• L-am întâlnit întâmplător la Paris, pe scena de la L’Apostrophe, unde se cântă jazz și violonistul român era celebrat ca o mare vedetă. După mai bine de 30 de ani în care a fost nedespărțit de vioară, am vrut să aflu dacă muzica mare poate să fie un ambasador care să schimbe imaginea unei țări •
„Avem artiști extraordinari, care fac faimă României”
– Ești foarte cunoscut și apreciat în Franța, unde și alți muzicieni români au un renume extraordinar: doamna Sarah Nemțanu – prim-violonistă a Filarmonicii Naționale Franceze, Cristian Măcelaru – director artistic al Orchestrei Naționale Franceze, ca să dau doar două exemple. Oare muzicienii români au reușit să schimbe ceva în percepția francezilor asupra României?
– Artiștii români au fost mereu la un nivel recunoscut pe tot globul, nu doar în Franța. Sigur, a existat întotdeauna pleava societății, că în orice pădure există și uscături, români care nu ne fac cinste. Dar aici, la Paris, artiștii români, indiferent că sunt muzicieni, sculptori, balerini sau pictori, sunt extraordinar de apreciați. Avem o școală de muzică excepțională în România, și cei care vin în occident sunt atât de bine pregătiți încât, de multe ori, devin aici ei înșiși profesori. Sunt foarte apreciați! Și adevărul este că avem o tradiție – de la Enescu la Brâncuși sau Celibidache, sunt nume consacrate în Europa, artiști extraordinari, care aduc faimă României și nu au nevoie de prea mari laude. Noi, artiștii, ne facem meseria, fără să cerem în schimb altceva decât aplauzele publicului. Eu cu asta mă declar mulțumit. Artiștii români au tradiție și sunt respectați peste tot în lume și da, cred că ei au schimbat mult în bine percepția francezilor despre români și România.
– Crezi că prin muzica ta ai schimbat, și tu, imaginea României?
– Cred că asta poate să aprecieze publicul, nu eu. Eu sunt doar un muzician dintr-o familie de muzicieni. Tata este violonist și a condus Ansamblul Ciocârlia, a cântat de multe ori cu Gheorghe Zamfir, mama este pianistă, sora mea este violoncelistă, iar eu am făcut ce am știut mai bine – am cântat la vioară. Altceva nici nu știu să fac: vin dintr-o familie de muzicieni și în afară de muzică, de la 4 ani, nu am făcut nimic altceva. Dacă urmându-mi pasiunea, am făcut ceva bine și pentru România, mă bucur. Visul meu a fost să cânt cu Stephane Grappelli, marele violonist de jazz. L-am întâlnit în 1994, și de atunci fac o carieră în toată lumea, cu muzica inspirată de el – jazz-ul manouche sau jazz-ul țiganilor francezi. Încerc să îmi găsesc mai departe drumul meu, pe măsură ce trece timpul. Nu cred că este o întâmplare că mă găsesc și acum în Franța: există aici o energie specială, pe care eu am trăit-o doar în România, în adolescență. Aici este cumva o adolescență perpetuă și trăiesc în acest gipsy-jazz, care este pe inima mea.
„Nu putem fi împotriva lui Dumnezeu”
– Nu ne-am văzut de mai bine de 20 de ani și s-au întâmplat multe de atunci. Acum treci printr-o perioadă grea, ți-ai pierdut soția în urmă cu câteva luni…
– Da, Vera, soția mea, nu mai este printre noi… E o perioadă foarte grea pentru mine. M-am oprit din activitatea mea de violonist. Pur și simplu, nu am mai putut pune mâna pe vioară. Acum reiau lucrul, un pic câte un pic. Sper să ies din tristețea sufletului meu și sper să merg mai departe, pentru publicul meu. Trecem toți prin astfel de încercări, care fac parte din viață… Nu putem fi împotriva lui Dumnezeu, dacă El așa a decis… sper că ea se află acolo sus, undeva aproape de El. Chiar dacă în fața lui Dumnezeu credința mea e puțină, L-am simțit aproape și m-a întărit la fiecare pas. Apoi au fost familia și prietenii. Toți au fost alături de mine și m-au sprijinit cum au știut mai bine, și pentru asta le sunt recunoscător tuturor. Cele două fete ale mele – cea mică este cântăreață, cea mare este violonistă în Germania – amândouă mi-au fost cât de aproape au putut, în aceste momente grele. Părinții mei, care locuiesc la București, au fost și ei afectați de această tragedie. Acum încerc să mă întorc la muzică. De o lună am luat din nou vioara în mâini, la început cu doar câteva note, și acum tot mai des. Deși nu cânt chiar ca înainte, simt că muzica poate să fie un mare dar, ce îți poate vindeca sufletul. În fața emoțiilor puternice, muzica poate să fie o alinare extraordinară, poate să îți dea din nou o forță de nebănuit.
– Fetele tale au păstrat legătura cu țara? Cât de des mergeți în România?
– Sigur că am păstrat legătura cu țara! Am niște fete extraordinare, sunt bunic de două ori… am două nepoțele. Eu, până în 2007, nu am fost deloc în țară. Primul concert în țară a fost în 2007, la Timișoara. Apoi am fost cam de două-trei ori pe an în România. Am cântat și cu Filarmonica, am cântat de vreo zece ori la Cotroceni, am cântat în cadrul festivalului George Enescu, am cântat și sub bagheta marelui nostru dirijor, Horia Andreescu. Deci, legătura mea cu România s-a păstrat și mă bucur foarte mult de câte ori mă întorc. Anul trecut am fost ultima oară la Brăila, la festivalul de jazz „Johnny Răducanu”. Și sper să fac cât de curând un turneu în întreaga țară, pentru că nu mă simt nicăieri mai bine ca în România. Cânt cu atât de mare drag și cu atâta plăcere și mă simt în largul meu, cu un public care se bucură la muzica mea, curios și bucuros de improvizații. La noi există o educație muzicală extraordinară și un folclor fabulos, iar publicul românesc, atunci când vin cu muzică nouă, simt că îmi transmite un val de energie specială, e fantastic! Am cântat și pentru oameni needucați și pentru cei rafinați: când cânți din suflet, ei simt conexiunea și simt emoția și rădăcinile autentice de unde îți tragi seva ca artist. Oricât de necunoscător este publicul, dacă ai un mesaj artistic profund și emoțional, îl va înțelege și îl va primi și așa se creează un dialog, pentru că emoția este universală.
„Mi-e dor și de pietrele pe care călcam când eram copil”
– Ți-e dor de România?
– E ceva special cu România… cu țara asta este ceva care întrece orice fel de așteptare… De România mă leagă ceva foarte spiritual, e dincolo de orice fel de calcul și este greu de explicat. Toți românii, chiar dacă nu sunt artiști, spun că este ceva special cu țara lor. E o legătură sufletească ce nu se poate explica. Mi-e foarte dor de România și, cu cât trece timpul, cu atât dorul ăsta crește. Mi-e dor și de pietrele pe care călcam când eram copil… Îi întreb pe mama, pe tata, de prieteni, de locuri pe unde am trecut – dacă mai există și cum s-au schimbat și îi ascult cum îmi povestesc… E o nostalgie nesfârșită, care tot crește în mine și, câteodată, nu mai are loc și se transformă în lacrimi… Cam așa e cu România.
– De la o vreme, în România există o neliniște legată de războiul din Ucraina și de situația tensionată din lume. Aici, la Paris, se simt aceste turbulențe?
– Sigur că se simt și aici. Dar eu îmi iau vioara, urc pe scenă și îmi cânt acolo rugăciunile pentru o lume mai liniștită și pentru o lume fără războaie și conflicte. E felul meu de a-l ruga pe Dumnezeu să nu ne lase în ghearele războiului și ale urii, ale disperării și crimei. Acesta este felul meu de a transmite lumii un mesaj.
