Sunt deja câțiva ani de când România arată bine la nivel macroeconomic. Lăsând la o parte crizele de tot felul, care au încetinit ritmul în toată lumea, nu doar la noi, România a avut inclusiv momente în care se putea lăuda cu cea mai mare creștere economică la nivelul Uniunii Europene, atingând borne semnificative, precum depășirea la indicatori extrem de relevanți a unor economii precum cele ale Greciei sau Ungariei. De exemplu, România are acum un produs intern brut (PIB) pe cap de locuitor, la paritatea puterii de cumpărare (PPC) de 77-78% din media UE, cu mai bine de 10 puncte procentuale peste Grecia și Ungaria (67%), un nivel de la care analiștii nu o mai consideră ca fiind o țară săracă. Problema României rămâne însă discrepanța mare care se vede când vine vorba despre distribuirea acestei „bogății statistice”: avem o pătură tot mai groasă de oameni cu averi uriașe (unele justificabile, altele nu prea) și categorii sociale care încă luptă la limita subzistenței; avem salarii și pensii „nesimțite”, în zona bugetară, și un număr uriaș de contracte la minimul pe economie, în sfera privată, în fine, discrepanța e încă și mai evidentă prin raportare geografică – zona Bucureștiului, de 2,5 ori mai bogată decât media europeană (!), și Vasluiul, Botoșaniul, Giurgiul sau Suceava, de vreo șase ori mai sărace decât Capitala! Și mai îngrijorător: 27 dintre județe nu țin ritmul cu dezvoltarea medie a țării, astfel că distanța dintre ele și plutonul din față crește an după an.
Mehedinți, Cluj și Caraș-Severin sunt județele cu cea mai bună „accelerare” în ultimul deceniu. În cazul Clujului, dezvoltarea e cea mai spectaculoasă: în 20 de ani, a trecut de pe locul 5 în România, până pe locul 2, în spatele Bucureștiului! Deloc întâmplător, acești 20 de ani marchează tocmai momentul în care municipiul reședință de județ Cluj-Napoca a făcut o alegere decisivă, la alegerile locale, alegând un primar tânăr și dinamic, Emil Boc, care avea să devină inclusiv premier. Dar oricât de mult s-ar dezvolta județele României pe cont propriu, impulsurile de la centru contează (Clujul a profitat în mod evident de prezența ulterioară a lui Boc în cercurile puterii), iar județele cele mai sărace sunt, de regulă, și cele mai dependente de „mila” unor guvernanți care n-au făcut mai nimic pentru ca zonele respective să se ridice. O dependență nocivă, care, într-un fel sau altul, depinde, ca în cazul de succes al Clujului, și de alegerile pe care le fac oamenii când merg la vot. La Cluj, cel puțin, modelul Boc funcționează de 20 de ani. E privilegiul democrației că ne dă, din 4 în 4 ani, șansa să decidem ofertele de dezvoltare ale comunităților din jurul nostru. Clujul însuși e în fața alegerii, dacă va merge în continuare cu acest model, după două decenii. Dar, în timp ce Clujul e în vârf și-și permite luxul automulțumirii, mai bine de jumătate din țară trebuie să facă alegeri foarte precaute și înțelepte în acest an. Faptul că România „macro” arată bine n-ar trebui să țină de cald României „micro”, Vasluiului, Botoșaniului, Giurgiului sau Sucevei.
