Restituiri – Sfântul IOAN GUȚU din Basarabia

• Prutul n-a despărțit niciodată credința românilor. Și în Basarabia s-au născut oameni cu mare iubire de Dumnezeu, care astăzi sunt celebrați ca sfinți. Poveștile lor sunt și ale noastre •

Părintele Ioan Guțu a fost un soi rar de monah, aproape dispărut astăzi, care a trăit într-o sărăcie deplină, cu sufletul mai deprins cu zborul, decât cu rostul de pământean. Dedicat cu totul lui Dumnezeu, astăzi este cinstit ca sfânt de toți monahii de pe Muntele Athos, fie ei români, greci, sârbi, georgieni, ruși sau ucraineni. Deși nu e încă trecut în sinaxare, e considerat sfântul tuturor. Un român smerit, care unește toate neamurile ortodoxe cu rugăciunea sa.

Gheorghiță cel sfios

Părintele Ioan a venit pe lume în Basarabia, cu zece ani înainte de Marea Unire, într-o familie de țărani simpli și cu multă credință. A fost al patrulea prunc al lui Andrei și al Achilinei, care au adus pe lume șapte copii. Dintre toți, le-au trăit doar doi – Gheor­ghe (viitorul monah Ioan) și sora sa mai mică, Olga. Timid și plăpând, Gheorghe va iubi de mic mai mult singurătatea decât tovărășia celorlalți băieți. Păștea oile și, îmi place să cred, se împrietenea cu rugăciunea, și prin ea cu Dumnezeu, așa cum se vor fi împrietenit mulți dintre sfinții români care, înainte de călugărie, au fost ciobani. Ca să-i tămăduiască sfiala, părinții s-au gândit să-l trimită într-un pelerinaj la Muntele ­Athos, împreună cu călugării care trăgeau adesea la ei, când veneau în Basarabia, după ajutoare. Gheor­ghe împlinise șaisprezece ani, era deja un flăcău în putere, dar, când a auzit de pelerinaj, a fugit la stână. Ceva, însă, licărise în sufletul său, pentru că trei ani mai târziu, într-o zi, după ce a vorbit cu tatăl său despre călugărie, s-a dus pâmă la biserica din sat, după care a dispărut. Unicul său băiat, singurul rămas după moartea fraților săi, dispăruse ca înghițit de pământ. Cât l-or fi căutat părinții, cât se vor fi rugat, câte nopți nu vor fi dormit, cu gândul că Gheorghe nu mai e. Un an mai târziu, niște călugări care veniseră de la muntele Athos, au adus vorbă că băiatul lui Andrei e la Schitul Colciu, care ține de Mânăstirea Vatoped, unde se mai nevoiesc și alți călugări din țară. Ani mai târziu, părintele avea să spună că, înainte de a pleca pe ascuns la Sfântul Munte, citise în psalmul 39 – „Iată, vin! În capul cărţii este scris despre mine. Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit şi legea Ta înăuntru inimii mele”. Atât a fost nevoie, ca sufletul să îi ia foc, aprins din rugul iubirii dumnezeiești. Când tatăl său a auzit că băiatul i s-ar fi călugărit pe Muntele Athos, mistuit de grijă și dor, și-a vândut boii și niște pământ, ca să aibă bani de drum și a plecat să-și afle flăcăul.

Întâlnirea tatălui cu fiul cel pierdut s-a petrecut în 1926, la Chilia Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul a Schitului Colciu. Nu știm ce-și vor fi spus cei doi și nici câte lacrimi au curs, se știe doar că la despărțire, tatăl i-a zis hotărât – „Îngrijește-te să mori aici!”. Îi plăcuse, cu siguranță, hotărârea fiului său. Ani de zile, cei doi își vor scrie, dar de văzut, nu se vor mai vedea niciodată. La un an după întâlnirea cu tatăl său, Gheorghe s-a tuns călugăr în grădina verde a Maicii Domnului: monahul Ioan.

Bătrânul cel sfânt

E liniște. Liniștea aceea pe care doar rugăciunea o coboară în suflet. Iar aici, la Chilia Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul de la Colciu, liniștea Sfintei Liturghii e adâncită de pacea firii. E noapte, se aude doar foșnetul mării, măsurat în ritmul valurilor spumoase și murmurul rugăciunii părinților. În bisericuță slujește chiar părintele egumen Ilie Hulpe, un călugăr basarabean, trecut de șaptezeci de ani, din care patruzeci și șapte scurși aici, în Sfântul Munte. Când se roagă, pare plecat cu totul de pe pământ. Nici de mâncare nu se mai atinge în zilele când e rânduit să săvârșească Sfânta Liturghie, rupe puțin din prescura de la altar, și asta, împreună cu Sfânta Împărtășanie, îi este de-ajuns. Bun și blând, el i-a ținut loc tânărului monah Ioan Guțu și de țară și de familie, din clipa când a pășit pe Sfântul Munte. Dintre multele sfaturi pe care i le-a dat, unul a ajuns până la noi, ca un semn al cărării nerătăcite spre lumina lui Dumnezeu – „Să nu lipseşti de la biserică și să înveţi Acatistul!”. La monahii aghioriți, lucrarea aceasta lăuntrică, a rostirii Acatistului Maicii Domnului, este împreunată cu rugăciunea lui Iisus, ca o merinde. Se spune că în, vechime, niciun frate nu era tuns în călugărie dacă nu deprindea, pe de rost, Acatistul. Părintele Ioan așa a purces în drumul spre desăvârșire, învățând pe de rost rugăciuni și rostindu-le în timp ce muncea. Încet, râvna către cer a început să-i schimbe lutul trupului. Când părintele Ilie Hulpe a plecat la Hristos, tânărul monah Ioan avea doar trei ani de ședere în Muntele Athos, dar acest răstimp i se va fi întipărit în inimă ca o pecete. Un an mai târziu, în 1929, avea să fie hirotonit ierodiacon, iar în 1931, ieromonah. Nu s-a socotit niciodată vrednic să fie duhovnic, smerindu-se să slujească doar pentru frații săi din obște.

„Aflați că astăzi sunt fericit”

La fiecare priveghere, un părinte înalt și subțire, îmbrăcat sărăcăcios, se așează în strana călugărilor din Chilia Sfântul Gheorghe a Schitului Colciu. Rânduiala o cunoaște pe de rost, iar când părinții greșesc, citind la strană, bate mâhnit cu toiagul în podea. Deși e ieromonah, nu mai slujește de când au murit ultimii călugări bătrâni ai chiliei, sub a căror dragoste și rugăciune s-a plămădit. După slujbă, părintele merge cu ceilalți monahi la o kerasma, ia cu el câteva bucățele de rahat turcesc și pleacă spre chilia lui. Împreună cu cele câteva măsline pe care și le culege singur din livada chiliei, asta îi va fi mâncarea pe toată săptămâna. Monahul înalt și slab este părintele Ioan Guțu. Din 1951, trăiește cu desăvârșire singur, venind la privegheri în biserica din apropiere, unde se nevoiește bunul său prieten, Dionisie, care la bătrânețe a ajuns să-l povățuiască pe regele Charles al Marii Britanii. Părintele Dionisie spunea despre părintele Ioan: „A fost cel mai intim prieten pe care l-am avut, cel mai aproape, un om bun. A fost cel mai riguros împlinitor al vieții monastice pe care l-am cunoscut vreodată, un monah dintre cei mai desăvârșiți și un om foarte sârguincios și bun. Noi am trăit, cu dânsul, ca frații”. În afară de obștea părintelui Dionisie, părintele Ioan nu merge în altă parte, în Sfântul Munte Athos. Când și când, mai urcă la Mânăstirea Vatoped, de care aparține și chilia lui, pentru a sta, smerit, în pridvorul bisericii mari, la praznicele împărătești. În rest, nu pleacă nicăieri din chilie. Zilele lui sunt asemenea ca boabele de metanii, pe care le înșiră necurmat, dimpreună cu rugăciunea lui Iisus, doarme puțin în fiecare noapte, nu mai mult de trei ceasuri, apoi se trezește pentru a priveghea și a-și citi pravila de călugăr. Când se crapă de ziuă, pleacă pe mare, cu barca, la pescuit, sau, dacă e vremea potrivită, lucrează la măslinii din livadă. Când are puțin timp, deschide un almanah vechi, din care îi place să citească, pentru a învăța – știe geografie, cunoaște pe de rost state și capitale ale lumii, deși nu a călătorit niciunde. E dornic de cunoaștere. Când un pelerin l-a întrebat care e cea mai de folos lucrare a călugărului, a răspuns scurt: „Citirea cărților.” Iar când pelerinul a insistat, întrebând care e cea mai nefolositoare lucrare călugărească, părintele a răspuns la fel de scurt: „Să nu citească nicio carte”. De agonisit, părintele Ioan Guțu nu agonisește nimic din munca lui, trăind într-o sărăcie lucie. Tot ceea ce are de prisos (iar la el, mai toate lucrurile sunt de prisos) dăruiește altora. Chiar și din puținul pește pe care-l prinde face milostenie, așa că e liber ca pasărea de pe cer. În chilia lui nu sunt decât un pat, o masă și un scaun. Prin geamul spart, pe care nu s-a trudit niciodată să-l înlocuiască, a lipit o bucată de plastic prin care intra frigul iarna, și arșița, vara. Așa a trăit, zi după zi, răstimp de patruzeci de ani, într-o singurătate deplină, vecin doar cu păsările și cu Dumnezeu. Nu era însă nici ursuz, nici nu respingea oamenii. Dimpotrivă, îi primea cu mare drag, ba chiar se interesa, prin cine putea, de rudele rămase în viață, în țară. Când a primit, în 1966, o fotografie cu familia surorii sale, Olga, care trăia refugiată din Basarabia, în România, i-a scris degrabă: „Aflați că astăzi sunt fericit, căci, după un sfert de viață, am reușit și am primit scrisori de la Dumneavoastră, de care foarte m-am bucurat și mai mult de poza cu întreaga familie, pentru că, privind la poză, mi se pare că stăm de vorbă între noi”. Trei ani mai târziu, pe peronul gării din Tesalonic, părintele Ioan Guțu aștepta cu poza surorii sale în mână. O lăsase acasă, pe când ea avea doar șapte ani, acum era femeie măritată și cu doi copii. Au stat câteva zile împreună la niște credincioși din Tesalonic, iar apoi părintele Ioan și-a dus nepotul și cumnatul în Sfântul Munte Athos. Din acel an, va coresponda regulat cu familia din țară. „Dragă soră, cumnate și nepoți, vă doresc de la Dumnezeu Sfântul, sănătate și succes, la cele cu care vă osteniți, pentru cele de trebuință vieții din lumea aceasta și în cealaltă ce va să fie veșnică. Aflați că eu, cu darul lui Dumnezeu, sunt sănătos. Al vostru întru Hristos părinte de tot binele doritor, mâna care a scris putrezește, iar ceea ce este scris în veac trăiește, Ieromonahul Ioan Guțu”.

Sfântul anilor din urmă

Deși a fost un bărbat puternic, care a muncit toată viața, ținând livada de măslini a chiliei de unul singur, timpul i-a ros în cele din urmă trupul. Împuținat și gârbovit de pe urma unei căzături, avea să-și poarte pașii ultimilor ani ajutat de un toiag. Domnul i-a dăruit o viață lungă, deși ultima parte a ei a fost încercată de boli, pe care le-a dus cu multă răbdare. Ar fi putut să plece la Tesalonic, să se trateze, dar nu a vrut să-și părăsească chilia, în care-și vedea de rugăciunea neîncetată. Încet, duhul i-a covârșit cu totul trupul smerit, învăluindu-l în lumina lui Dumnezeu. Din partea aceasta ultimă a vieții, avem și cele mai vii mărturii ale monahilor care veneau să-l vadă, atât pe el, cât și pe prietenul lui de-o viață, părintele Dionisie, de la Chilia Sfântului Gheorghe. „În chilia părintelui Ioan totul era simplu”, avea să mărturisească un părinte român, care l-a cercetat în acei ultimi ani. „Nu mai văzusem până atunci atâta simplitate la vreun alt călugăr – avea un pat de scândură așternut cu o pătură, o masă, un scăunel pe care-l folosea pentru nevoințele lui, o sobă de cărămidă și câteva cărți vechi. Îmi dădea impresia că stau în fața unui sihastru din vechime și nu-mi venea să cred că mai există astfel de oameni în vremurile de azi. Și îmbrăcămintea lui era tare simplă și sărăcăcioasă – purta o dulamă peticită, încinsă la mijloc cu o curea veche, iar în picioare avea o pereche de adidași vechi, rupți și decolorați. Mi-a spus că are probleme cu picioarele, îi erau umflate, iar din piciorul drept curgea puroi. Se vedea că atunci când călca, podeaua rămânea umedă: adidasul era spart în talpă”. Un alt monah grec spunea despre el că „era ca o predică neîntreruptă. Era suficient să-l vezi”. Ieroschimonahul Athanasie de la mânăstirea Zografu, care l-a cunoscut pe părintele Ioan în ultimii ani ai vieții, le spunea unor jurnaliști de la televiziunea Trinitas, că atunci când te uitai în ochii lui „aveai impresia că vezi oceanul. Lângă el te simțeai în altă lume. Era întruparea smereniei”. De altminteri, asta ne-a și rămas de la părintele Ioan – o amprentă a luminii dumnezeiești, care se răspândea din trupul lui firav și din ochii lui albaștri. Sfaturi dădea foarte puține. Obișnuia să spună, la fel ca sfinții din vechime, „Dacă nu te folosești de tăcerea mea, atunci nu te vei folosi nici de sfaturile mele”.

Când și când, câte un cuvânt țâșnea din adâncul inimii sale, mărturie a focului viu care-i ardea în adâncul sufletului. „Numai cel ce rabdă știe să iubească”, le spunea ucenicilor. Iar ceea ce spunea punea și în lucrare. Lui Adrian Lemeni, profesor la Facultatea de Teologie din București, care l-a întrebat ce a câștigat în zecile de ani de nevoință în singurătatea Athosului, părintele Ioan i-a răspuns scurt: „Am căpătat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu!”. O îndrăzneală care a ajuns să rodească minuni. Atâta putere avea în rugăciunea sa, încât, atunci când la un hram al chiliei părinții nu aveau de niciunele de pus pe masă pelerinilor, avva Ioan le-a poruncit: „Mergeți la liman și aduceți peștele cel mare!”. Greu cuvânt, pentru că, deși se osteniseră, nu reușiseră să pescuiască nimic în ziua aceea! Dar au avut încredere în cuvântul părintelui Ioan și au coborât din nou în arsanaua schitului. Acolo, la un pas de țărm, înota un pește atât de mare, încât le-a fost de ajuns să mănânce din el tuturor, răstimp de două zile. Nici măcar nu au fost nevoiți să îl pescuiască – l-au luat din apă cu mâinile goale și l-au adus la chilie. Nu a fost singura minune săvârșită de rugăciunea părintelui Ioan. Cele de după moarte au fost mai numeroase decât cele din timpul vieții. Părintele s-a stins pe 5 Decembrie, în anul 1996, după ce primise Sfânta Împărtășanie de la avva Dionisie, prietenul său drag. La înmormântare, unul dintre monahii care au participat la slujbă avea să mărturisească despre mireasma de nard pe care fruntea părintelui, sfințită de rugăciune, o răspândea în biserică. Un semn de la Dumnezeu că sufletul său se odihnea în lumina celeilalte lumi.

„Chiar dacă am murit, am rămas tot viu”

O doamnă din Iași a fost operată în anul 2009, de un chist, iar examenul histopatologic a dovedit că era malign. Avea doar patruzeci de ani, o viață de trăit, care acum se înfrățea cu moartea. Medicii îi vorbeau de operații, de chimioterapie, tot iadul prin care trec bolnavii de cancer. Încet, întunericul a cuprins-o, teama i-a înghițit bucuria de a trăi, iar depresia a pus stăpânire pe cele mai adânci cotloane ale sufletului. În negura aceasta a primit un dar neașteptat – o prietenă i-a adus împrumut o răcliță din Muntele Athos, în care se afla un fragment din moaștele cuviosului Ioan Guțu, împreună cu un acatist al lui, făcut de călugări, și o scurtă viață. A început de îndată să le citească și, zi după zi, harul sfântului i-a alungat cețurile inimii. O liniște care nu era de pe acest pământ s-a înstăpânit în sufletul ei, viața i s-a așternut din nou înainte. Bucuroasă că e mult mai bine, a înapoiat racla, dar gândurile negre au apărut imediat, așa că a cerut-o din nou, iar liniștea inimii a revenit. Încet, cu râvnă și nădejde, s-a pus pe picioare, ajutată de rugăciunile către părintele Ioan Guțu. Când și-a făcut din nou analizele i-au ieșit perfecte – sfântul nu-i vindecase doar sufletul, ci și trupul.

Din mormânt avea mai multă putere decât avusese în viață. Asta se va vădi dintr-o altă întâlnire minunată, petrecută în anul 2007. Un părinte român a luat atunci calea Muntelui ­Athos, pentru a se închina la mormântul cuviosului Ioan. Trecuseră unsprezece ani de la plecarea sa la cer, nu îl întâlnise în viață, dar fusese adânc mișcat de felul sfânt în care trăise. Când s-a apropiat de mormânt, părintele a văzut un călugăr bătrân. Ceva din făptura lui îi spunea că nu e un om obișnuit, așa că l-a întrebat cine este, iar monahul i-a răspuns liniștit că el este Ioan Guțu și știe că a venit să se închine la mormântul lui. „Chiar dacă am murit, să știi că tot viu am rămas!”. Cuvintele acestea descoperă, limpede, toată puterea rugăciunii acestui mare sfânt care a trăit într-o smerenie deplină și care acum, când scriu aceste rânduri, îi așteaptă pe cei care doresc să-l întâlnească. Îndrăzniți și dumneavoastră, pentru că, deși a murit, este, așa cum el însuși spune, viu în veci.

(Mulțumiri Mânăstirii Sihăstria Putnei și monahilor Nicodim și Sofronie pentru fotografiile cu părintele Ioan Guțu și pentru tot sprijinul acordat în redactarea acestui articol.)

Foto: Pr. Silviu Cluci (1), Pr. Hariton de la Karoulia (1)