Aleasa lui Dumnezeu – TEODORA PURJA (cântăreață de muzică populară tradițională): „Credința, cântatul, munca şi rânduielile vechi, asta mi-o fost viaţa”

– Este una dintre marile interprete ale muzicii populare din România. Împărăteasa cântecului cu gloduri. Când începe „să zică”, vocea ei sparge cerul și ajunge la Dumnezeu. Pe pământ e țărancă, trăiește în Munții Țibleșului și-și câștigă pâinea cu sapa. Are 81 de ani –

„Curăț casa, că vin Rusalele”

– Nană Teodora, n-am mai vorbit și nu ne-am văzut de la ultimul concert de Crăciun al revistei „Formula AS”, când ai fost aplaudată și ovațio­na­tă de spectatorii veniți să te-asculte la Muzeul Țăranului din București. Nici ei, nici noi, n-am mai auzit niciodată cântece cu gloduri, ca acelea cântate de dumneata. Te-aș întreba dacă îi mai fericești pe oameni cu ele, dar înainte se cuvine să te întreb: ce mai faci? Ești bine? Cum îți duci zilele în satul dumitale din Țibleș?

– Mulțam lui Dumnezeu, bine fac. Uite, dau cu să­păliga prin grădină, că s-o umplut lu­mea de ver­zituri. Am pus porumb, cartofi, fasole, de tăte. Mai obosesc, na!, că am opt­zeci și unu de ani, mă duc în casă, stau gios, apoi iar mă apuc de săpat. Asta-i viaţa ţă­ranului, grea, dar, orice s-ar zice, merită. Dacă dă Dumnezeu an bun, nu trăbe să mai stăm cu sacul în drum, să cumpărăm porumb, îl avem pe-al nostru. Alt­fel, na, cum vrea El: primăvara pui în pământ, toam­na nu ştii ce culegi. Noi suntem da­tori să punem, şi ce-o da Dumnezeu aia luăm. Mai greu e că-s singură, de treizeci de ani ţin gospodăria fără bărbat. Noroc că-s sănătoasă, nu mă doare nimic! Vai de şalele mele, că numai eu ştiu cum mă în­drept după ce m-aplec. Da’ nu mă las, aşa-s eu, îmi place munca, asta mi-o fost cea dintâi rânduială în viață, fără de mun­că, aș muri. Acu’ mă apuc să cu­răţ ca­sa, că vin Rusalele, iar la noi e ma­re săr­bă­toare. Fa­cem mâncare bună, pentru două-trei zile: plăcintă de vară, la cuptor, cu brânză, cu mă­rar şi co­di­ţe de ceapă. Chiar şi câte o friptură de miel, iar pita o îm­pletim de Ru­sale aşa, ca un colac. Pre­gătim casa, o col­bu­im. În sâmbăta de Ru­sa­le, ne du­cem pe câmp, aducem frun­ze de pal­tin şi le punem la icoane. Pe vremuri, aveam nu­mai case de lemn, cu pod, iară pe sub grinzi, băgam cren­guţele astea de pal­tin. Ne ocroteau ca­sa. Când venea o furtună, o grindină, lu­am o creangă, o băgam pe foc şi se liniştea mintenaș. Se trag și clopotele la biserica noastră din sat, şi toţi norii se risipesc de la sunetul lor. Asta-i tra­diţia la noi, la Târlişua.

– De cântat mai cânți, nană Teo­do­ra? Mai bucuri lumea cu glasul dumitale dumnezeiesc?

– D-apoi cânt. Cânt tătă ziua, mun­cind. Mă trezesc dimineața, dau la găini, ele cârâie, eu încep a cânta. Mai ales pricesne, dar şi câte-o doină de dor. Mai încetucu, aşa. Cântatu și mun­ca i-o însoţit mereu pe ţăranii de-aici, de la noi, din Ardeal. Mergeai la câmp, la sapă, şi horeai de numa’. Trecea zâua aşa de fain, nici nu ştiai c-ai lucrat. Iar când ajungeai acasă, te puneai în pat şi adormeai ca puiul. Rânduiala cu munca îi până mori. Eu tătă ziua lucru și azi. Mă scol la cinci, mă spăl pe faţă, îmi aprind focul şi-mi fac mâncare. Un ochi prăjit sau o jandră. Nu ştiţi ce-i aia? Topeşti slănina, pui acolo carne în un­tură, cârnaţi, brânză, o ceapă, apoi cir de mămăligă şi se face o coleșă, aşa-i zice: jandră. O bunătate! Nici nu-ți mai trebe să mănânci altceva până seara. No, apoi dau mâncare la purcel, urc în pod să iau cucuruz pentru găini. Mătur, spăl câte o haină. Eu tăt fac manual, n-am maşină de spălat. Apoi lucru la ogor. Seara dau la purcel, îmi fac o ţâră de foc şi-mi încălzesc mâncarea. Mă rog la Dumnezeu, îi mulţămesc că mi-o dăruit încă o zi de viață, că am pu­tut să mun­cesc. Și-apoi mă culc.

– La televizor nu vă uitaţi deloc?

– Ba da, că-mi place să ştiu ce-i în lume. Mă uit la ştiri. Dar numai după sfânta rugăciune, nu cumva să adorm şi să nu-i mulţămesc lui Dumnezeu. Cu El în inimă îmi duc eu zilele. În fiecare duminică mă duc la biserică. Dacă n-aş merge, n-aş şti că trăiesc. N-o fost duminică în tătă viaţa mea să nu fi fost la biserică. Am şi bucurie, că e lume în sat, de la noi n-o plecat oamenii, aşa că duminica, la biserică, ne adunăm peste sută, e plină-plinuţă. Faţă de alte părţi, lumea mai are un pic de credinţă. Îmi pare rău că nu mai cânt la strană. Mi-era drag, tata o fost diac, aşa că la şase ani, m-o luat de mână şi am cântat împreună în biserică. Ce voce avea tata, de aur! De la el şi de la bunica am moştenit glasul. Ţân minte ca azi că eram micuţă, micuţă, bunica dădea la caier pe vatră şi cânta „Hai, duiu, duiu, duiu”, iar eu, pe altă vătruţă, după ea, cu horea. Dumnezeu, cântatul, munca şi rânduielile vechi, asta mi-o fost viaţa şi asta mi-e şi azi.

„Tradiție înseamnă să nu părăsești satul”

– Se vorbește mult de tradiție, în ultimul timp. Că se pierde și ne pierdem și noi felul de a fi românesc. Așa să fie?

– Lumea vorbește de tradiţie mai mult când se referă la muzica populară. Nu-i rău, dar tradiţie nu e numai să cânţi, ci când ții rânduiala vieții, așa cum o fost ea de când e neamu’ românesc. Să ai cu­noş­tinţă de ce zâceau şi cum făceau străbunii. Să muncești cu drag de pământ şi de ani­male. Să ţii minte ce-ţi spunea mama, ce po­veţe îţi dădea, cum făcea ea trebile, mân­­carea, truda casei. Tradiţie înseamnă să nu părăseşti satul. Nu zic să nu mergi la şcoală, să nu-ţi faci un rost, dar să te în­torci. Să te întorci şi să stai pavăză în sat, să nu i se strice felul: casele bătrâneşti, unel­­tele, obiceiurile de sărbători, costu­me­le. Să ai grijă de vatra părintească. Dacă nu păstrezi ceva bătrânesc în jurul tău, da­că nu vezi împrejur şi obiecte de pe vre­mea străbunilor, cum mai ştii cine eşti? Cum mai ştii de unde te tragi? Cum te prezinţi când te întreabă cineva de unde şi al cui eşti? Dacă-ţi uiţi străbunii, satul, o­bi­ceiurile, o să uiţi, maică, şi cum te chea­mă. Că doar nu se trage neamul româ­nesc din case de beton şi maşini străine. Dacă strici tot ce e vechi, mai ştii cine eşti şi de unde ai pornit? Nu mai ştii nimic!

– În zona Ţibleşului, sunt nişte cos­tume populare fantastice, ne­schim­­bate de sute de ani, cum nu mai vezi în alte părţi. Le mai poartă lumea și azi?

– Nu prea. Văd şi la cântăreții de muzică populară că, în loc să îmbrace strai ţărănesc, lucrat de mână, au pe ei nailoane cumpărate de prin târguri. Dar eu nu mă las de port, orice-ar fi. Tot ce îmbrac e cusut de mine. Mai am și câteva haine făcute de mama. Za­di­i­le astea vărgate, de se poartă la noi, piep­tarele de piele cusute cu mii de mărgele, toate-s făcute cu mâna mea şi cu acul. De la ţesutul pân­zei, până la ul­tima mărgică. Opincile, tăt, tăt. Eu mi-am tors lâna și pentru împletitul cio­rapilor. Bum­bac, lepedeu (cearșaf) de cânepă, pănură de lână pentru sumane, toate ştiu a le face. Merg la bi­serică numa’ în costum cusut de mine, la fel şi la spec­tacole. Mi-e drag să le port, că-s făcute cu obo­seala mea. Eu nu zic să le purtăm toată ziua, dar mă­car la biserică! Nu-mi vine a cre­de cum a ajuns azi lâna de haram, la ce valoare avea ea înainte. Oamenii care mai ţin oi le tund, fac o grămadă mare de lână şi-i dau foc. Îţi vine a plânge. Nu înţeleg cum cel mai bun material, cel mai căl­du­ros, o co­moară, e aprins în grămezi, pe câmpuri.

„M-aș întoarce în vremurile de demult”

– Nană Teodora, în satul dumitale s-a născut un mare scriitor: Liviu Rebreanu. Cu atât mai mult ne-ar plăcea să știm cum arată locul! S-a schimbat în ultimul timp?

– Îi sat fain, Târlişua noastră. Un loc ascuns de lume. Suntem în judeţul Bistriţa Năsăud, iar peste deal e Maramureşul. Nu ştie multă lume de noi, parcă totdeauna o fost aşa, cum să zâc, mai mis­te­rios. De mici ştiam rostul lucrurilor, ştiam a îngriji de gospodărie şi aveam drag de toate dealurile as­tea, de păduri, le ştiam ca pe ogrăzile noastre. Fiecare mergea cu ce animal ţinea acasă şi cucerea câte un deal. „Tuvăăă, măăă, Dumitruuuu!”, se au­zea de pe un deal „Hăăăăi, Gheorgheeee!” răs­pun­dea băiatul de pe celălalt deal. Ne îndemnam unul pe altul ca să ne întâlnim într-un anu­me loc şi să mai povestim, să râdem, să cântăm. Îs şi azi mulţi oameni cum­secade, dar eu zic că erau mai buni pe timpuri. Mai buni şi mai respec­tu­oşi. Zău vă spun că m-aş întoarce la vre­mile de demult, dacă s-ar putea. Să vină seara şi să ne adunăm fe­me­ile cu caierul şi să toarcem pân’ la mie­zul nopţii. Adunate în cerc, una horea, una spunea o poveste, ne sfă­tuiam, ne zi­ceam ofurile, mai o glumă şi trecea tim­­pul aşa frumos. Amu, nici vecinii nu mai merg unii la alţii, tătă lumea e numa’ la televizor. Iar tinerii, pe tele­fon. Merg pe drum şi nimeni nu zâce „bună ziua”, că-s cu capul în telefon. Ce să-şi bată mintea cu mine, „un ţăran prost!”, cum zic ei. Dar ţăranul n-o fost niciodată prost. Ni­cioda­tă! Că de la ţărani, talpa ţării, s-o ajuns domni. Dar domnii ăştia „ajunşi” nu ştiu să vadă de țară, tot țăranul știe mai bine ce-i de fă­cut, pentru el, țara îi o sfân­tă icoană. N-o să vezi ţăran lă­sând pă­mântul nelucrat. Asta-i dra­gostea de ţară.

„Îi mulțumesc Domnului când mă trezesc și mă culc”

– Dacă v-ar întreba cineva ce-i de făcut pentru ca lucrurile să se îndrepte, ce sfaturi i-ați da?

– Aş spune să vadă de ţărani, să le dea respect şi să-i ajute. Să aibă grijă şi de bătrâni, că au ce învăţa de la ei. Uite, la mine: puţini mă caută şi-mi dau importanţă. Ca mine mai sunt câţiva, dar în curând n-or mai fi, şi dusă e atunci tradiţia cântului nostru. Dar lor nu prea le pasă de bătrâni, e ca şi cum ai arunca o haină veche, aşa se poartă cu noi. Că uite, eu n-am pensie. N-am, pentru că n-am lu­crat decât pe pământul meu, la fel şi bărbatul meu, Dumnezeu să-l ierte. La noi n-o fost colec­tivizare, că nu ne-o găsit comu­niştii prin dea­lurile astea, aşa că n-am lucrat la CAP. Dar dijmă la stat am dat, mai tot ce aveam, și uite că n-am primit niciun leu, în optzeci şi unu de ani! M-au făcut „Tezaur uman viu”, şi?! Am primit o diplomă, altceva nimic. Nici că-mi trebe, că eu îmi iau ce am nevoie din gospodărie, aşa cum am făcut mereu. Dar altu’ poate-o fi beteag şi nu poate. Eu îmi duc zilele în muncă şi bucurie, zău de nu râd în fiece zi, îs bucuroasă când mă rog Domnului şi când văd că s-o mai sfârşit o zi cu muncă şi cu rost. Ş-apoi, în zori de zi, mulţamesc iară Domnului că m-am trezit! Asta mi-i rânduiala vieții, și-s mulțumită cu ea.

„Nu-s artistă de bani”

– La cântări mai mergi, nană Teo­do­ra? Îi mai bucuri pe oameni cu vocea dumitale, unică pe pământ?

– Mărg cu bucurie, pe unde mă chea­mă şi vine lume. Anul trecut am fost în multe locuri. În rest merg la mânăstiri şi cânt pricesne. Nu mi-e greu, mă duc cu dragoste, că dacă n-ai dragoste, nimic nu-i bun, nici mâncarea. Bani nu prea iau. Am auzit că unii câştigă mult, dar eu am observat că ceia care câştigă cântă muzică schimbată. Nu aud la ei o doină bătrânească, şi cred că banu-i de vină. Nu ştiu, eu îs ţărancă simplă, nu-s artistă de bani, dar asta nu înseamnă că-s înapoiată. Mereu mi-o fost tare drag să cunosc lumea. Îmi plac oamenii, mi-i drag şi acasă la mine să am oaspeţi. Nu-mi place să fiu singură tot timpul. Îmi place să mărg, să viu, să povestesc, să râd. Nici să plâng nu mă tem, că şi plânsul e de la Dumnezeu.

– Lele Teodora, ultimul dumitale mare succes s-a petrecut pe scena Teatrului Naţional din București. Ne povestești cum a fost?

– Doamne, fain o mai fost! S-o întâmplat aşa: Lenuţa, fata mea (cântăreața Lenuța Pârja, n. red.), mi-o scos un disc cu hori vechi. Domnu’ regizor Radu Afrim, care-i de loc aproape de noi, din Beclean, o ascultat discul şi aşa tare i-o plă­cut, că ne-o luat pe amândouă în spectacolul „Pă­du­rea Spânzuraţilor” de la Teatrul Național. Tătă lumea ştie cine-o fost Liviu Rebreanu şi ce-o scris, dar că s-o născut la noi, în comuna Târ­li­şua, poate că nu cunoaşte tot omul. Aşa de fain o fost la teatru! Dacă nu era epidemia, încă mai mergeam. Eu deschi­deam spectacolul cu o doi­nă, era multă, multă lume, iar când se găta, veneau la mine şi-mi luau interviu sau mă în­tre­bau oa­me­nii tot felul de lucruri: despre cum e la noi în sat, despre costum, des­pre cântec şi tradi­ţii. Dar cel mai mult mi-o plăcut că era ti­neret. Atâta mă mai iubeau, voiau poze cu mine, chiar dacă eu-s bătrână şi-mi era ru­şine. Dar am stat la tăte po­ze­le, că atâta mai zâm­beau şi atâta mă mai drăgă­leau, că înti­ne­ream şi eu. Când ve­deam că vin ti­ne­rii la mi­ne, îmi pu­pau mâna, mă strângeau în braţe şi mă întrebau de tra­di­ţii, vă spun că asta era cea mai mare bucurie: că-i interesa. Veneam aca­să mulţa­mită, că sala ceea frumoasă de teatru era tot timpul plină de oameni cu şcoală, or asta însemna că am făcut lucru bun. Ba chiar şi străini veneau.

– Dar acasă, în Târlişua, vin străini să te caute? Din ăia care te-au auzit cântând la Paris…

– Vai, da’ numai câţi o vinit! Din tătă lumea: Su­edia, Canada, Japonia, America, Elveţia… Mă întreabă despre tradiţia noastră, de tăte lucrurile ce le-o văzut prin casă. Din ce-s făcute, cum îs făcute, de ce are o anume culoare, ce înseamnă fiecare model. Nu ştiu să zic ce le-o plăcut cel mai mult, dar n-o să uit veci cât de uimiţi erau. Aveau aşa, o mirare, cum n-am văzut la românii care or trecut pe la mine. Nici aceia n-or fost puţini, că şi televi­zi­u­ni­le o filmat de multe ori acasă la mine. Luau străinii în palme vestele mele, de zice-ai că ţân aur în mână. Îmi ziceau că astea-s comori, să le ţân bine, că ei nu mai au de mult aşa ceva. Nu ştiu, dar mie îmi pare că străinii ştiu mai degrabă ce-i pre­ţi­os în România, decât ştim noi, românii. Ta­re le mai place şi când merg artiştii ro­mâni să cânte la ei, în străinătate. Eu am fost la Paris. Mi-o plăcut, îs curioasă şi-s bu­cu­roasă să cunosc oameni de toate fe­lu­rile. Dar un lucru vă spun sigur: să nu-i credeţi pe francezi, că fac cea mai bună pâine din lume. Niciun pic! Pot ei să se laude cât or vrea, dacă nu mâncam, nu cre­deam. Veniţi la mine să vă fac pită de-a noastră şi vedeţi. Eu nu cumpăr pi­tă, veci! Doar făcută de mâna mea am mân­cat, toată viaţa.

– Lele Teodora, sunteţi mare iubi­toa­re şi păstrătoare de tot ce e vechi, dar ați făcut ceva ca să meargă tradiția mai departe, să aibă viitor?

– Ce-am făcut? Mi-am învățat fata să cânte hore vechi bătrâneşti, chiar dacă ea stă în Bistriţa, la oraş. Aşa a ajuns Lenuţa Purja să facă cinste zonei Ţibleşului, să afle lumea de noi. Iar Lenuţa mea l-o educat și pe Sergiu, băiatul ei, şi uite că şi el horeşte şi doineşte cu noduri, aşa cum am învăţat eu de la bunica mea. Îs mândră tare de ei. Acum, avem supărarea asta, cu boala Le­nuţei, că a avut un accident vascular. Slavă Dom­nului că e vie, că şi-o revenit destul de binişor. O rămas puţin şchioapă şi parcă s-ar teme să vorbească ca înainte, însă Dum­nezeu i-o lăsat glasul neatins. Era, oricum, primit în dar, de la El. Cu glasul ăsta cântă în fiece zi doine, hori şi pri­ces­ne. Mare e Dumnezeu, o avut milă de ea să-i lase ce avea mai de preţ: vocea! Eu zic că a fost o răsplată că Lenuţa mea s-o ţinut toată viaţa de tradiţie, o cântat nu­mai bă­trâ­neşte şi s-o luptat din tăte puterile să dea mai departe dragostea de tot ce-i ro­mânesc şi frumos. Ţine şi un festival, an de an, „La poale de Ţibleş”, unde vin nu­mai rapsozi popu­lari. O păzeş­te Dom­nul, mulţu­mesc fru­mos!