Relu-Grăurelu’

Era în ajunul zilei mele de naștere și mă gândeam așa: „Doamne, nu mai cade nici un pui din cuib, pe care să-l adopt eu…”. Și gândindu-mă mai departe ce aș vrea, m-am hotărât: un pui de graur. Mai cres­cusem și alți pui de păsări, dar guguș­tiucii cei mari din grădină îi alungau, geloși, când îi scoteam afară din casă.

Deci, mi-am dorit un pui de gra­ur pe care să-l cheme Relu-Gră­u­relu. Și, să vedeți dragii mei, mi­nune mare: a doua zi, pe la șapte di­mineața (era sfârșitul lui iunie), aud în grădină o pereche de grauri câ­râ­ind, ca și cum ar fi un pericol, și mi-am dat seama că își însoțesc puii în pri­mul lor zbor. Căutând prin gră­dină, l-am văzut deodată pe Relu, lân­gă balta cu țestoase, și m-am gân­­dit: ori se înea­că, ori îl prind broaș­­tele. Așa că l-am luat, bucu­roasă că mi-a împlinit Dumnezeu dorința așa de repede, și că mi l-a făcut ca­dou chiar de ziua mea. I-am scurtat un pic vârful aripioarelor (secretul ca să-l îmblânzești rapid) și, îm­preună cu băiețelul meu, ne-am pus pe prins muște și pe scos râme. În­tr-o jumă­tate de oră, era îndopat pâ­nă la re­fuz, îmblânzit de-a binelea, și se gân­dea, stând pe degetul meu: „Ma­mă, da’ bine am mai nimerit!”. Deși mânca ziua non-stop gâze și fruc­te, când s-a terminat sezonul du­delor, preferatele lui, a desco­perit că, de fapt, îi place orice fel de hrană, în afară de insecte. Intra Relu în far­furia cu omletă a co­pilului și se certa cu el dacă-l gonea. Se plângea bă­­iatul: „Da’, ce, mamă, mănânc om­le­tă cu pi­cioa­re de pui?”!. Mânca brânză, carne crudă, peș­te, budincă, sarmale, înghețată și orice mâncare gătită, din care-și alegea bucățele de cea­pă prăjită. Mânca și lu­beniță, mere, pere, prune, ba­nane, și tot timpul îl pur­tam pe cap sau pe umăr. Avea răbdare să se uite și la televizor, dar să fie cu mine.

Când veneau musafiri și stăteam în grădină, era și el nelipsit, să asculte ce se pu­ne la cale, ba chiar făcea „de­monstrativ” o baie într-un văsuț cu apă, fiindcă era un pui foarte cu­rat, se spăla pe piciorușe înainte de a intra în farfurie. Dacă intram în casă, venea, zbrrr, după mine ur­gent; dacă lucram prin grădină, își fă­cea și el de lucru, căutând într-un fel specific numai graurilor, cu cio­cu­lețul prin pământ. Cel mai mult îmi plăcea când îmi stătea pe cap și-mi căuta prin păr, când stătea pe umăr și-mi scotocea prin urechi. Ba când îl țineam pe deget, aproape de față, avea obrăznicia să-mi caute și prin nas! Dar să-l fi văzut pe Relu stând să se usuce după baie, la soare, cum își desfăcea aripile și coada evantai, își zburlea penele de pe cap și se lăsa încet pe o parte, de ziceai că-i mort. Era așa de drăgălaș, îți venea să-l stâl­cești în pupături. Dar cel mai sim­patic era când sfâ­râia uleiul în tigaie și se apuca și el să cânte de zor. Atunci eu îi ziceam co­pilului că ne cântă în limba extra­teres­tră. Noap­tea, dor­mea într-o încă­pere separată, pe colivia unuia din pa­pagali, dar nu oricum, ci sub șter­garul pus pe colivie (ca să țină um­bră ziua, când îl sco­team afară). Eee, toate bune, până când a trebuit să plecăm în concediu, la Slănic Pra­hova, pentru tra­tament. Ați mai auzit să pleci cu o pasăre în con­cediu? Ei bine, nu m-aș fi îndurat să-l las cu altci­neva și l-am luat în vacanță cu noi, lăsându-l liber în mașină. A fost puțin mirat la început, dar, fiind cu „ma­ma” lui, s-a liniștit și a dormit tot drumul, as­cultând muzica lui Igle­­sias (preferatul lui). Oda­tă ajunși, ne-am cazat la o pensiune cu curte pro­prie, unde puteam ieși să mai „pasc” puiul. Toată lumea se mi­ra cum de se ținea așa după mine și eu râ­deam și le explicam că e un pui cu… tele­co­mandă. Era tare dis­perat când îl lăsam singur, în ca­meră, și noi plecam la salină. Nu era la el acasă și-i era frică singur, altfel n-ar fi avut probleme. Luam masa toți pe terasă, afară, spre uimirea ce­lorlalți și, încet-încet, puiul mamei a început să observe câte păsări din toate neamurile zburau prin jur. Era și el liber să stea pe afară și, de cele mai multe ori, era de ajuns să-l strig, ca să-mi vină, în zbor, pe cap.

În ultima dimineață de vacanță, Relu s-a trezit neobișnuit de vesel: se băga prin tunelurile și ascun­ză­to­rile pe care i le făcea băiețelul prin păturile din pat, ca într-un cuib pe ca­re și-l apăra bătăuș, dacă vedea vreun deget de-al nostru venind spre el. Apoi a început să se joace în­vâr­tindu-se în cerc, bătând din aripi și chițăind, ca lovit de streche. „Uite, mamă, a-nnebunit Relu!”, se distra băiatul, bătând din palme, iar puiul se nărozea și mai și, ca un măs­că­rici. A ieșit apoi, ca de obicei, afară, să mai stea de vorbă cu ceata vră­biu­țelor. Îl așteptam să se întoarcă la ma­să, cum făcea când îl apuca foa­mea, dar în acea zi nu s-a mai întors. De fapt, nu s-a mai întors niciodată. L-am strigat mereu, în ziua aceea, am nădăjduit că se va întoarce, în cele din urmă, dar…

Aș prefera să cred, mai curând, că m-a părăsit, că a fost chemarea libertății, mai presus de iubirea mea egoistă, decât că s-a rătăcit sau l-a mân­cat vreun pisic sau l-a prins vre­un om. Relu-Grăurelu nu cu­noș­tea frica de oameni, el cunoscuse doar oa­meni care-l iubeau. Poveste cu happy-end? Decideți dvs.!

GABRIELA G. – Craiova