Dragi prieteni,
M-am hotărât, în sfârșit, după multe îndoieli și frământări, să vă scriu și eu o poveste, zic eu, mai rar întâlnită în relațiile dintre om și animale. Am relatat-o și apropiaților mei, dar am simțit că nu a fost primită cu prea multă credibilitate. Ori n-am avut eu darul s-o descriu la intensitatea pe care am simțit-o, ori a fost socotită o întâmplare, și atât, ori, pur și simplu, nu poate fi înțeleasă de alții, fiindcă nu iubesc animalele așa cum le iubesc eu.
Acum mai mulți ani, într-un noiembrie blând, cu soare încă generos – era duminică – m-am așezat pe o bancă, într-unul din părculețele orașului meu, mai ferit de zgomotul străzii, lângă un mesteacăn frumos, cu plete și ramuri bogate și foșnitoare, deși era aproape desfrunzit. Mă așezasem adesea alături de el, îl consideram prieten bun. Ne priveam reciproc și ne lăsam slobode gândurile, ca la spovedanie. Plecam de lângă mesteacănul meu cu sufletul și inima întărite, cu lumina cerului și a norilor albi răsfrântă în lumina ochilor mei și a întregii mele ființe. Pe alei era puțină lume. Parcul nu este prea însemnat, e mic, dar frumos, cu boschete, flori și câțiva arbori. La un moment dat, prin fața mea, pe o alee paralelă cu cea pe care era banca mea, trecea o doamnă, lângă picioarele căreia, în pas domol, se alătura plimbării un câine. De talie medie, liber – lesa era în mâna stăpânei lui, era superb: complet alb, cu coada pufoasă, purtată cu semeție, la fel și urechile, drepte, ieșind din spuma blănii, ca niște triunghiuri din catifea. Pășea cu eleganță aristocratică, privind numai înainte. Se vedea clar că era un animal îngrijit dumnezeiește. Nici stăpâna, nici câinele nu au privit spre mine. Trecerea lor nu a durat decât câteva secunde. Un boschet mai înalt le-a acoperit siluetele și nu i-am mai văzut. Ei bine, în secundele următoare, s-a întâmplat ceva de neînchipuit. Mai întâi am simțit un val de căldură în inimă, cum simți atunci când te copleșește o bucurie mare, apoi, în secunda următoare, năluca albă s-a aruncat asupra mea. Ceva cald și umed îmi lingea obrazul și urechea dreaptă. Ar fi fost normal să mă sperii, să fac un gest de apărare, dar am rămas înțepenită pe loc. Dimpotrivă, îmi doream să mă întorc, să-l cuprind cu brațele, să-l sărut la rândul meu, dar n-am apucat. Într-o clipită, era din nou lângă stăpâna lui, care era siderată de scena la care asistase. A așteptat să vadă ce reacție am, dacă nu este cazul să mă liniștească din „sperietură”, dar nu a fost cazul. N-am schimbat niciun cuvânt și… au plecat liniștiți pe aleea lor.
Mi-am adunat cu un gest mecanic pălăria căzută pe bancă, mi-am scos batista să-mi șterg urechea și obrazul și am rămas privind în gol, cu senzația că nu mie mi s-a întâmplat o asemenea scenă, că totul nu este decât rodul imaginației mele, o continuare a admirației pe care o simțisem cu câteva secunde mai înainte, când inima mi-a stat în loc, privind frumusețea de câine.
Explicați-mi voi, prieteni dragi, ce a fost întâmplarea aceea din parc? Cum am povestit, câinele plecase mai departe pe alee, indiferent la prezența mea. Ce l-a determinat să se întoarcă? Îmi simțise admirația telepatic? Am fost eu în stare să emit o asemenea undă puternică de afectivitate, pe care el, cu simțul lui de percepție (care, se știe, este mult mai puternic decât al nostru, al oamenilor), a simțit-o și s-a grăbit să mă răsplătească? Nu știu!
În orice caz, întâlnirea din parc rămâne o întâmplare care m-a marcat pentru totdeauna. Așa cum vă cunosc, de aproape 20 de ani, sunt sigură că mi-ați înțeles povestea, deși pare așa de ciudată, și mi-ați putea răspunde la întrebări, mai ales prin tălmăcirea doamnei Parasca Făt, această minunată ființă care comunică în duh cu toate necuvântătoarele de pe pământ. Sunt fericită că Dumnezeu mi-a hărăzit să vă fiu contemporană. Dragă „Formula AS”, vă doresc tuturor viață lungă, sănătate și multă iubire și recunoștință din partea celor care vă cunosc.
VALERIA P. – Ploiești
