MARIA FLOAREA POP (Directorul Institutului Cultural Român din Madrid): „Duc România cu mine, oriunde aș fi”

România din Spania

Institutul Cultural Român din Spania se află în inima Madridului, la doi pași de Palatul Regal. În țara cu a doua cea mai mare prezență româ­nească din lume, misiunea diplomației noastre cultu­rale a fost să schimbe percepția asupra unor oa­meni despre care multă vreme s-a vorbit ca despre niș­te „căpșunari”. Românii, a căror contribuție, mai cu seamă în construcții, e considerată esențială pentru felul cum arată Spania azi, sunt recunoscuți acum, nu doar pentru capacitatea lor de muncă, ci și pentru edu­cația și cultura lor, pe care le etalează din posturi de excelență, în institute de cercetare, universități și do­me­nii artistice. Iar dacă România și cultura sa au astăzi ima­ginea pe care o merită, este și meritul echipei de la ICR Madrid, condusă de directorul ei, Maria Pop, ca­re a știut să strângă comunitatea românească în activități care să-i reprezinte adevărata valoare. Într-un moment în care generația a doua sau a treia de etnici români din Spania începe să fie tot mai ac­tivă și mai vizibilă, programele ICR Madrid ajută, nu doar la cultivarea identității, ci și la ghidarea celor care – tot mai mulți! – își văd viitorul acasă, în România…

„Mi-am purtat rădăcinile, ori pe unde am fost”

– Ați plecat de foarte tânără din România și ați trecut prin experiențe dintre cele mai diferite în Occident, până să conduceți Institutul Cultural Român din Madrid. Cum s-a conturat ideea de a pleca în străinătate și ce v-a ținut aici, în tot acest timp?

– Nu am avut niciodată ca obiectiv plecarea din România. Doar mi-am cul­tivat niște pasiuni pe care le aveam de când eram foarte mică: simțeam o atracție față de diferite culturi, la început prin descope­ri­rea limbilor, pe urmă prin descoperirea țărilor respective. Prima atracție a fost pentru limba română, iar asta, prin intermediul olimpiadelor, mi-a dat posibilitatea să ajung la București, direct din Bistri­ța-Nă­săud. Dintr-o întâm­plare, am descoperit apoi în biblioteca de acasă un dicționar de suedeză, ciu­dat, căci nimeni în familie nu studiase această limbă. Când am ajuns la facultate, mi-am zis: „Ia să văd cum e limba asta!”. A fost prima limbă mai „exotică” pe ca­re am studiat-o. Am primit o bursă din partea statu­lui suedez, care îmi permitea nu doar să studiez, ci să mă și plimb prin Suedia. Aveam acces la bibliotecă 24 de ore din 24, așa că am ­descoperit nu numai suedeza, ci și norvegiana și daneza. Așa am reușit să citesc Ibsen în original! A fost prima expe­rien­ță în exterior, repet, fără gânduri să plec din Româ­nia. Am continuat în Germania, unde am avut mai multe burse. Cu toate astea, întâmplările vieții m-au dus în Italia. Am continuat un alt parcurs de studii și am rămas mulți ani integrată în mediul italian, cu legături constante cu comunitatea ­românească.

– Cum a fost adaptarea la mediul occidental, pentru o tânără plecată din satul Bichigiu, din Bistrița-Năsăud?

– Existența burse­lor „Erasmus” și deschiderea pe care o avem azi, ca parte a Uniunii Europene, reprezintă o mare opor­tunitate: tinerii noștri au șansa de a privi lumea dintr-o nouă perspectivă și de a o cu­noaș­te prin experiență directă. Prejudecățile noastre, în orice domeniu, vin foarte mult din necu­noaș­te­rea celuilalt. În momentul în care ajungi să experimentezi cotidian o altă țară, întâlnești oameni de altă cultură, de altă religie, de altă limbă, tu însuți te transformi. În cazul meu, n-aș vorbi de adaptarea la un mediu, cât de o evoluție constantă. Fiecare are propria motivație când schimbă țara. E nevoie de foarte mult curaj, și ca să te muți de la sat la oraș, darămite să schimbi țara, poate de mai multe ori, să-ți schimbi profe­sia, să te reinventezi. Ieși dintr-un circuit comod, te remodelezi, și eu cred că asta e un plus în orice circumstanță, indiferent dacă treci printr-un parcurs profesional dificil.

– Ce din bagajul cu care ați pornit la drum din România v-a ajutat cel mai mult?

– Mi-am purtat cu mine rădăcinile, ori pe unde am fost. Oportunitățile pe care le-am avut se datorează și muncii individuale, dar vin și dintr-o formare temeinică pe care ți-o dau un sistem public solid, atașamentul profesorilor, modelele personale. Ne lipseau destule în România pe atunci, dar ne puteam concentra mai bine pe ceea ce era esențial: educația. Unul dintre vectorii succesului nostru aici – unde copiii români au performanțe școlare foarte bune – e o oarecare smerenie față de actul formativ, care vine din importanța care se dă educației în mentali­ta­tea noastră. Să ai studii temeinice te ajută în orice context, iar românii sunt întotdeauna apreciați ca fiind muncitori, foarte concentrați, foarte motivați de a obține performanțe. În toate domeniile!

– Ați locuit în Italia, în anii de început de după plecarea din țară. Sunteți dvs. înșivă o „migrantă”. Cum ați trăit acea expe­riență?

– Am ajuns în Italia cu doi ani înainte de intrarea României în Uniunea Euro­peană, moment în care încă eram considerați „cetățeni de mâna a doua”. Procesul de intrare în drepturile depline a fost destul de lent. Primii mei ani în Italia au coincis cu niște ani tulburători pentru comunitatea noastră de acolo. Trebuia să fii mai bun decât un italian ca să fii recunoscut. Dar, încet, s-a estompat valul de agresi­vi­tate și s-a creat o altă ima­gine a românilor în Italia. Dar asta se întâmplă și când ești femeie și vizezi aceeași poziție ocupată de un bărbat sau când ești mai tânăr și vrei locul unuia mai experimentat. E greu, dar nu imposibil. Asta e ceea ce ne oferă democrația, oportunități, și trebuie să fim recunoscători pentru aceste drepturi.

„Sunt români care predau în aproape toate universitățile din Spania”

– Acum, că locuiți în Spania, vedeți diferențe între experiența ca român în cele două țări?

– Eu am venit în Spania într-o altă epocă, dar mi se pare că totul s-a întâmplat aici mai lin decât în Ita­lia. Românii sunt acum cetățeni europeni, foarte mulți lucrează chiar în domeniul în care sunt specia­lizați. Sunt români care predau în aproape toate universitățile din Spania pe domeniul lor de specia­lizare, avem medici sau avocați cu o istorie de succes. Fiecare a făcut eforturi importante, fără îndoială, poate mai mari decât un spaniol, pentru a obține ceea ce a obținut. Pe undeva, poate e firesc să fie așa, pentru că vii dintr-o cul­tură diferită, dintr-un sistem diferit și ai de recuperat, dar astfel te îmbogățești și te întărești.

Ce apreciez foarte mult în Spania e că există încă mentalitatea pe care o mai avem și noi în România, la țară, că poți să te bazezi pe vecinul tău, că ești parte dintr-un grup, dintr-o mare familie. Sunt tot timpul evenimente în comunitate: procesiuni, evenimente pentru copii, pentru familie, evenimente de cartier, sărbători locale, de bloc sau de școală. În societatea actuală, să te simți parte dintr-o comunitate, mai mică sau mai mare, este un dar care îți dă o forță incredibilă. Or, în Spania, te simți primit din primul moment: oamenii sunt foarte deschiși, la orice nivel: lumea te îmbrățișează, te pupă, îți vorbește frumos, cu cuvinte de apropiere. Spania a fost un mare imperiu, e aici un mix de culturi, care se vede în artă, în mentalitate, dar și în gastronomie, în toate aceste feluri de mâncare foarte eterogene, cu multe ingrediente. Se vede, de asemenea, în societate, unde fiecare membru nou este asimilat relativ ușor.

„Cultura e primul pas prin care românii sunt cunoscuți și apreciați”

– Ce „ingrediente” a adus cultura română în Spania?

– Suntem culturi latine, avem similitudini ling­vistice, Împăratul Traian vine de aici, din Andaluzia. Avem foarte multe în comun. Dar fiecare aduce, desi­gur, ceva nou. Noi am adus aici disciplina muncii, seriozitatea în tot ceea ce facem, o motivația puternică, o anumită flexibilitate în adaptarea la noua cultură. Toată lumea e uimită de cât de repede învață românii limba spaniolă!

– Cum e privită cultura română aici?

– Se cunoaște tot mai mult despre cultura și despre țara noastră, foarte mulți spanioli vin la evenimentele noastre, organizate de I.C.R. și află lucruri esențiale despre noi. Nu mai suntem un teritoriu „exotic” pentru spanioli. Sunt tot mai mulți cei care ne vizitează țara, care vor să ne învețe limba, care fac afaceri în Ro­mâ­nia, care citesc și cunosc actualitatea țării noastre. Sunt mulți români integrați în medii atât de diferite și fie­care e un ambasador al culturii noastre. Cultura e primul pas prin care românii sunt cunoscuți și apre­ci­ați. S-a depășit ideea că românii lucrează doar în agricultură sau în construcții, comunitatea începe să impună valorile noastre fondatoare, și astfel ajun­gem să fim apreciați. Sunt evenimente culturale de anvergură, sunt spectacole de muzică tradițională, avem asociații care fac școli de sâmbătă pentru copiii românilor, care au coruri sau ansambluri de dansuri populare. Există o comunitate activă în jurul parohiilor, dar s-au dezvoltat și altfel de forme de asociere. După primii ani, grei, în care fiecare a încercat să își găsească un loc aici, a apărut nevoia firească a oamenilor de a se grupa, de a-și transmite identita­tea, de a ține legătura cu rădăcinile și cultura de bază. E un efort care vorbește despre maturizarea comunității româ­nești în Spania.

„Avem a doua cea mai importantă comunitate din străinătate”

– Ce rol își asumă ICR Madrid într-o țară cu o comunitate atât de importantă?

– Misiunea noastră e ca Spania să descopere cultura românească în toate aspectele ei. Printre obiectivele noastre se numără și păstrarea și cultivarea limbii și tradițiilor în sânul comunității de români de aici. Avem a doua cea mai importantă comunitate din străinătate, toate proiectele noastre sunt deschise conaționalilor, unele sunt realizate împreună cu ei.

– Care sunt principalele dumneavoastră direcții la ICR Madrid?

– Sunt la al doilea mandat, iar asta îmi conferă o oarecare viziune pentru anii următori. Avem câteva programe constante: unul de promovare a literaturii, altul de promovare a filmului – cele două sunt niște produse de excelență pentru noi – altul de promovare a muzicii, în colaborare cu instituții de profil de cel mai înalt prestigiu, și unul dedicat artelor plastice și industriilor creative.

Există o lungă istorie a ICR în organizarea Festivalului de Film Românesc. Filmul e un produs de export foarte important, „Noul Val” e recunoscut la nivel internațional. Avem, de asemenea, colaborări cu marile festivaluri competitive din Spania, unde an de an sunt filme românești în competiție și de multe ori și câștigă. Prin programul „România în muzică”, intrăm în stagiunile unor instituții de referință și ajungem la un public foarte diferit. S-au creat punți culturale solide, care duc la alte noi proiecte ce nu mai depind neapărat de echipa ICR, deși au fost facilitate de aceasta. Un program anual foarte important este cel de promovare a limbii române, cu cursuri de limbă română pentru adulți. Organizăm examene de certificare a competențelor în limba română, în colaborare cu Universitatea din Cluj. Suntem, în acest sens, în rândul altor institute de profil, cum e Institutul „Cervantes”, Institutul Francez, Institutul ­„Goethe”.

„Tot mai mulți studenți români din Spania doresc să își continue studiile în România”

– Care e publicul interesat de limba română?

– La cursurile online, avem și public din America Latină! Sunt oameni de afaceri, artiști sau oameni pasionați de cultura noastră, cum pot fi, de asemenea, partenerii unor români din comunitate, care vor să vorbească limba celor dragi. Pentru studenți, există câteva lectorate de limbă română, iar pentru copiii din școli, rețeaua de profesori de Limbă, cultură și civilizație românească susținută de Institutul Limbii Române. Limba e un suport numai bun ca să le oferim informații despre istorie, geografie, gastronomie românească, cinema, literatură. Unii dintre absolvenții noștri au devenit traducători de literatură română și acesta este un rezultat foarte stimulant! E foarte interesant: certificatele de limbă română sunt necesare și celor care vor să își continue studiile în sistemul românesc. Tot mai mulți studenți români din Spania doresc să își continue studiile în România! Merg la masterate, la doctorate în România. Există acest fenomen de întoarcere: a doua sau a treia generație dorește să recupereze legătura cu țara părinților sau a bunicilor. Sunt familii care hotărăsc să se întoarcă în România, au copiii la școală, și atunci e nevoie de aceste certificate de competență lingvistică care atestă cunoașterea limbii române. Unii au studiat integral în Spania sau au venit aici pe la 8-10 ani. Dar sunt și mulți studenți spanioli care merg spre facultățile noastre…

Harta culturii românești la Madrid

– Cum e văzută cultura română aici? Care sunt principalii vectori cu care ne promovăm?

– Construirea imaginii unei țări e o activitate foarte complexă care necesită un proiect solid de țară, o strategie de diplomație culturală bine întemeiată, prezență constantă și resurse generoase. Desigur, totul se construiește pe baza unor legături istorice. Exilul românesc în Spania, generația de intelectuali ajunsă aici după anii ’40, a pus bazele unei școli românești la Madrid, dar și la Salamanca, unde a apărut prima gramatică românească în spaniolă. Prima femeie arhitect afiliată ordinului arhitecților din Catalonia, în 1962, a fost românca Margarita Brender Rubira! Alexandru Busuioceanu a fost primul care a fondat un institut cultural la Madrid, în 1942-43, cu o strategie și o viziune incredibile, valabile și azi. El e singurul autor român prezent, deocamdată, în istoria literaturii spaniole, scria poezie în ambele limbi. S-a impus aici nu doar ca poet, ci și ca diplomat, critic de artă, are studii și publicații dedicate simbolurilor dacice și legăturilor cu civilizația hispanică. Busuioceanu e și fondatorul catedrei de limba română de la Universitatea Complutense. Pe vremea lui, româna era opțională pentru toți studenții de limbi străine de la Complutense. Ar fi frumos ca, în timp, institutul de la Madrid să poarte numele lui Alexandru Busuioceanu. Pentru a păstra vie memoria și contribuția sa, am creat și un program care se numește „Dezbaterile «Alexandru Busuioceanu»”, numele său e pomenit constant aici. Dar în toate domeniile avem nume de referință cunoscute publicului spaniol. Sunt autori români foarte cunoscuți care apar în publicațiile importante de aici. În muzică, Sergiu Celibidache este des pomenit, are încă discipoli în viață, precum Enrique Garcia Asensio. Sergiu Comissiona a fost, 8 ani, dirijorul principal al Orchestrei radiodifuziunii spaniole, un român cu o carieră extraordinară! George Enescu apare tot mai des în repertoriul orchestral sau al ansamblurilor de cameră. Am creat la institut o „Hartă a culturii românești” la Madrid, un traseu care cuprinde repere culturale românești importante precum panteonul Catedralei din Madrid, unde sunt criptele unor membri ai nobilimii române, sediul primului institut cultural român, casa lui Busuioceanu, Biblioteca Palatului Regal, care oferă multe documente inedite care vorbesc despre Regina Maria și Regele Ferdinand, Carmen Sylva, Prințesa Bibescu. Această rută culturală românească la Madrid este doar un început în efortul de a identifica prezențe românești remarcabile care ne promovează în spațiul hispanic, recuperând trecutul valoros și prezentul tot mai efervescent.

„Publicul spaniol a descoperit un mare scriitor și interlocutor în Mircea Cărtărescu”

– Dintre numele de azi, Mircea Cărtărescu are parte de o presă extraordinară în Spania. Ce îl face atât de iubit aici?

– Mircea Cărtărescu are parte de o bună promovare aici, o editură care l-a publicat aproape integral, cu ediții de foarte bună calitate, o traducătoare minunată, iar personalitatea și stilul său literar au mare priză la public! Am organizat, acum doi ani, la Malaga, o întâlnire a lui Cărtărescu cu premiantul Nobel pentru literatură, Mario Vargas Llosa, într-un important festival. Inițial, publicul venise în special pentru Llosa: un amfiteatru uriaș plin, n-aveai loc de fotografi și de televiziuni. În ziua următoare, peste 50 de ziare au scris despre această convorbire. Publicul care nu îl cunoștea descoperise un mare scriitor și interlocutor în Mircea Cărtărescu. A știut să fascineze spectatorii, și cu această ocazie, într-un dialog de zile mari. Are fani în toate domeniile, medici, avocați, intelectuali care, aflând că ești român, îți spun că l-au citit pe Cărtărescu. Cred că în lumea hispanică are publicul cel mai dedicat și entuziast. E și o afinitate cu Borges, cu Garcia Marquez sau, poate, o afinitate cu imaginarul acestui colț de lume. Autorii români de astăzi apar în majoritatea festivalurilor literare, în reviste literare de prestigiu, la fiecare ediție a târgului de carte de la Madrid și din marile orașe sunt prezentate publicații noi, se organizează dezbateri, recitaluri cu scriitori români, care sunt o prezență respectată, apreciată și obligatorie.

– Pe final de interviu, aș fi curios să aflu ce vă ține legată de România, dincolo de poziția în cadrul ICR Madrid? Când vă apucă dorul de România, la ce vă gândiți prima oară?

– România este cu mine oriunde aș fi, rădăcinile sunt acolo, sunt parte din identitatea mea, nu m-am simțit nicio clipă înstrăinată de România. E o legătură vie, cultivată prin relațiile de familie, prin prieteni, prin profesie. Nicio clipă nu m-am simțit departe de România. E în mine prin limbă, prin identitate, prin tot ceea ce sunt. Duc România cu mine, oriunde aș fi. Când mă apucă dorul de România, mă gândesc la stelele mari de pe cer, în nopțile de iarnă, din Bichigiu, satul meu natal. Stelele acelea mari, cumva atât de apropiate, mai-mai să pui mâna pe ele, mi-au rămas în suflet: e o imagine pe care o duc cu mine peste tot. Mă regăsesc și în tradițiile noastre, care ne definesc și care ne țin ancorați într-un timp al căldurii umane și al frumuseții de a fi în comunitate. Îmi amintesc cu plăcere de tradițiile de Crăciun sau de Paște de la țară, rememorez timpul acela sacru al copilăriei, mereu prezent în mine.

Corespondență din Madrid