Părintele VASILE ANTONIE TĂMAȘ (com. Vâlcele, jud. Covasna): „Cred că m-am născut ca să fiu preot în satul Vâlcele”

Din Brașov spre Vâlcele, nici nu știi când lași în urmă munții, încă înzăpeziți pe creste, și străbați o zonă întinsă, de șes, cu lanuri de rapiță unduindu-și galbenul sub soarele blând, de Mai. Trecând prin sate frumos gospo­dărite, cu străzi curate și flori în fața fiecărei case, drumul urcă până în zona colinară, din apropierea municipiului Sfântu Gheorghe.

La Vâlcele, îl caut pe preotul ortodox Vasile Antonie Tămaș. Mai scrisesem un articol despre domnia-sa, în urmă cu câțiva ani, dar atunci îl întâl­nisem în alt colț de țară. Acum, am venit să-l văd acasă, în locul pe care părintele l-a făcut cunoscut prin mulțimea actelor caritabile în care s-a implicat, duse la bun sfârșit datorită unei comunități de toată isprava, adunată din toată țara, care i se alătură ori de câte ori părintele cere ajutor.

E duminică, și oamenii se îndreaptă spre bise­rică. Nu sunt foarte mulți, dar sunt cei care tre­buie. Clopotul a bătut deja adunarea peste sat și oamenii știu că părintele Tămaș e deja în altar, așteptându-i. Și vin, tot vin, chiar și după ce sluj­ba e-ncepută de mult. În strană, trei cântăreți și-o fetișcană dau cu­ve­nitele răspunsuri liturgice și, la sfârșitul slujbei, coboară peste cei prezenți me­lodia dulce a unei pricesne. Iar oamenii își zâm­besc, se-mbrățișează, bucuroși că, iată, Dum­ne­zeu le-a mai îngăduit o sfân­tă Liturghie.

„E nevoie de îngăduință. E mai bună ca dreptatea”

– Părinte, am observat că la dum­neavoastră în biserică, oamenii se comportă ca într-o fami­lie: unii stau cuminți, la locurile lor, alții vor­besc tare, foindu-se permanent, o animație față de care n-ați avut niciun fel de reacție. Pare neo­bișnuit, căci la oraș, de exem­plu, orice zgomot e sancționat cel puțin cu câteva priviri tăioase.

– Nu am fost niciodată imperativ în biserică, nu le-am impus creștinilor să-și pună telefoanele pe silențios. Se poate întâmpla ca, în timpul slujbei, cineva de acasă să aibă o problemă, de aceea sună. Am o glumă pe care o spun atunci când cuiva îi sună telefonul în timpul predicii: n-am o problemă că-ți sună telefonul, dar cine te sună nu s-a gândit că la ora asta tu ești la biserică? În secolul în care trăim, lumea a de­venit foarte sensibilă, în special băr­bații. Nu poți să-i atențio­nezi de foar­te multe ori, darmite să fii impe­rativ cu ei în public. Dacă vorbește cineva în timpul sluj­bei, poți să îi atragi atenția, dar dacă e într-un moment mai greu al vieții, riști să nu mai vină la biserică. Și oare unde să-și spună durerile? Dure­rile spuse în socie­tate ajung în tot satul, dar cele spuse în inte­rio­rul bisericii, acolo rămân. Cred că e nevoie de îngă­duință, ea este mama păcii și e mai bună ca drep­tatea.

„Bucuria mea este infinit mai mare atunci când îmbrățișez toate etniile și religiile”

– Cum e să fii preot de țară, în județul Co­vas­na?

– Este cea mai mare binecuvântare. Cred că m-am născut ca să fiu preot în satul Vâlcele, din jude­­țul Covasna. Doar într-un astfel de loc putea să se manifeste felul meu de a fi, permanenta neli­niște de a sădi, a îngriji și apoi a culege roadele propriei trude, omenești și duhovnicești. Aici este nevoie de un picur de sudoare suplimentar, pentru că ini­ma României a fost adeseori lipsită de nuanța spirituală a Moldovei sau a Țării Ro­mânești, aici timpurile au fost permanent mar­cate de încercări, greutăți și opreliști. Dar, vor­bind despre societatea covăsneană din anul 2023, ca preot ortodox ro­mân, spun cu con­vingere că îi putem cuprinde în aceeași îmbră­țișare hristo­forică pe toți, indiferent de etnie, limbă, confe­siune. Ca român care-și iu­bește și respectă valo­rile naționale, sunt conștient că toți suntem crea­ția lui Dumnezeu. Astfel, bucu­ria mea este infinit mai mare, atunci când îmbră­țișez toate etniile și re­ligiile cu aceeași dragoste, decât dacă aș fi preot într-un loc în care ar fi numai orto­docși.

Bănuiesc că întrebarea dumneavoastră îi vi­zea­­ză cu precădere pe etnicii maghiari, populație ma­jo­­ritară în zona județelor Harghita și Covasna, de aceea vreau să vă spun ceva despre cei din Vâl­cele: cu toții vorbesc corect și fluent Limba Ro­mână; la 1 Decembrie, majoritatea arborează pe casă tricolorul românesc, singurul steag care îi re­prezintă; parti­cipă la slujbele din biserica orto­doxă, câțiva dintre ei chiar primind botezul orto­dox; vor să dispară din vocabular sintagmele false „autonomie” și „ținut secuiesc”; îi primesc cu drag pe colin­dători, de Crăciun, și pe preotul orto­dox, de Bobotează; nu se simt repre­zentați de către asociațiile cu pretenții de partid; cei mai iubiți conducători români ai lor sunt Mihai Vi­teazul și Regele Ferdinand.

„Primul care ajută fără a pune întrebări e Hristos”

– Să nu uităm că Vâlcele este un sat din sudul Covasnei, în apropierea Brașovului și românii ortodocși sunt majoritari…

– Cu atât mai mult sunt bucuros că acest mozaic de religii, de limbi și etnii se străduiesc să trăiască într-o frățească democrație. Mântuitorul Hristos este, în primul și-n primul rând, un demo­crat desăvârșit. De ce? Pentru că democrația este cea care oferă omului puterea de a participa la tainele bisericii, de a parti­cipa la încercările din societate. „Cre­din­ța ta te-a mântuit!”, deci, tu ai liber­tatea de a lupta sau nu pentru mântuirea ta, nu te obligă nimeni să o faci. De aceea orto­doxia e cea mai frumoasă religie. Pentru că îți oferă șan­sa extra­ordinară de a te mântui chiar și în ulti­ma clipă, pe patul de moarte. Iar frumusețea ei este ispiti­toare.

– O frumusețe căreia îi sunt furați credin­cioșii de către alte confesiuni protes­tante, mai ales aici, în Ardeal…

– În comunitatea romă din Vâlcele există și persoane care sunt de alte confesiuni, dar cu care mă înțeleg extraordinar, pentru că atunci când cine­­va a strigat după ajutor, pentru mine nu a con­tat con­fesiunea. Avem pilda bunului samari­nean: ei nu-l întreabă pe omul rănit ce nație e, ce religie are, ci îl ajută fără a pune întrebări. Primul care nu pune întrebări este Hristos: El nu-l întreabă pe tâlharul de pe cruce câți oameni a omorât și nici pe femeia păcătoasă cu câte persoane a săvârșit adulter.

– Disponibilitatea dvs. de-a ajuta a devenit publică. Sunteți foarte vizibil în mediul online, dar și foarte cunoscut aici, în zonă, pentru că săriți în ajutorul celor care sunt în nevoi. Cum reușiți?

– Pentru mine, toți oamenii sunt buni, indi­ferent de ceea ce fac în viață. Dacă Hristos ne-a privit pe toți cu dragoste dumnezeiască, nu pot să-i privesc eu cu judecata omenească. În me­diul online, eu mi-am creat o astfel de comu­ni­tate, formată din zeci sau sute de mii de oameni. Aici comunic cazurile severe, cazurile de boală, cazu­rile de sărăcie, cazu­rile sociale, culturale, biseri­cești cu care mă con­frunt, oameni de pre­tutindeni sar în ajutor. Mii de oameni – și credeți-mă că nu exagerez! – au venit la Vâlcele să vadă satul, bisericile pe care le-am ridicat cu ajutorul lor. Avem zeci de copii cărora le-am căutat nași de botez și care acum au nași din toată țara, copii foarte săraci, care sunt ajutați. Dacă am un copil foarte sărac care trebuie bo­tezat și sunt zece familii dispuse să-l boteze, păi, să-l boteze toate zece! Pentru că una e să aibă grijă zece familii de un copil sărac și alta să aibă grijă doar o singură familie. În jurul acelui copil se creează o mare fami­lie, ceea ce este o bucurie. În locuri pline de durere, în comuni­tățile sărace, fără a primi un sprijin de la niște oameni realizați, copiii n-ar mai avea șanse, deși au acces la școală și educație. Într-o comunitate săracă, cum este comunitatea romă din Vâl­cele, este foarte greu să continui, pe plan educațional sau profesional, dacă nu ai niște oa­meni care să te susți­nă și care să nu fie din aceeași comunitate.

„Sunt urmașul fidel al tatălui meu”

– Una dintre acțiunile în care v-ați implicat este Bise­rica Bucuriei Co­piilor, pe care tocmai ați ridicat-o în comunitatea romă.

– În parohie am 300 de credincioși, cărora li se ală­tură aproximativ tot atâția, între 0 și 12 ani, care sunt copiii creștinilor de diferite confesiuni din cătunul Hetea, filie a pa­ro­hiei Vâlcele. În acest cătun nu a existat bi­serică niciodată. Pentru a ajunge la biserica din Vâl­cele, e nevoie de aproximativ o oră făcută pe drum, sunt cam 5 km. Este foarte dificil de ajuns, mai ales iarna, de aceea m-am gândit să ridic această bise­rică. A fost o minune dumneze­iască! În locul unde am ridicat bi­se­rica este un cimitir vechi de aproape 200 de ani, dar care era aban­donat, năpădit de vegetație. E o bisericuță mică, într-o casă decentă, pentru care am primit binecu­vântarea Prea Sfințitului nostru părinte Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei și Har­ghitei. Fie­ca­re om care a ajutat la această ctitorie are numele trecut pe un bolțar. Este o biserică-pomelnic, cu peste 1500 de nume eternizate în zid, pe care sunt sigur că Dumnezeu le va po­meni veșnic în Împără­ția Sa. Sunt oameni care au donat de la cinci lei până la câteva sute, ba chiar și sume mult mai mari. Estimăm ca lucră­rile să fie finalizate în toamnă, de aceea, orice ajutor în a­cest sens este încă bine­-venit.

– Ați preluat ștafeta slujirii în parohia ortodoxă Vâlcele de la tatăl dum­neavoastră, regretatul pă­rinte Ioan Tămaș, care a slujit aici mai bine de 25 de ani. E greu sau ușor să-i urmați întru slujire?

– A fost foarte ușor și a fost o binecuvân­tare, pentru că sunt copia fidelă a tatălui meu. Am același mod de a dialoga cu enoriașii, același mod de a-i privi, același mod de a-i sus­ține, de a-i ajuta și, cel mai important, același mod de a-i înțelege. Tatăl meu a pus întot­dea­una Taina înaintea tradiției, în special la ierur­gia înmor­mân­tării, atunci când oame­nii uită că elementele princi­pale sunt cel mort și sufletul lui, nici­decum colacii și co­liva. Cu atât mai puțin ba­nii puși în sicriu sau în mor­mânt, un obicei prac­ticat încă în multe regiuni ale ță­rii. În rai nu se intră cu șpa­gă, deci mai bine să dați acei bani unor copii săraci.

– În ceea ce faceți, vă stau alături și oamenii din sat, așa cum o fac cei din comunitatea on­line, vă în­țe­­leg mesajul și implicarea?

– Am încredere în oa­meni, îi iubesc pe toți la fel și îi iert pe toți, în aceeași mă­sură. Sufletul fiecărui om este ca o mină în care exca­văm, în care căutăm mine­reul. Dar, până să găsim mi­nereul din sufletul omului, trebuie să îndepărtăm tot ste­rilul de prisos. Abia acolo este minunea, când vezi scli­pirea, strălucirea diamantului sau a aurului din sufletul omu­lui. Fie­care dintre noi tre­buie să facem exact ceea ce a fă­cut îngerul la mormân­tul Domnului: să dăm piatra la o parte, ca să putem intra înăuntru. Așa este sufletul omu­lui.

– Ați reușit de multe ori asta?

– Da, de suficiente ori, dar mai am de mun­că. Sunt la început de drum. Am reușit uneori să și rămân în mina în care am intrat. Sunt foar­te mul­te mine de exploatat și sunt foarte mulți oa­meni care așteaptă.

„Preotul este ca un spital de urgență”

– Părinte, sunteți un om pe care nimic nu pare să-l oprească din drum. Un învingător. Există și umbre, în acțiunile dvs., tristeți?

– Tristețile unui preot sunt co­vâr­șitoare și pot spune că un om care n-a trecut prin taina hiro­toniei poate n-ar putea să le ducă. Pentru că tristețile preotului sunt tristețile miilor de oa­meni pe care el îi cunoaște. Chiar dacă sună un pic ciudat din punct de ve­dere social, preotul este ca un aspi­rator care extrage tot răul din sufletul unui om. Uneori, când rezervorul e plin, preotul se as­cunde și plânge, cură­țindu-se astfel de tot răul și urâtul lumii. Ca preoți, nu avem voie să pu­nem bariere nimănui. Este foarte greu să înțelegi trăirile unui preot, pentru că timpul lui nu se limitează la un interval orar bine stabilit. Preotul este ca un spital de urgență, la care ajung oamenii răniți, iar el trebuie să aibă la îndemână bandajul și betadina, ne­cesare pentru ca acea rană să nu se infecteze, și omul să moară.

Cei care doresc să se implice în acțiunile cari­tabile ale părintelui o pot face prin donații în con­tul RO32BTRL03301201395543XX – Banca Tran­silvania, pe numele Tămaș Vasile Antonie.