– În Abrud, capitala istorică a Țării Moților, miracolele sunt la ordinea zilei. Investigație la fața locului –

Zi de duminică, trecută ușor de prânz, la Abrud. Îmbrăcați în haine îngrijite, oamenii se întorc agale de la multele biserici ale orașului. Toată lumea salută pe toată lumea, se oprește să schimbe două-trei vorbe, se desparte zâmbind. Mulți oameni s-au oprit la o terasă din centru, să bea un „cavei” (cafea, n. red.). Vorbesc tare, ardelenește, rostind cuvintele cu călcătură apăsată, de moți. Se învoiesc între ei de-o mână de ajutor la vreo treabă, dezbat actualitatea politică și mai și râd. Ospătărița pare singurul om grăbit din Abrud. Ceilalți par să respecte principiul: „N-o băgat Dumnezeu zilele în sac. Îi timp destul!”. Trag și eu la „terăsuca” din centrul orașului, să mă încarc de răgazul duminical. Cer un cavei și încerc să mă adaptez la rolul de… detectiv. Am fost de multe ori la Abrud, am scris despre teme istorice importante, Roșia, Horea, Avram Iancu, dar ce mă așteaptă acum e cu totul ieșit din comun. Am venit să investighez un… miracol. Un clopot de argint făcător de minuni. Într-o scrisoare sosită pe numele meu, la redacție un „cititor fidel al revistei Formula AS” mă informează că în Abrud, capitala de suflet a moților există, pe lângă istorie, și o „enigmă nedezlegată”: un clopot făcător de minuni. „Pe-aici, pe la noi, pe la Abrud, îi o vorbă: câtă vreme clopotul de argint îi în turla bisericii, mai încape speranță. Glasul lui vindecă orice rău. Să trage numa’ la cerere, când îi bai. Da’ de o vreme, bate în tătă ziua. Eu zic că merită să veniți”.
Când se lasă liniștea peste oraș

Deși era semnată doar cu două inițiale, scrisoarea cititorului din Abrud m-a convins. Mai auzisem despre clopotul de argint din Abrud, în vizitele mele prin Apuseni. Doar că în imaginația mea, puterile lui erau de domeniul legendei, o născocire, cum nu sunt puține în Țara Moților, tărâmul basmelor cu aur și vâlve. Și-apoi, cum să crezi că povestea clopotului de argint ar mai putea avea vreo legătură cu realitatea zilelor noastre, că el acționează „la cerere”, cum spunea în scrisoare cititorul nostru fidel din Abrud?

Plătesc caveiul și-mi încep acțiunea de detectiv. Vreau să aflu dacă minunile clopotului de argint din Abrud sunt simple snoave sau adevăruri pentru care există dovezi. Îmi încep documentarea chiar pe terasa restaurantului, unde au mai rămas câțiva oameni. Doi bătrânei, cu câte o sticlă de bere în față, par dispuși să-mi răspundă la întrebări. Mă învită amabil să-mi trag un scaun la masa lor. Le spun cine sunt și ce vreau. „Domnule dragă, d’apăi clopotul de argint se trage numai când îs necazuri mari, mai ales când e cineva pe moarte. Atunci, cei ai casei dau o slujbă la biserică și se roagă să fie tras clopotul, în nădejdea că bolnavul se va face bine. Iar de nu se va face bine, măcar să-i curme Dumnezeu chinul.” Intră în vorbă și celălalt bătrânel. „N-ai cum să-l confunzi, domnule. E tras la ore diferite de clopotele mari ale bisericilor din Abrud și-atunci, când sună cu glasul lui de argint, toată lumea se oprește din orice face. «Oare pentru cine o trage?». O liniște grea se lasă peste oraș. Fiecare om spune o rugăciune în gând și-apoi sute de cruci se înalță spre cer – care ortodoxe, făcute de la dreapta la stânga, care catolice, de la stânga la dreapta. Îi sută la sută adevărat ce vă spun. Puteți da liniștit la ziar”.
Când aude că-s „de la ziar”, o doamnă aflată la o masă vecină, intră sfioasă în vorbă. „Musai să vorbiți cu epitropul bisericii, domn’ doctor Kopenetz, îi om școlit, cumsecade, farmacistul din centrul Abrudului. Lorand Kopenetz îl cheamă. Tot orașul trece pe la el, ba pentru un leac, ba pentru un sfat.”
Domnul farmacist și misterele Abrudului

Farmacia domnului Lorand se află la parterul unei superbe clădiri medievale din Abrud. Mă citește din ușă că nu-s de-al locului și zâmbește când îi spun ce „doftorie” caut. Când e vorba despre povești despre Abrud, Lorand își dă jos întotdeauna bucuros halatul și își pune haina de ghid. Cât batem piața centrală, îmi face un scurt istoric al orașului din vremea dacilor și romanilor și până dincoace de perioada interbelică. „Abrudul e un amestec de etnii, de limbi, de culturi. Se simte asta, și în muzica populară, și în bucătărie și în accent. Dar cel mai bine se vede asta la religie. În biserica romano-catolică, care e deschisă tot timpul, îi găsesc mereu pe pacienții mei de la farmacie, ortodocși, rugându-se la Sfântul Anton. Sfântul Anton e, prin definiție, un sfânt romano-catolic, dar oamenii merg și se roagă oriunde simt că rugăciunea are putere. Și invers e valabil, să vezi unguri în bisericile și mânăstirile ortodoxe”, îmi explică domnul farmacist, care, deși e protestant, face pe epitropul la biserica romano-catolică: „Asta e tipic pentru Abrud! Ne avem unii cu alții așa de bine, de nu-ți poți imagina!”.
Biserica catolică din Abrud e una dintre cele mai vechi din Apuseni. O biserică foarte mare, pentru mica comunitate de câteva sute de suflete, cât număra localitatea în secolul trecut: explicația ține de prosperitatea localnicilor, destul de avuți de pe urma exploatării aurului. Dar ciudățenia este că picturile cele mai prețioase care s-au mai păstrat de-atunci sunt bizantine, leit cu cele din bisericile ortodoxe. Turnul clopotniței, în care se află celebrul clopot de argint, a fost ridicat mai târziu. Cât timp Lorand caută cheia de intrare în turn, mă reculeg câteva minute la altarul Sfântului Anton. Un vraf gros de scrisori cu rugăciuni și mulțumiri fierbinți e așezat pe o perniță de catifea, în fața altarului. Toate sunt în limba română! Nici să vreau nu găsesc una în ungurește! Dumnezeu e al tuturor în Abrud.
Răvașele înfipte în cui

Cu riguroasa sa formație științifică, d-l farmacist Lorand Kopenetz e fix profilul de om care ar trebui să aibă rezerve, când vine vorba despre tradiția clopotului de argint din Abrud. Numai că, epitrop fiind, cunoaște foarte bine ce se întâmplă în biserică, iar asta îl face să-mi confirme ceea ce auzisem deja în piațeta orașului. „Nu doar oamenii din Abrud, ci și lumea care trăiește în zonă crede că, dacă se trage clopotul de argint, atunci cel care suferă, ori să face bine, ori în trei zile i se curmă suferința și moare. Eu sunt protestant, dar mă ocup de biserica romano-catolică din 2015. Ce pot să vă spun e că, statistic vorbind, clopotul acesta de argint chiar face minuni! Iar proba e când vezi câți oameni vin să ceară tragerea lui. E o practică curentă la noi, nu e vreo legendă din moși-strămoși. Lumea chiar crede în puterea clopotului, și atunci, cine sunt eu, Lorand Kopenetz, să mă pun cu credința oamenilor? Eu sunt convins că doar unu la sută din realitatea absolută o cunoaștem prin simțurile pe care le avem, în rest, trebuie să ajungem la alte niveluri de cunoaștere, mai înalte, ca să ni se dezvăluie alte orizonturi, despre care, dacă îi vorbești cuiva, e posibil să te creadă nebun”. Am urcat deja un rând lung de scări din lemn șubrede. Turnul bisericii e foarte întunecos. Raze subțiri de lumină se agață în pânzele de păianjen, iar decorul, pe fundalul căruia scârțâie treptele la fiecare pas, nu face decât să sporească misterul. Aici, într-o grindă groasă, stau prinse într-un cui ultimele răvașe trimise Celui de Sus de abrudeni. Sunt împăturite cu grijă, pentru ca secretele celor aflați în necaz să nu ajungă la gura lumii.
Blestemul clopotului

„Vezi câte hârtii sunt? Ce dovadă mai clară că lumea crede în puterea clopotului?”, îmi zice Lorand. „Îți spun ceva: puterea e atât de mare, că trebuie să ai mare grijă cu ce intenții ceri tragerea clopotului”. Ascult înfiorat o poveste recentă: „Lumea știe foarte bine că nu poți folosi clopotul în scopuri necurate. Dar uite că cineva a îndrăznit să ceară să se tragă clopotul pentru tatăl său, despre care spusese că ar fi bolnav. Omul, din câte se știa prin oraș, nu era chiar așa de bolnav, numai că, se pare, fiul său se săturase să-i mai poarte de grijă. Clopotarul nostru, cel care strânge solicitările oamenilor și care citește o rugăciune specială, înainte să tragă clopotul, i-a spus fiului: «Ai mare grijă, că nu-i bine ce faci!». Dar bărbatul a insistat și atunci s-a tras clopotul. Mă crezi sau nu, dar la fix 3 zile, a murit – nu tatăl bolnav, ci fiul care a plătit pentru clopot, a murit tânărul, nu bătrânul… Întâmplări precum aceasta, pe care lumea le află vrând, nevrând, într-un oraș așa de mic, nu fac decât să ducă și mai departe faima clopotului de argint”.

Mai urcăm, la lumina lanternei, câteva rânduri de scări, până ajungem la clopote. Sunt două clopote mari, impozante, unul lângă altul – clopotele obișnuite, care cheamă credincioșii la biserică, și un clopot mic, în stânga – clopotul de argint. Un clopot delicat, la fel ca și sunetul lui. Îl poți cuprinde în brațe: frumos ornat, pare făcut pentru îngeri. „I se mai spune și «clopot de suflet».
De când e epitrop, Lorand Kopenetz a vorbit de nenumărate ori cu preotul despre clopotul de argint. „În comunitate, ai slujbele duminică, când toată suflarea vine la rugăciune. Dar în timpul săptămânii, dacă cineva are o problemă, nu are cine să se roage pentru el. Și atunci, acest clopot «de suflet» anunță că un om e în suferință și că e nevoie de o rugăciune puternică. De aici s-a pornit, dar văzând lumea ce efect are, a ajuns să creadă că face minuni. Cine sunt eu să spun care sunt legăturile care duc la Divinitate? Un vehicul e chiar acest clopot. La fel cum, pentru foarte mulți oameni din zonă, Părintele Arsenie Boca este acel mediator…”.
Martorii minunilor

Ca să-și întărească cuvintele, d-l Lorand mă conduce până la magazinul din apropiere. O doamnă distinsă își servește clienții, din spatele tejghelei. Doamna Cristina e îngerul păzitor al celor care cer să se tragă clopotul de argint. La ea vin oamenii când au un necaz, la ea găsește clopotarul biletele pe care, mai apoi, le prinde cu grijă în grinda din turnul bisericii. D-na Cristina roșește toată când o întreb despre clopotul de argint. Apoi, când magazinul se golește, mai lasă să scape niște „secrete”: „Pe vremuri, se trăgea clopotul pentru toate prostiile, Doamne, iartă-mă!, ba să câștige cineva procesul cu vecinul, ba să-și găsească bicicleta furată, ba să se lase copilul de băut. Și-atuncea o zâs popa: «Pân-aici!». Acuma vin oamenii numai când au necazuri mari și îmi lasă bilețelele, iar eu i le dau clopotarului.”
– Chiar se întâmplă minuni când se trage clopotul?
– O să ziceți că-i coincidență ori că oamenii aceia sunt foarte bolnavi, dar se întâmplă să moară chiar în ziua aia, când trage clopotul. Pe cuvânt vă spun! Și-apoi, s-o întâmplat nu o dată minunea ca oameni foarte bolnavi să se facă bine, după ce s-o tras clopotul. Dar cel mai bine vă poate confirma clopotarul…
Radu Melega e clopotarul român ortodox al bisericii catolice, unde epitropul e protestant. La Abrud, Dumnezeu e unul pentru toate națiile pământului. Iar Radu e cel care face ca minunile să se întâmple. Sunt 5 ani de când e clopotarul bisericii. Când s-a băgat clopotar, Radu știa bine la ce se înhamă. „Cum să nu știu de clopotul de argint, doră aci m-am născut, aci am crescut? Știam că-i de ajutor oamenilor, ba la un necaz, ba la o boală grea”, îmi spune. Radu trece seara să ia bilețelele de la doamna Cristina, iar a doua zi, de la 9 dimineața, e deja în turlă și trage clopotul.
– Simți puterea clopotului atunci când îl tragi?
– Simt, cum să nu simt, doar crede în el o grămadă de lume, și nu numa de aici, de la noi. Numai săptămâna asta am avut rugăminți de la Timișoara, de la Deva, de la Cluj, de la București. Acuma, depinde și de boală, și de vârstă, dar au fost cazuri când lumea s-a făcut bine imediat. Ultima dată am tras clopotul pentru niște oameni internați în spital, care aveau operații grele. S-or vindecat. Sunt dăți când trag de două, de trei ori clopotul de argint, și n-apuc bine să cobor din turn s-o iau spre casă, că îmi vin înainte cei care au dat slujba și-mi spun să nu mai trag și data următoare, că s-a rezolvat necazul, s-a întâmplat minunea! Vă dați seama ce putere are clopotul?
*

P.S. Documentarea mea s-a încheiat. Venisem la Abrud cu gândul să scriu despre o legendă locală, și iată că aflu o poveste cât se poate de actuală! Când credința oamenilor e mare, legătura cu Cel de Sus e chiar sub ochii tăi: funia din turla bisericii din Abrud, pe care Radu, clopotarul, o trage, ca să sune clopotul de argint. O funie subțire și lungă, luuuuungă, lungă, până la Dumnezeu…
Am trăit în Abrud 32 de ani. Acum, după pensionare, m-am mutat aproape de Timișoara. Până azi, 27.09.2023, n-am știut de existenta clopotului de argint! Sunt sigură că acest clopot face minuni! Dumnezeu să ne ajute! Multă sănătate domnului Lorand, doamnei Cristina și clopotarului Radu!
Nu clopotul face minuni,ci puterea rugăciunii comune pe care o ascultă Dumnezeu!!!