până te auzi. Golul e un motor extraordinar. Plicti­seala, la fel. Nu trebuie să te grăbești să o anihilezi imediat cu ceva. Fără plictiseală, fără liniște de-ți țiuie urechile, nu-ți vin idei. Și mai trebuie să-ți placă singurătatea, să nu te deranjeze să petreci singur mult timp. Fiindcă o să ai parte de singurătate nu doar când scrii, ci și după scris. Cu cât apar mai mulți cititori, paradoxal, cu atât ești mai singur. E o singurătate care rămâne cu tine și se îngroașă, cu cât ești aruncat mai mult înspre lume.

– Cum reușești s-o îmblânzești? Ce faci cu tine după ce termini o carte?

– Mă văd cu câte o prietenă. Mai accept să traduc câte-un volum, îmi mai ies ochii din cap pe vreo 600 de pagini străine. Pentru o vreme, mă mut în ideile și limbajul altui autor. Apoi, uneori, spre finalul traducerii, încep să mă enervez că traduc paginile altuia, când aș putea să scriu cărțile mele. Și asta e bine: mă întorc la scris încărcată. Și tot așa. Sunt luni întregi dintr-un an în care nu scriu și luni întregi din an în care nu traduc.

– Nu e prea grea, prea apăsătoare exis­tența asta doar printre cărți? Nu-ți vine uneori să umpli zilele și cu altceva?

– Dar nu trăiesc o viață de hârtie, să știi. Dacă aș trăi doar printre cărți, n-aș mai avea despre ce să scriu. Timpul în care scriu efec­tiv e de fapt scurt. Petrec mult timp plim­bându-mă pe străzile orașului, în perioadele când mă gândesc la ce voi scrie. Sunt un om ca orice om, scriitorul are familie, locuiește într-un bloc, are vecini, are trecut, prezent, udă florile din ghiveci dimineața și merge după brânză la piață, visează la concedii și plătește facturi… Timp de mai bine de două­zeci de ani am avut joburi dintre cele mai obiș­nuite. Și apoi, lite­ratura are tot atâta via­ță în ea cât viața reală. Și visele, și fanteziile sunt tot ale noastre, până la urmă, și ele ne salvează de realitatea asta îngrozitoare din jur. Cel mai bun exemplu pe care pot să-l dau e ce s-a întâmplat în pande­mie. Dacă rămâneam doar cu sirenele ambu­lanțelor, cu știrile apocaliptice de la TV, aș fi fost pier­dută. Dar cu o cărămidă de carte în brațe, cocoțată în vârful patului, cu o poveste care mă prindea cu totul în țesătura ei, sim­țeam că pot să respir din nou, că viața e posi­bilă. Cea mai nouă carte a mea, „Quilt”, s-a hrănit parțial de acolo, din anii de pandemie, din perioada aceea în care simțeam că, fără scris și citit, mă sufoc. Am trăit asta și mai recent, citind „Theo­doros” (cartea lui Mir­cea Cărtărescu, n. red.), din ale cărui capi­tole ieșeam, de fiecare dată, răvășită de plăcere. Când citești o carte bună, te simți însoțit de min­tea celui care a scris, ești într-o ex­traordinară intimitate cu acel scriitor. Când am terminat „Theodoros”, eram într-o stare de îndră­gos­tire pe care n-am mai sim­țit-o de foarte multă vreme. Nu poți decât să speri că într-o zi cărțile tale vor deveni ele însele o pre­zență pentru cineva.

– Ai vorbit atât de frumos de marginea verde a orașelor, că acum, la final de interviu, nu-mi ră­mâne decât să te invit la plimbare printr-o pădure. De-am avea câteva ore la dispoziție, măcar…

– …le-aș petrece pe toate acolo. M-aș întinde pe spate, cum făceam în liceu, și m-aș uita printre crengile copacilor la cerul hașurat, la cum cade lu­mina. E plină de viață pădurea, nu mă satur nicio­da­tă de ea. Acum câteva zile, m-am plimbat cu soțul meu prin parcul Herăstrău, prin părțile lui mai împădurite. Și, fiindcă era o lumină frumoasă, m-am proptit cu umărul de un copac și am făcut o poză. Când am ajuns acasă și am privit-o mai atent, mi-am dat seama că e aceeași foto­gra­fie ca cea din copilărie, cu care am ve­nit la întâlnirea noastră. O refăcusem fără să vreau! Chiar și la chip, cred că semăn mai mult cu fetița de 5 ani, decât cu vreo versiune de-a mea de la 15, 25 sau chiar 35 de ani. O întâlnire neașteptată.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian