Dragă „Formula AS”,
Mă numesc Jojo, locuiesc în Galați, iubesc oamenii așa cum sunt, dar cel mai mult nu îmi iubesc semenii, ci animalele. Și nu cred că greșesc prea mult, pentru că animalele sunt sincere, iubitoare și devotate și nu trebuie să te gândești prea mult când le acorzi încrederea și protecția ta, să te întrebi dacă nu cumva te vor trăda mai târziu, așa cum ni se întâmplă de cele mai multe ori cu oamenii.
Pe primul meu prieten necuvântător l-am avut prin clasa a VII-a, și nu a fost un animal domestic de la început, ci un biet pui de rață sălbatică, șchiop, pe care l-am găsit la mare, după o furtună năprasnică. Am auzit un glas disperat și subțire, care semăna cu cel de rândunică. Însă ființa aceea mică, zgribulită și purtată de vânt dintr-o parte într-alta era ceva ce nu mai văzusem până atunci. De-abia am reușit să-l prind. Iar când l-am luat în palme, am văzut că era un puișor pufos, alb cu pete rotunde negre-cenușii, iar pe cap avea o pată neagră și frumoasă ce semăna cu o șapcă. În prima zi a plâns tot timpul și abia am reușit să dormim. L-am botezat Ciucic, după strigătele pe care le scotea. Cu hrana n-au fost probleme, pentru că în fiecare dimineață culegeam scoicile vii pe care le aducea marea la mal și i le serveam lui Ciucic. Mergeam și la plajă cu el, stătea tolănit la soare, se mai scălda din când în când la malul mării, și apoi se cuibărea sub curbura gâtului nostru, când stăteam întinși la soare. Cel mai simpatic a fost când am descoperit că ne iubea foarte mult și că ne aștepta de fiecare dată, seara, după ce luam masa la cantină, exact lângă ușă. Trebuia să intrăm ușurel, ca să nu-l strivim.
Foarte greu am reușit să-mi conving părinții să-l luăm acasă, dar am reușit. Drumul a fost destul de greu, trenul aglomerat, iar Ciucic foarte nerăbdător să iasă din fața de pernă unde-i făcusem cuibar. Totul a fost frumos până când a început să crească și mi-am dat seama că piciorul său nu se va mai putea face bine niciodată, cu toate masajele și alifiile cu care-l dădeam. Dar, cel puțin cât a trăit, n-am să uit cât de fericit a fost. Alerga în grădină printre straturile de roșii, împreună cu Arna, câinele nostru, căuta permanent să fie cu cineva lângă el, pentru că nu-i plăcea să fie singur, înota cu unicul său picioruș în chiuvetă și detesta ochelarii de soare ai surorii mele, pe care-i ocolea și la care sâsâia mereu. Cred, totuși, că atât cât a trăit a fost fericit și ceea ce m-a învățat și pe mine este faptul că trebuie să lupți pentru viața ta, indiferent cât de puține șanse ai. Așa a făcut el, a cerut disperat ajutor și a căpătat.
De atunci am tot crescut animale și am putut să constat că toate sunt la fel de inteligente și iubitoare, iar apelative pe care oamenii le folosesc, de genul „prost ca o găină” sunt o jignire la adresa tuturor găinilor și a animalelor, în general.
Iată câțiva din foștii mei prieteni necuvântători: Canga și Coco, o pereche de găini, Rică și Roanța, tot o pereche, dar de iepuri, Jidanul, Negruța, Mița-Pestrița, Micul (Tiți), Pusina, Tomiță și actualmente Pufina, toate pisici (și motănei) și sunt fericită când ei sunt alături de mine, chiar dacă unii în prezent, iar alții numai în trecut. Vă mulțumesc că m-ați ascultat.
Cu drag,
JOJO
