Anatol Rurac (pictor, scenograf, scriitor): „Lupta noastră, a românilor din Basarabia și Bucovina, a fost urieșească”

Peisaj cu scame de lână

– Sunteți pictor de vază, cu lucrări în colecții internaționale, despre care în România se știe ne­drept de pu­țin, deși aveți și aici tablouri în colecții particulare. În mod necesar, prima întrebare e… cine sunteți? Care a fost drumul dvs. spre afirmare artistică?

– Nu m-a îndrumat nimeni spre pictură. A fost alegerea mea, chiar dacă în familia mea mai sunt pictori și arhitecți. M-am născut în 1957, în Stănilești, la doar 10 km de istorica cetate Hotin, pe atunci în Uniunea So­vietică. Mama, Nina, era din­tr-o familie „adunată”. Bunica, ră­ma­­să văduvă, mai avea trei fete din prima căsătorie. Cu bunelul meu, decedat și el într-un lagăr de mun­că, a mai avut cinci copii. Sora cea mai în vârstă, Marica, din prima căsătorie, era mare țe­sătoare și ea a inițiat-o și pe ma­ma în arta aceasta. Așa că, ierni­le, în casa noastră țesutul era în toi. Mie tare-mi plăcea s-o ajut la pregătirea moso­re­lelor co­lo­ra­te de lână. Am stat în preajma ei când lu­cra. Dar dincolo de covoarele țesute, pri­ma ima­gine „artisti­că”, să zic așa, pe care o țin minte, e doar de la câțiva ani. În fereastră, între ce­le două rânduri de sticlă, femeile aveau obiceiul să facă un aranjament decora­tiv. Mama punea un strat de bumbac și apoi, din ațe colorate, din scame, pe care le aranja după culori, alcătuia un fel de tablou artizanal. Aceea a fost prima revelație a mea despre un obiect de artă, despre faptul că frumosul este la îndemână, doar că trebuie pus în valoare prin măiestrie. De multe ori, iarna, se în­tâmpla ca părinții să plece de aca­să, cel mai adesea la Cernăuți, și să vină înapoi seara târziu. Îi așteptam toată ziua și mă uitam pe fereastră, ca să-i văd venind. Și în vreme ce-mi ima­gi­nam drumul lor către Cernăuțiul pe care eu nu-l văzusem, dar despre care auzisem povești, priveam aran­ja­mentul colorat din scamele de lână. Pe fun­dalul nesfârșit de alb al zăpezii de afară se crea un miracol ce mă vrăjea. Și, cumva, s-a legat de mine apropierea aceasta dintre o lume imaginată și culori. Acum știu că Cernăuțiul este un oraș foarte frumos, cu o arhitectură deosebită, dar atunci îl visam, punându-mi în joc toată puterea de imagi­na­re. Cred că de aici mi s-a tras dorința de a exprima prin pictură diferite închipuiri. Și ar mai fi ceva: ambiția. Să mă explic. L-am avut coleg de clasă pe un bă­iat, Sergiu For­man, care avea un frate mai mare, pictor la Ho­tin. El îi adu­cea lui Sergiu acua­rele, creioa­ne, pensule, ca­re pentru noi, trăitorii rurali, erau rare. Sergiu desena, picta, și eu mă uitam cu jind la el, n-aveam nici mă­car o pensulă ori vreun creion colorat. N-aveam nici foi de desen, de aceea de­se­nam cu penița înmuiată în cerneala din călimară, pe bancă și pe cărțile de școală. Sergiu era instruit de fratele lui și avansa mult cu desenul și pictura, în vreme ce eu doar visam că voi avea cândva așa unelte. Într-o zi, am văzut la micul magazin de lân­gă școală o cutie de lemn, ce semăna cu cea în care erau fixate acuare­lele lui Sergiu. Nu știam sigur dacă ceea ce vedeam erau chiar acuarelele mult visate, așa că l-am chemat pe Sergiu și l-am întrebat dacă-s ca ale lui. Mi-a vorbit cam pe sub nas și a zbughit-o spre casă. Am fugit și eu acasă, știam unde țin părinții o mică rezervă de bani, i-am luat și mi-am cumpărat prima cutie de culori. De-acolo am por­nit. Am ajuns să concurez cu Sergiu, dintr-un fel de ambiție copilărească, și chiar îmi ieșeau une­ori picturile mai bune decât ale lui, ceea ce i-a stâr­nit invi­dia. Am fost lăsat de părinți să-mi caut liber drumul vieții, treap­tă cu treaptă am perseverat, nesilit de nimeni, am înțeles că stă doar în ambiția și puterea mea să fac ceva bun, să fiu de un oarecare folos semenilor, nea­mului din care fac parte. Am pri­ceput că fără caracter, dăruire și muncă asi­duă, îți consumi viața în zadar, fără rost.

– Și ce desena Anatol Rurac în vremea anilor copilăriei?

– Am copilărit în niște locuri tare pitorești, care s-au regăsit direct ori indirect în ceea ce am desenat. Acolo se află cel mai în­gust loc dintre Prut și Nistru. E un peisaj cu dealuri blânde, satul meu e înconjurat pe trei părți de păduri bătrâ­ne, e așezat ca într-o căldare. Locuiam aproa­pe de o carieră de piatră din care se făcea cel mai bun ghips din Europa. La un mo­ment dat, cariera s-a în­chis și peisajul rămas era fantastic, cu tăieturi în adâncime, de peste 50 de metri. Noi, copiii, urcam pe stân­cile acelea înalte, intram în peșteri și ajungeam pe un platou unde era un lac cu o apă curată cum n-am mai văzut, limpede și de o frumusețe stranie. Acolo ne scăl­dam și pluteam în apa aceea cris­talină. M-au fascinat întotdea­una peșterile acelea, în care intram cu teamă amestecată cu mare curio­zitate. E clar că locurile natale își lasă amprenta pe creația tuturor artiștilor. De multe ori, fără să vrei, descoperi în ceea ce ai realizat o exten­sie, o umbră, un obiect, un peisaj sau întâmplare din copilărie care au rămas imprimate în sensi­bi­litatea ta emoțională și reies în lume într-o formă artistică. Din copilăria aventuroasă îmi amintesc o întâm­pla­re de când eram cam în clasa a treia. Ne-am adunat vreo treizeci de copii, ne-am făcut făclii, ne-am orga­nizat și am crezut că vom putea ajunge, printr-o peșteră, la Hotin, sau și mai departe, până dincolo de Nistru, la Camenița Podoliei, într-o localitate întemeiată, după cum se zicea, încă de pe timpurile dacilor. Eu eram fascinat de vitejia lor, despre care Chilina, sora tatei, îmi spunea povești. Am înaintat foarte greu în peșteră, pentru că era accidentat locul, ocoleam lacuri subterane, urcam și coboram și, după o vreme, ne-am dat seama că ne-am aprins toți făcliile deodată și că erau de-acuma să se stingă toate, cam în același timp. Ne-a salvat, adunându-ne pe toți într-un loc, un băiat mai mare, care avea o lanternă, dar după o vreme, și aceasta abia de mai lumina, ca un licurici. Intraseră deja părinții în aler­tă, tot raionul era în fierbere, pentru că se știa că am intrat în peșteră și nu am mai ieșit de mai bine de 20 de ore. S-au mobilizat oamenii, au chemat speo­logi și, până la urmă, au dat de noi. Stăteam gră­madă într-un loc, tremurând de frig, de spaimă și de foame. Peșterile acelea au fost ca o momeală pen­tru curiozitatea copiilor cu spirit de aventură, iar pentru mine s-au dovedit o bună sursă de inspirație.

„Mersul contra apei”

– Le-ați pictat?

– Da, dar nu cu pensula, ci din… vorbe… Mă pa­­sionează și scrisul. Despre una din peșteri am scris mai detaliat în primul roman, inspirat din viața tatălui meu. Părinții mei au fost țărani, oameni sim­pli, tata avea patru clase românești, care însemnau însă foarte mult, pentru că se făcea o școală serioasă în vremea aceea, mai cu seamă că el a și învățat foarte bine. Cât a trăit, el s-a opus minciunii și ne­drep­tății, monstru­oaselor non-valori kominterne, și din cauza aceasta a avut mult de suferit. Eu am con­­știentizat abia când am crescut ce fel de om a fost el. Și, poate, din tot ceea ce am moștenit de la el, pe primul loc este acest „mers în contra apei”. Ca soldat în armata română a ajuns prizonier, într-un raid al rușilor făcut chiar cu o zi înainte de a se anun­ța ultimatumul de ce­dare a Basarabiei și Buco­vinei. Erau ne­cla­re lucru­rile, încă nu se știa ce se discutase la Moscova, cu alte cuvinte, era mo­men­tul acela în care nimeni nu știa de cine ține și pe cine as­cul­tă, un haos și un vid de auto­ritate în care fiecare făcea ce credea el că e bine. S-a scris atunci istorie din întâmplare, ca de atâtea ori, iar victimele au fost oa­menii simpli. Acei ostași ai unității mili­tare ro­mânești din Lipcani au fost luați prizo­nieri și duși în Donbas, unde tata a stat doi ani ca lucrător în mină, în condiții de exter­mi­nare. Întâmplările prin care a trecut, con­damnarea lui la moarte și salvarea, evada­rea printr-o peșteră și drumul chinuit făcut pe jos până acasă, se regăsesc, toate, în pri­mul meu roman. Refuzul de-a accepta min­­ciuna și dis­torsionarea adevărului im­pu­se de odioasa ideologie sovietică s-a transmis și la mine și din acest motiv nu am avut o viață prea ușoară.

„Dintotdeauna m-am rugat în limba română”

– E momentul să spuneți cum ați ajuns de la pictură la scris?

– Până la scris a fost cale lungă… Am ajuns la Universitatea din Cernăuți, fiind chemat să joc fotbal în echipa ce tocmai se forma. Norocul a fost că am avut prilejul să studiez atunci istoria și teoria literaturii și artei, iar practic, lucram de sine stătător în camera de cămin, unde aveam șevaletul și culorile. Mai târziu, cu gândul la copiii talentați, am deschis în calitate de director o școală de arte plastice pentru copiii din Noua Suliță, dar fiind sufocat de presiunile securi­tății (kgb), m-am refugiat la Chiși­nău, crezând că așa aș fi putut scăpa de ei. N-a fost să fie. Am lucrat timp de vreo zece ani ca scenograf, timp în care mi-am îmbunătățit limba română, evident, cea literară, fiindcă la început nu puteam înțelege toate sub­ti­litățile, eu studiind doar în limba rusă. Multă vreme, scrisul m-a intimidat, mi se părea că n-o să pot transmite chiar ceea ce vreau, încă mai eram tributar limbii ruse. În linii mari, am depășit acum aceste chinuri. Limba în care vorbesc și scriu s-a curățat. Oricum, să știți că eu dintotdeauna m-am rugat în limba română. Fiul meu, la fel, a învățat singur româna, locuiește în Germania, dar tresare oricând aude vorbă ro­mâ­nească.

– N-aș vrea să pun o întrebare prea grea, dar cum este să fii român sub ruși?

– Lupta noastră, a românilor din Basarabia și Bu­covina, a fost urieșească. Noi am făcut un salt înspre firea noastră românească în acești 30 de ani. La fel ca în anii dintre războaie, în care Dumnezeu a în­gă­duit să fim cu țara. Acum, ne-am revenit cât de cât, dar suntem, după cum simt eu, iar pe muchie de cu­țit. La baștină, în împrejurimile Cernăuților (în Ucra­ina n.n.), dar și ale Odesei, deja a început o pe­rioa­dă grea, pentru cei ce nu pot accepta să fie asimilați, fiind supuși unui genocid cultural. Eu tot timpul am fost împotriva curentului. Iar din momentul în care am ajuns președinte al Uniunii Artiștilor Plastici, mi-au apărut tare mulți dușmani, mai ales când, printr-o dăruire totală, ce a durat 15 ani, am muncit pentru ca asociația să depășească starea unui faliment de­vas­tator și să ajungă o insti­tu­ție care organiza proiec­te na­ționale și inter­na­țio­nale de succes. Într-un spațiu re­parat și modernizat, Centrul Ex­po­zițional Constan­tin Brâncuși, am avut chiar o mare expoziție de gra­fică a lui Salvador Dali, un adevărat regal. Pofta uno­ra de-a ajunge posesori ai acestei onorabile situații și-a atins cul­mile, invidia trecând toate granițele. Ve­deți, eu cred că oamenii sunt de două feluri. Unele fiin­­țe lucrează pentru alții, au în vedere binele co­mun. Alții lu­crea­ză numai pentru ei, în cel mai egoist mod po­sibil, rupând echilibrul, creând rivalități ce duc la con­flic­te și război. Din păcate, de la conflicte între oa­meni se ajunge la conflicte între națiuni, state, așa cum vedem cu o mare claritate în aceste zile. Dar să nă­dăjduim în puterea Divinității, a Creatorului Suprem.

– Suntem înconjurați tot mai mult de neliniște și de spaime. Cum mai puteți găsi echilibru pentru a lucra?

– Nu mă încurcă agitația. Încerc să descopăr resorturile pozitive ale vieții. Opt ani din cele patru mandate de Președinte al UAP, au fost pe vremea lui Voronin și a comuniștilor. Dar nu m-au inti­midat. Din contră, în 2002, am inițiat organizarea unor proteste non-stop, într-o acțiune numită Ora­șul Libertății. Timp de aproape două luni am stat în corturi, blocând o bună parte din arterele prin­cipale ale Chișină­u­lui. Am reușit astfel să anu­lăm dubiosul proiect ca limba rusă să devină a doua limbă de stat, ceea ce-ar fi menținut într-un pericol continuu însăși existența ființei noastre românești.

„Sper că forțele binelui vor învinge”

– Tocmai ce-am prăznuit Sărbă­to­ri­le… Cu ce speranțe întâmpinați noul an?

– Eu tot mai sper că providența și forțele binelui vor învinge până la urmă, deși lumea întreagă trece printr-o mare neliniște. Oricum, sentimentul meu este că oamenii sunt tot mai însingurați în fața tehnicii și a inteligenței artificiale. Dacă mă gân­desc la sărbătorile de iarnă de altă­dată, îmi reamin­tesc mirosul de var proas­păt, chipurile mamei Nina și al Chi­li­nei, sora tatei, care dau pereții cu var, dar și monu­men­talul horn al sobei, după care mă tre­zeam în copilărie. Ce bu­cu­rie când mirosul cozo­nacilor scoși din cuptor intra în con­curență cu aroma gutuilor înșirate de tata Ioan pe pervazele fe­restrelor. În urechi îmi sună o melodie sacră: Florile dalbe, cânta­tă la ferestre, urându-ne un an înnoit, sub protecția lui Iisus, fiul lui Dum­­nezeu! Îmi mai amin­tesc cum co­lin­dam satul, prin tro­iene uneori spulberate, înalte, prin care înotam cufundați până la umeri, cărând cu greu traista care devenea tot mai grea, umplută cu colă­cei, turte dulci, bomboa­ne, mere și petaci. Cea mai ma­re bucurie era când ajun­geam acasă, rupți de obo­seală, la unul dintre mem­brii cetei, și urma să nu­mărăm banii câștigați, îm­părțindu-i fră­țeș­­te. Acum, energiile aces­tor minuni au mai rămas undeva, într-un cotlon al fiin­ței me­le. Mă aflu la trei sute de ki­lo­metri de acel loc sfânt pentru mine, unde acest fru­mos ritual și-o fi luat o pauză din cau­za răz­bo­iului. De aceea, chiar dacă Florile dalbe au fost rostite anul acesta, cred că se vor fi auzit doar încet, în surdină…!

Fotografii din arhiva

Anatol Rurac

Anatol RURAC – artist plastic și scriitor, a absolvit Universitatea de Stat din Cernăuţi. A lucrat ca scenograf la teatre din Republica Moldova şi România. Este membru al Uniunii Oamenilor de Teatru, al Uniunii Artiş­tilor Plastici şi al Uniunii Scriitorilor din Republica Mol­dova. A fost Preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova. Prezent în reviste, dicţionare şi antologii de artă plastică, dar și în colecții particulare din Germania, Rusia, Austria, Cehia, România. A fost premiat de mai multe ori pentru activitatea de scenograf și artist plastic și a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, pentru romanul (trilogie) DUBLU 57 (LVLII), în 2021.