S-ar putea ca povestea mea să nedumirească: ce caută o întâmplare cu o plantă la rubrica pentru animale? Răspunsul e simplu: eu consider că toate făpturile lumii create de Dumnezeu au simțire. Iarba, florile, plantele, toate fac parte din lumea necuvântătoarelor, o lume fascinantă, de la care putem învăța să fim mai buni, mai sensibili, mai generoși.
Creștea o viță-de-vie în grădina dintre blocuri, trăgându-și seva vieții din pământul neîngrijit de nimeni, cu o bucurie năvalnică.
Îi simțeam nerăbdarea cu care își înmulțea frunzele ca să rodească după ritmul biologic al suratelor ei din grădini îngrijite și însorite. Își găsise singură sprijin într-un piersic bătrân și neroditor pe care își încolăcea tulpina tânără. Își întindea coardele lungi și mlădioase, iar cârceii agățători din vârfuri se prindeau zdravăn de gratiile de la fereastra mea. O consideram o minune. Nu o îngrijea nimeni și, în fiecare an, ea creștea mai mândră și mai bogată. Uneori, simțeam că îi place să se uite la mine pe geam sau să asculte muzică. În grădina umbrită de înălțimea blocurilor, unde nici buruienilor nu le plăcea, ea era așa de vie și de dezinvoltă! Dar, pe măsură ce frunzele ei deveneau tot mai multe și mai mari, camera mea părea tot mai întunecată. Cele câteva plante pe care le țineam în ghiveci pe calorifer se lipeau cât puteau de geam pentru a sorbi un pic de lumină.
Într-o zi mohorâtă de toamnă, i-am vorbit viței-de-vie cu dușmănie: „Hai, pleacă de la geamul meu, fiindcă mi-ai luat toată lumina!”. Și i-am rupt câțiva cârcei de la ramurile prinse de fereastră. Și vița a înțeles. Ființa vie din ea a interzis ramurilor, frunzelor să se mai apropie de fereastra mea, să mai privească înăuntru sau să mai asculte muzică.
Cârceii, cu ochișorii lor nevăzuți, ocoleau fereastra mea. Se întorceau din drum. Alte ramuri se desprindeau singure și rămâneau să se legene în bătaia vântului.
Alungasem o prietenă. Și ea a plecat, cu ramurile tinere îndreptate spre cerul îndepărtat. Coardele lungi așteptau adierile vântului, se balansau puternic și cârceii agățau zidurile înalte. Vița își purta frunzele și rodul sus, tot mai sus. Acum, îmi părea rău că se ducea la alții.
Când a venit primăvara, omul de serviciu de la bloc, supărat că vița rodea prea sus ca să-i mai culeagă strugurii, mi-a spus: „Am să o tai de jos ca să nu se mai cocoațe în cer, și apoi așa mai întinerește și ea”. Eu l-am lăsat. Și așa am condamnat-o la moarte.
Am așteptat să se refacă, să apară coardele tinere, roditoare, dar degeaba! Au ieșit câțiva lăstari, care se întindeau numai pe pământ. Omul de serviciu îi ridica ramurile și le încolăcea în jurul piersicului sau le împletea printre gratiile de la fereastra mea. A doua zi, lăstarii cădeau pe jos neputincioși.
A murit din neiubire. Ea, cea atât de mândră, s-a simțit neiubită și nu s-a mai agățat de nimeni și de nimic. Și piersicul, pierzându-și povara lui dragă, a murit și el.
Nu-mi voi ierta niciodată că am ucis o viță-de-vie, care se purtase ca o regină în grădina fără soare dintre blocuri.
Lucia C. – Ploiești
