• Aurul Apusenilor i-a îndestulat pe toți: pe daci și pe romani, pe unguri și pe împărații habsburgi. Dar le-a fost dezlegare și românilor ardeleni: subjugați aproape o mie de ani, ei și-au croit drumul spre libertate, cu ajutorul aurului din Apuseni. Biserici, școli, evenimente fundamentale pentru destinul național, precum Marea Adunare de la Alba Iulia, toate au în spate aurul moților. Identitate tivită cu strălucirea și prețul lui. Am pornit prin Ardeal, în frumoasa lună a lui Mai, pe urma uneia dintre cele mai minunate povești dintre toate: povestea aurului din care s-a făurit România •
„Fântâna de Aur a Dacilor”

Febra aurului a înfierbântat mințile oamenilor, cu mii de ani înainte de apariția detectoarelor de metale, care țiuie azi, pe toate coclaurile din Transilvania. Istoricul Mihai Căstăian nu are niciun dubiu: „Războaiele dintre daci și romani de la aur s-au iscat!”. Suntem în centrul Orăștiei, la doi pași de Sarmizegetusa, cetatea în care se tezauriza aurul regal, după ce era adus de la Roșia Montană, via Zlatna ori scos din vadurile Mureșului, Streiului sau Sebeșului. Ne-am dat ca punct de întâlnire frumosul grup statuar reprezentând un „Draco” dacic, opera din anii 2000 a sculptorului Nicolae Adam. „Monumentul se numește «Fântâna de Aur a Dacilor»”, mă lămurește Mihai Căstăian. „O parte din rocile care formează piedestalul statuii sunt aduse de pe la Almaș, și chiar conțin minereu aurifer”. Într-adevăr, firicele firave de metal prețios strălucesc sub soarele dimineții, și mă îndeamnă să-l iscodesc pe pătimașul istoric și arheolog, unul din cei mai buni cunoscători ai istoriei dacilor, cu privire la legendele despre aurul dacic. „Am bătut într-o vreme peșterile din Munții Orăștiei, iar una dintre călăuzele noastre era un om foarte pasionat de poveștile legate de aur. Atunci am auzit de la el o legendă veche, știută doar de localnici, despre o fisură dintr-o peșteră, în care fuseseră aruncate monede prețioase. Zice-se că bănuții nu puteau fi scoși de acolo, decât cu multă dibăcie și răbdare: dădeai drumul prin crăpătură unei bucăți de carne legată cu sfoară, de care să se lipească o monedă din aur, apoi trăgeai ușor afară”. „Peste tot vei afla, în zonă, astfel de legende, iar întâmplarea face ca unele dintre ele să fie confirmate, ulterior, de descoperirile făcute de arheologi ori de căutătorii de comori. Unele dintre locurile în care se știa din bătrâni că se afla aur au fost tăinuite, până când au dispărut comuniștii de la putere, după care au fost repede scoase la iveală și apoi valorificate. Asta a dus la o goană după aur în Munții Orăștiei. Braconajele din anii ’90 au scos la iveală importante cantități de kosoni din aur, monedele folosite de daci pentru tezaurizare, apoi celebrele brățări spiralate, găsite în jurul muntelui sfânt al dacilor. Sunt numeroase descoperirile de aur dacic de-a lungul timpului, chiar dacă bună parte din tezaurul Daciei a luat drumul Romei, încărcat în carele grele, trase de boi, pe care le vedem în ultimele scene de pe Columna lui Traian. Imaginile de pe Columnă, ca și larghețea cu care Împăratul Traian a cheltuit în anii de după război au dat naștere, la rândul lor, la tot felul de legende. Cantitatea de metale prețioase a fost extraordinară. Pe la 1900, un important istoric francez a stat, a calculat, a mai tăiat niște zerouri și a ajuns la concluzia că tezaurul dacic trebuie să fi fost undeva la 165 de tone în aur și peste 300 de tone în argint”.
„California antichității”

„Există o expresie foarte frumoasă a marelui istoric Vasile Pârvan, cum că Dacia a fost «California antichității». Chiar așa trebuie să ne imaginăm locul, în anii de după cucerirea romană. Sunt aduși aici oameni cu mare tradiție în minerit, mai cu seamă din zona Iliriei. Avem inscripții, avem descoperiri funerare în acest sens, în zona Roșia Montană, dar și la Brad. Există multe galerii de coastă, și în zona bazinului superior al văii Geoagiului – Sechereu, Almașu Mare, până spre Zlatna, «Ampelum», principalul centru aurifer al «Californiei» romane. De acolo, bogăția mergea spre Apulum, nu întâmplător, unul dintre cele două orașe antice de pe teritoriul de azi al Albei Iulia purta numele de Crisopolis: «Orașul de aur»”.
Tezaurul de la Cigmău

Pornim la drum, pe urmele aurului antic, pe malul Mureșului. Apa curge leneș și moale, pe sub răchite uriașe. Bate în verde, ca primăvara. Pe marginea drumului, o piatră anunță un obiectiv istoric: castrul roman de la Cigmău. Urcăm pieptiș câțiva zeci de metri, până când la picioare ni se deschide o priveliște de vis, asupra Mureșului. „De aici mergea drumul spre exploatările aurifere, pe valea Geoagiului, până către Zlatna. Și spre Brad poți ieși de aici”. Călcăm pe fundațiile solide de piatră, care adăpostiseră cândva un depozit de grâne. Erau multe guri de hrănit, căci aici, în castrul vechii Germisara, se găseau peste 500, poate chiar 1.000 de militari. O salamandră necăjită de ploaie își face loc, morocănoasă, prin iarba deasă de mai. I-am stricat somnul. E maronie, cu irizări de aur, ca poveștile pe care le căutăm. „Chiar aici a fost camera secretă unde se ținea tezaurul! Dintre numeroșii bani de aur care au trecut pe aici, numai unul a scăpat pentru noi. Când s-a făcut excavarea, din încăperea asta a ieșit un aureus”, se amuză Mihai Căstăian. O luăm iar la drum. În fața noastră se află stațiunea antică Germisara, Geoagiu Băi de azi, unde, spune Mihai Căstăian, zeii au fost mai îngăduitori cu căutătorii de aur…
Daco-romanul de la Geoagiu Băi

Bun cunoscător al Geoagiului, încă din anii ’80, când venea aici la scăldat, Mihai Căstăian dublează acuratețea informațiilor de specialitate, cu viziunea dilatată de lupa copilăriei. Pentru puștiul de acum 40 de ani, cățăratul pe fostele terme romane trebuie să fi semănat cu urcatul în munți. Un nuc își înfipsese adânc, pe atunci, rădăcinile în mijlocul băilor antice, iar micul Mihai, ca un speolog aspirant ce era, n-a stat prea mult pe gânduri și a intrat pe sub apă, curios să inspecteze trecutul. N-a dat de aur, dar s-a întâlnit cu istoria. Sistemul de băi, imaginat de romani acum 2.000 de ani, era perfect: bazine, canale, temple pentru zeitățile binefăcătoare ale romanilor, care veneau aici să-și vindece bolile. „Sunt foarte multe monumente epigrafe în care cei vindecați – printre ei oficialități importante, chiar guvernatori ai Daciei – mulțumesc zeilor”, explică Mihai Căstăian. Un obicei la modă în epocă era acela de a răsplăti virtuțile binefăcătoare ale apelor termale, aruncând pe fundul bazinelor monede sau foițe de aur cu reprezentarea Dianei și cu numele dedicantului. Toate aceste comori au fost găsite în timpul unor săpături de la finele anilor ’80. Mii de monede. „Vreo șase dintre aceste foițe se găsesc la Muzeul din Deva, dar nu de mult au mai apărut câteva în țara noastră, pe calea comerțului cu antichități, la o cunoscută casă de licitații. Între foițe, este una cu un nume extrem de interesant: Decebalus Luci. Nu e cetățean roman, că ar fi avut «tria nomina», nu e sclav, că ar fi avut un singur nume, are un nume roman, Luci, și un nume dacic, prestigios, Decebal: asta ne arată că era un daco-roman!”.
Plouă cu aur!

Nu există loc în jurul Orăștiei, în care să nu dai peste o poveste legată de aur. Acum câțiva ani, când m-am documentat pentru reportajul legat de Cetatea Ardeu, un om al locului, moș Iosif Părău, mi-a povestit cât a tras o țigară, niște întâmplări pe care le știa din anii copilăriei. „Zâce că demult, înainte de război, ceva domn mare de la București avea contract aici pe dealul Cetățuii, așa se zâcea. Apăi, că făcuse contract ca să caute aurul dacilor or pentru altceva, asta nu mai știu… Da’ ăi bătrâni povesteau că ar fi ascunsă pe aci pe undeva, ori sus, pă Cetățuie, ori dincoace, la Piatra Peșterii, multă bogăție. Se auzea de un car mare din aur, cu boi, și ei din aur. Că și drumul din Geoagiu și până aici, îi zis tot așa: Drumul aurului”.
Mihai Căstăian îmi confirmă legendele lui Moș Părău: „Acum 15 ani, am avut un moment de braconaj arheologic. Un grup organizat a săpat într-o fisură. Anul acesta vom încerca, cu speologi, să intrăm mai adânc într-o astfel de fisură. Lucrăm cu Universitatea din Timișoara, va fi o cercetare serioasă, cu toată tehnologia din zilele noastre. Sperăm să se confirme legendele”.

„Speranțe de aur” există. Recent, în săpăturile din proiectul de modernizare a centrului orașului Orăștie, s-au găsit urme noi. „Practic, nu există nicio epocă istorică în care aurul să nu fi fost la mare trecere în zonă: chiar prima atestare documentară a Orăștiei vorbește despre aur! Anul acesta, se împlinesc 800 de ani de la diploma prin care Regele Andrei al II-lea le întărește sașilor privilegiile de la Orăștie și, printre altele, aceștia primesc dreptul să exploateze resursele aurifere din Apuseni. În Orăștie, am găsit vreo trei bucăți de minereu aurifer, adus probabil acasă de sașii care săpau acolo. Se recunoaște roca, e din Apuseni! Tot aici, în apropiere, sunt cunoscute exploatările aluvionare de la Pianu. La fel, pe Valea Orăștiei existau spălătorii de aur. De obicei, țiganii se ocupau cu asta: aurul era monopol al statului, iar cei care exploatau plăteau o optime din cantitate regelui”.
Tonele de aur ale lui Gritta!

Dar toate poveștile spuse de Mihai Căstăian până acum n-au fost decât „introducerea”. De la Geoagiu, pe drumul de întoarcere către Orăștie, oprim în mijlocul Gelmarului, lângă biserica din sat. Sus, pe turla bisericii, abia vizibil, scrie „Mihail, 1839-1904”. E doar una dintre ctitoriile lui Mihăilă Gritta, cel mai bogat aurar român din Apuseni. La început de secol XIX, familia Gritta era deja binecunoscută în Roșia Montană, pentru bogăția ei: avea case falnice, cu sobe aduse de la Viena, covoare și porțelanuri scumpe, își trimitea copiii la școli în străinătate și-i căsătorea bine, tot cu oameni „cu situație”, cum se spunea pe atunci.
„Gritta avea o exploatare în Masivul Orlea. Legenda spune că acolo i-a apărut în cale «Vâlva Băilor», sub forma unui bătrân cu barbă albă, care i-ar fi arătat unde se află vâna de aur. Și, într-adevăr, Mihăilă a dat acolo de aur mult, de-abia-l ducea cu roaba! O comoară din care îi promisese vâlvei că va ridica șapte biserici și șapte școli pentru românii lui”. S-a ținut de cuvânt! La Gelmar mai sunt în picioare și biserica, și școala ridicate de Gritta, mai e una la Geoagiu – Joseni, una la Cig, una la Bucium-Cerbu, cea de la Cărpiniș a fost înlocuită între timp, iar la Roșia Montană ctitor a fost Gheorghe Gritta, tatăl său. Nu e greu să le identifici: pe câteva dintre turle a rămas înscris numele său, iar bisericile ctitorite de el au, în general, hramul Sfinților Mihail și Gavriil.

Biserica din Gelmar, amintită de Nicolae Iorga, în celebra sa călătorie prin Ardeal, a fost ridicată între 1831 și 1833 și trebuie să-l fi costat, în epocă, pe Mihăilă Gritta, între 8 și 10 kilograme de aur, apreciază Mihai Căstăian. Avea de unde Gritta, căci averea sa este evaluată la 1.700 de kilograme de aur!!! „Dincolo de bogăția sa, Gritta a fost un mare patriot: a înțeles că pe lângă biserică, școala va duce la înălțarea neamului său”. Linia neamului lui Mihăilă e continuată de fiul Grigore, care se află în fruntea minerilor români, în timpul Revoluției de la 1848. Minerii au avut un rol important în apărarea Munților Apuseni: erau maeștri în folosirea pulberii negre. Avram Iancu a scris cu mâna lui un „testimoniu”, în care arată contribuția deosebită a lui Grigore Gritta, confirmă faptul că acesta a fost tribun și că a fost implicat în lupte. Grigore a pus la bătaie nu doar curajul și știința în mânuirea artileriei: se pare că o parte din aurul familiei Gritta a fost folosit de fiul Mihăilă, în finanțarea operațiunilor lui Avram Iancu, din timpul Revoluției. După evenimentele din 1848-1849, familia Gritta începe să scapete. Și nu e deloc exclus să fi avut de suferit din partea autorităților maghiare, tocmai din cauza implicării sale de partea românilor lui „Avrămuș”.
Carul plin de aur al Anei Adamovici

Văr primar cu Avram Iancu, popa Ioan Iancu din Bucium-Poieni strânge, și el, o avere impresionantă, care, peste ani, când el era de mult „oale și ulcele”, folosește cauzei naționale. O poveste demnă de un roman, pe care, ca un veritabil detectiv, istoricul Mihai Căstăian mi-o dezvăluie, cadru cu cadru. Am pornit pe urmele aurului Ardealului din vremea războaielor dintre Decebal și Traian și am ajuns, după un drum fascinant de o zi prin Apuseni, în a doua jumătate a secolului XIX. Fiu de părinți mineri, Popa Iancu își găsește vocația pentru cele sfinte destul de târziu, prin 1866, la 40 de ani. Cu crucea și Biblia în dreapta, Popa Iancu își ținea carnetul cu însemnări de afaceri în mâna stângă. Mai întreprinzător ca el nu găsești prin jurul Apusenilor! Deține mai multe mine de aur la Bucium și are măcar vreo două șteampuri, care toacă zi și noapte, măsurând, ca un ceasornic, umflarea conturilor proprietarului. Pe deasupra, stăpânește tot ce înseamnă crâșmărit, de la Bucium până la Zlatna.

Cu noroc nemaipomenit la bani, Ioan Iancu e blestemat în dragoste: primele două neveste îi mor, iar când Dumnezeu îi aduce în cale marea iubire, pe Ana Adamovici, urmașă a Mitropolitului de Ardeal, Gherasim Adamovici, nu mai are dreptul, conform cutumelor, să se căsătorească. Dar, pentru un tip întreprinzător ca Popa Iancu, ajuns de-acum la aproape 60 de ani, legile lumești nu mai sunt de mult un obstacol. O pune pe Ana „șefă” a gospodăriei sale, iar din relația lor se nasc doi copii, Ionel și Anuța. „Ana era o foarte bună organizatoare, punga de bani era cu trei noduri la ea! Nu că nu risipește, dar sporește averea familiei! Preia cu pachet majoritar, alături de un miner bogat, concesiunea Muntelui Vâlcoi, unde existau exploatări încă din antichitate. Ia concesiunea cu 100.000 de florini, iar fiul ei o vinde, mai târziu, cu 260.000 de florini, pe lângă tot ce s-a câștigat din exploatare! Ajung la o bogăție inimaginabilă. N-aveau spre două tone de aur ca Gritta, dar câteva sute de kilograme sigur aveau! În Bucium-Poieni, au o casă absolut uriașă, construită la standardele vremii, cu baie cu apă curentă, cu ateliere de fierărie-tâmplărie la parter și camere de locuit la etaj, cu o veritabilă grădină botanică în jur. Popa Iancu era abonat la toate publicațiile prestigioase românești ale epocii. Nu era vreun mare mecena precum Gritta, era mult mai chivernisit, dar i-a îndemnat pe buciumani să-și ridice școală, la care a contribuit și el cu 2.000 de florini. În 1893, puțin înainte de moarte, își adoptă copiii făcuți cu Anuța, ca să le asigure succesiunea. După moartea sa, Ana Adamovici lichidează o parte din proprietăți și, cu ce-i rămâne după împărțeală, se mută la Orăștie, iar pe copii îi trimite la școli bune, la Budapesta și Viena. În 1903, Ana Adamovici cumpără, pe numele copiilor, la Bobâlna, o proprietate scăpătată de la nobilul Iozsef Veres, un conac și multe păduri și pământuri. O poveste locală spune că în ziua și la ora stabilită, Ana Adamovici a intrat în Bobâlna cu carul, a descărcat aurul cerut de vechiul stăpân, și de atunci a rămas proprietară”.
Zestrea Anuței și cauza națională

Ana n-apucă să se bucure prea mult de liniștea de pe domeniul de la Bobâlna. Moare chiar anul următor, pe când copiii săi sunt încă niște adolescenți. Cei mai bogați adolescenți din Ardeal. În 1905, la numai 17 ani, Anuța, fiica frumoasă și bogată a popii Ioan Iancu și a Anei Adamovici, se căsătorește cu un patriot român aflat în plin elan politic, orăștianul Aurel Vlad. Nepot după mamă al marelui Gheorghe Barițiu, Aurel Vlad are studii juridice și e, din 1902, directorul Băncii Ardeleana, a treia cea mai importantă bancă românească din Ardeal, iar din 1903, e deputat în Parlamentul de la Budapesta. E unul dintre fruntașii luptei naționale din Transilvania, iar la Budapesta, alături de alți deputați, șicanează încontinuu autoritățile, inclusiv prin discursuri în limba română. La 30 de ani, când a luat-o de soție pe orfana bogată a preotului Ioan Iancu, Aurel Vlad era un om realizat. Dar zestrea care îi intră în vistierie, de la Anuța, devine o importantă infuzie de capital pentru viitoarele sale acțiuni politice. „La Bobâlna, pe domeniul cumpărat de soacra Ana, Aurel Vlad face o fermă-model, după cele mai înalte standarde ale începutului de secol XX. De altfel, fiul Anuței și-al lui Aurel va fi îndrumat să studieze Agronomia, tocmai ca să se poată ocupa cum se cuvine de proprietatea din care făceau parte izvoare mezo-termale, o livadă mare de nuci, păduri, plus vreo 200 de hectare de pământ extraordinar de bun, tocmai în lunca Mureșului. Familia Vlad deține și jumătate din stațiunea Geoagiu Băi de azi! Pe lângă afaceri, Anuța se alătură trup și suflet luptei politice a soțului ei. În 1908, e condamnată la închisoare de autoritățile maghiare, pentru «propagandă românească»: la serbarea școlară, i-a îndemnat pe copii să spună versuri în limba română și să poarte tricolorul”.
Aurul Popii Iancu și armata Marii Uniri

Ajunsă pe mâna unor oameni vrednici, precum Anuța și Aurel Vlad, averea Popii Iancu tot sporește cu anii, în ciuda vremurilor tulburi care cutremură Europa. La finele Marelui Război, când întreaga suflare românească din Ardeal se pregătește să se strângă la Alba Iulia să-și strige dorința de unire cu Țara, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod și ceilalți lideri unioniști realizează că se află în fața unei situații-limită: pentru ca Marea Adunare Națională să poată avea loc și pentru ca reprezentanților românilor pe de întreg cuprinsul Banatului și Transilvaniei să li se poată garanta siguranța în fața provocărilor de tot felul în haosul de după descompunerea Imperiului Austro-Ungar, era nevoie de formarea unor gărzi naționale românești. Până la urmă, constituirea lor nu era o problemă, căci soldații români din Imperiu erau fericiți să revină acasă și să își apere țara, marea problemă e plata soldei acestor gardiști. „20 de coroane pe zi era solda unui gardist român, în 1918. Erau zeci de mii de gardiști, nu mai vorbim de ofițeri. Cam ce bonitate trebuia să ai în spate ca să împrumuți atâta amar de bani?!”, se întreabă, cu tâlc, Mihai Căstăian. „Evident, ca să îți dea băncile acești bani, garanția nu putea fi decât în aur. Și cine dintre fruntașii românilor ardeleni avea o avere de sute de kilograme de aur dacă nu Aurel Vlad?!”. Aurel Vlad și soția sa nu stau o clipă pe gânduri: sutele de kilograme de aur chivernisite de Popa Iancu și de Ana Adamovici sunt puse gaj, în iarna lui 1918, pentru cauza națională! În felul ei providențial, istoria face dreptate românilor din Ardeal, folosindu-se chiar de avuția pe care au dobândit-o din aurul Munților Apuseni… Pe Anuța o regăsim într-o fotografie din Ziua Marii Uniri. E sus, pe tribuna de pe Câmpia Marii Adunări Naționale, sorbind cuvintele înflăcărate ale soțului ei, Aurel Vlad, și ale celorlalți patrioți români. Avem puține fotografii de la 1 Decembrie 1918, dar într-una din ele apare în prim-plan o femeie. Sunt onoruri care nu se pot plăti cu averi, iar Anuța Vlad le merită pe toate. O femeie de aur!
*
Epilog

Înainte să ne întoarcem la Orăștie din lunga noastră preumblare istorică, ne mai oprim la Geoagiu, unde Mihai Căstăian mă duce pe fostul domeniu al Anuței și-al lui Aurel Vlad. O veritabilă pădure în mijlocul orașului, cu acces în vestiarul băilor termale, în perioada interbelică. Vila superbă în stil neo-românesc a familiei Vlad nu mai există. A fost cumpărată de un potențat al zonei și făcută una cu pământul. Legenda – urbană de data asta – spune că scopul ar fi fost unul singur: căutarea aurului ascuns de marele patriot înainte să fie întemnițat de comuniști…