De câtva timp observ o scenă: la mine în livadă, într-un trandafir sălbatic, cască pliscuri largi, dintr-un cuib cenușiu și fin împletit, trei pui de sfrâncioc. Mama lor, o păsăruică cu ochi de piper, aduce gâze pe care le împarte delicat în clonțuri, în timp ce mă supraveghează neliniștită. S-a obișnuit însă cu mine și nu mai piscuie, țesând zig-zaguri de la o cracă la alta.
Sfrânciocul e o pasăre blândă. Îmi place, însă nu numai pentru asta. Are multă sensibilitate și o pluralitate de aptitudini care fac din ea o vietate cu talent: primăvara stă în salcâm, în răchiți sau în arini și imită fluierul grangurului, trilul ciocârliei și rândunelele. De când are pui, sfrânciocul e o păsăruică serioasă și mută. Pe deasupra merilor, prinde câte un cărăbuș și vine în marginea cuibului, oferindu-le puilor delicatesa. Când plouă, pasărea se lățește pe cei trei pui, cu aripile desfăcute și cu ciocul întins în sus: în felul acesta, apa se scurge în afara cuibului, ca pe o pâlnie întoarsă. Ne studiem reciproc: eu din cerdac, cu curiozitate și puțintică dragoste, ea din cuib, cu ochișori vii și oleacă înfricoșată: nu-mi suferă apropierea.
Aseară, am căutat cu felinarul o curcă. Ploua și, în trandafir, sfrânciocul ședea cu clonțul săgeată în sus. Eram aproape ca niciodată. Dar el a rămas nemișcat, cu inima cât vârful acului, apărându-și de potop progeniturile.
Cioara
Se spune că cioara e inteligentă. Am observat că e șireată…
Pe peron, în gară, scăpată de-un copil, zace o bucată de pâine. Printre picioarele călătorilor, evenimentul întrunește un conclav de vrăbii. Zborul lor învăluit ține inițial de o strategie a supravegherii. Devine apoi mai îndrăzneț. Vrăbiile cad în picaj departe de felie și, țopăind către pradă, încearcă să înșface o firimitură. Chiar dacă nu reușesc un moment, prudente, ele se retrag. Cu fel de fel de astfel de stratageme, ciugulesc toată felia. Una a reușit chiar să smulgă o bucată mai mare. Sfârâind din aripi, caută să se facă nevăzută, dar sărmana scapă pâinea între șine.
Cu aer neutru, de pe streașina peronului pândește o cioară. Fâlfâie la moment către pâinea scoasă din aglomerație apoi, vajnic, se depărtează cu tot cu bucată.
În fața casei a crescut un nuc. Văiuga unde s-a pitit el se află dedesubtul vântului. Iarna, frigul care oțelește zorii le îndeamnă pe ciori să părăsească lăcașul din salcâmi și să se așeze ciucure pe nuc. Când soarele încălzește aerul, dezmorțite și negre, „fructele” acestea pleacă după treburi.
Într-o noapte, tot iarna, mă aflam la părinții mei, care au în fața casei doi brazi rămuroși. Bătrânii se îndeletniceau cu televizorul când, deodată, în fereastră s-au auzit lovituri. Am ieșit afară. Cu puștile în spate, patru necunoscuți m-au făcut, o clipă, să mă sfiesc. Erau vânători în acțiune – pe acea vreme la modă – de combatere a dăunătorilor. Cerură îngăduința de a trage în ciorile din brazi. Cu armele încărcate, alți douăzeci și cinci de pușcași așteptau în stradă. Când salva a bubuit, în brazi se iscă un vaier, iar cerul se înnegri. Multe păsări au rămas agățate pe crengi. Sub brazi zăpada era cernită cu mogâldețe. Doi dintre călăi s-au oprit, pentru ca, după ce ciorile vor reveni, să mai tragă încă o dată. Făcând ocoluri pe sub cer, păsările s-au întors într-un târziu, cu vuiet. Cei doi ridicară țevile, dar, când să apese pe trăgaci, din zăpadă, dintr-o dată, izbucni un cârâit. Cu ultimele ei puteri, una din mogâldețe dădea alarma celor rămase în viață. Stolul vui din nou în văzduh și nu mai reveni. Cu melancolie mă gândesc, câți oare dintre noi am avea, în astfel de împrejurări, conștiința muribundei din omăt?
Petru – Iași
