LAVINIA GOSTE: “În Țara Codrului simt că Dumnezeu mă ascultă”

Sunt un Rac veritabil

– Ne reîntâlnim în zile de sărbătoare pentru tine: este ziua ta de naștere, serbezi 30 de ani de carieră şi ai susținut un mare concert de muzică populară. Fă-ne și pe noi părtași la bucuria ta.

– Revista Formula AS are mereu uşa mea deschisă, o citesc de copil, o respect enorm. Deşi eu şi soțul meu (violonistul şi dirijorul Marius Zorilă) suntem nişte persoane selective şi discrete, când e vorba de promovarea culturii adevărate şi a folclorului autentic spunem prezent imediat. Da, zile de sărbătoare, cum bine zici! În primul rând, împlinesc 40 de ani fără urmă de teamă. Sunt un Rac veritabil, îmi place vârsta mea, o port cu drag şi recunoştință pentru familia mea, pentru cariera începută atât de timpuriu, de la zece ani. Frumos este și cum s-au potrivit lucrurile în viață, fiindcă eu şi soțul meu am debutat în acelaşi an, chiar dacă eu la Satu Mare, iar Marius, tocmai în județul Giurgiu. Poate că e un prim semn că suntem meniți unul pentru celălalt, căci Dumnezeu ne-a aşezat față în față, suflete-pereche, tare multă dragoste avem unul pentru celălalt. Anii aceştia de carieră muzicală au fost unii de învățăminte, de studiu, de muncă straşnică, dar totul recompensat cu mulțumire şi fericire. Iar răsplata supremă nu poate veni din altă parte, decât dinspre public, lui îi mulțumesc pentru dragoste, loialitate şi legătura sa minunată cu tot ceea ce e autentic ­românesc.

– Daruri pe care le întorci printr-un mare concert, pe care tocmai l-ai susținut, cu mare succes,  la Baia Mare.

– Aşa este! Acest eveniment de la Baia Mare, concertul extraordinar din Sala Sporturilor, intitulat “Autentic românesc”, este mult mai important decât ziua mea de naştere. Alături de Orchestra Națională Valahia, condusă de soțul meu, şi de nume foarte mari, ca Veta Biriş, Aurel Tămaş, Niculina Stoican, Laura Olteanu şi alți interpreți din noua şi vechea generație, ne-am reunit ca să facem o sărbătoare din muzica folclorică românească. Doamnele din public au fost invitate să se îmbrace în ii românești, iar cea mai frumoasă dintre ele a fost premiată. În bună măsură a contat şi povestea cămeşii, nu doar aspectul ei.

Mireasa din Țara Codrului

– Ai şi tu astfel de ii de poveste?

– Cum să nu?! Prima mea ie veritabilă este din Corund, satul bunicii şi al copilăriei mele, aflat la intersecția dintre județele Satu Mare şi Sălaj. Eu mă consider codreancă, iar la noi, în Țara Codrului, cămăşile populare (aici nu se spune ie, ci vizitcă sau chemeşă) sunt extrem de conservatoare, respectă cu sfințenie modelele vechi. Am vrut să mă țin și eu de tradiție și-așa se face că am dat peste nişte fotografii ale bunicilor naşei mele. Erau de la nunta lor, de acum mai bine de un secol, iar rochia albă de mireasă, cu şorț de asemenea alb, m-a uluit. Rochia aceea ima­culată, străveche, a devenit pe loc costumul meu, niciodată de atunci îna­inte nu am mai îmbrăcat alt­ceva pe scenă. Mireasă din Țara Codrului am rămas! Din timp în timp, mai variez culoarea şorțului sau zgarda de la gât. La noi se poartă zgardă de mărgele mărunte, iar eu am respectat mereu asta. Dintotdeauna, femeile care coseau cămăşi puneau ceva şi de la ele. Le plăcea să aibă un detaliu numai al lor, un mic amănunt, dar care transforma cămaşa în ceva unic. Costumele codreneşti, aşa puține cum sunt, diferă de la sat la sat: în Corundul mamei se purtau şoarțe (şorțuri) negre, simple sau cu flori, iar la Cuța, la tatăl meu, şoarțele erau, în general, verzi (câteodată roze sau albastre), sub influența saşilor. Eu nu le-am purtat niciodată, în schimb, port des “zgărzi de cap”, aşa se numesc ghirlandele de mărgeluțe care se prind în păr. Ele sunt specifice în Cuța, în satul tatălui meu, iar în felul acesta, aduc un omagiu şi locurilor sale natale. Țara Codrului se învecinează și cu Oașul, și cu Maramureşul, iar eu mă consider foarte bogată şi norocoasă din acest punct de vedere. Ce minuni de locuri! Chiar zilele astea, am trecut de la casa părintească spre Baia Mare, şi nu reuşeam să-mi desprind ochii de la ­curțile codreneşti din Maramureş. Doamne, ce curățenie, ce aranjare perfectă, ce porți, adevărate obiecte de artă! Cuvântul care caracterizează cel mai bine această zonă e disciplina și spiritul gospodăresc. Noi, cei din Țara Codrului, suntem cei mai ordonați şi cumpătați oameni, iar asta se vede în tot. Cu aceeaşi disciplină apărăm şi ce-i al nostru, ce e autentic în tradiția noastră folclorică.

“Mulțam fain, eu stau pe paie!”

– Foloseşti des acest cuvânt, autentic, e şi titlu de afiş în noul tău spectacol. Într-un prezent atât de pestriț și de globalizat, mai are rost să faci lucruri autentic româneşti? Cui folosește?

– Pentru mine el are o importanță supremă! Țin mult la acest cuvânt şi la tot ce reprezintă el. Cred cu tărie că una dintre frumusețile lumii este că fiecare neam şi    fiecare om în parte este unic. Trebuie să apărăm asta, să ne străduim fiecare să ne păstrăm autenticitatea. Eu încerc să fac acest lucru în muzică, să fiu unică prin compozițiile mele, autentică în costum şi interpretare, dar fără să mă depărtez nicio secundă de locul geografic pe care-l reprezint, unic, la rândul său. Spun asta cu toată dragostea de care sunt capabilă: nu e loc mai mândru pe pământ decât Țara Codrului! Am străbătut lumea, îmi plac enorm călătoriile, minunile din Toscana, din Grecia, din Austria… înveți multe din ele, observi culturi diferite, iar asta te ajută să o înțelegi mai bine şi pe a ta. Poate că pe unii îi impresionează Dubaiul, care pe mine m-a lăsat complet rece. Clădirile acelea fără istorie, enorme, nu-mi spun nimic, mai am şi rău de înălțime. Nu, mulțam fain, eu stau pe paie! În schimb, încă rămân mută de uimire când văd porțile codreneşti şi ordinea curților din spatele lor. La patruzeci de ani, pur şi simplu nu-mi face bine să mă mint, să “mă dau” altfel decât sunt. Sunt cum sunt şi, slavă Domnului, adun în jurul meu oameni care-mi seamănă. Nu doar familia mea iubită, dar şi oamenii cu care lucrez, iar ei nu sunt deloc puțini. Mie nu mi-e greu să mă păstrez de-a locului, pentru că am cules folclor de mică, am crescut cu tot ceea ce zona mea reprezintă. Mi s-a insuflat de copil de către bunici şi părinți că bogăția cea mare a omului este rădăcina sa. Bine înfiptă în această rădăcină, am fost mereu sfătuită să fiu unică, să nu copiez pe nimeni şi să nu mă las influențată. Cred că autenticitatea este un “defect” de familie la mine. Dacă ai credință, dacă ştii cine eşti şi cei vrei în viață, trebuie să rămâi tu însăți: aşa am fost crescută, şi nimic nu a tulburat aceste învățăminte. Pentru mine, singura strădanie a fost să nu mă schimbe lumea. Am trecut acest pericol cu bine, dar pentru mulți tineri din ziua de azi el este mai amenințător ca niciodată, pândeşte la orice colț. Influențele rețelelor sociale, anturajele, falşii idoli, toate acestea pot tăia din rădăcini un adolescent.

Unde ți-e inima, acolo ți-e casa

– Cea mai nouă melodie a ta se numeşte “Tot mai bine îi acasă”, iar videoclipul este filmat în Țara Codrului. E acolo, în satul bunicii, adevărata ta casă?

– Afirm fără să ezit: DA! Sunt plecată de mai bine de douăzeci de ani de acasă, dar numai fizic, căci sufletul mi-a rămas acolo. Am făcut studiile la Cluj, m-am mutat apoi la Bucureşti, fetele noastre gemene (Maria şi Ioana, azi au zece ani) s-au născut tot aici, avem o şcoală de muzică în capitală, “Școala de folclor Zorilă”, dar inima mea bate pentru Țara Codrului, cu putere mai mare decât pentru oricare alt loc în care am trăit. Iar când dorul mă biruie, am un mijloc miraculos prin care pot fi acolo: muzica. Ea mă ține lipită de Țara Co­drului, pentru că, celebrând prin muzică acea zonă, parcă aş zbura prin codrii de acasă, cântând. Nu mă plâng, sunt îndrăgită în toată țara, dar parcă mai ceva în ținutul meu, din Satu Mare până în Maramureş, din Valea Chioarului până în Lăpuş. Nu mă pot desprinde spiritual de acele meleaguri, chiar și duhovnicul meu este din Lăpuş. Aşa­dar, da, acasă este Țara Codrului! Nu-mi plac ora­şul, blocurile, trag spre nordul țării permanent, am nevoie de linişte, de natură, de spațiul în care mă regăsesc cel mai bine. Soțul meu simte imediat când oraşul mă sugrumă, a înțeles că nu-mi revin dacă nu plec un timp acasă, în camera noastră din casa părinților de la țară. Zilnic mă rog Domnului şi-I mulțumesc pentru familia mea, pentru faptul că încă îi am pe toți.

Un braț de mușețel

– Extemporal sentimental: descrie-ne casa copilăriei tale din Corund…

– Prima imagine care-mi vine în minte este ordinea şi curățenia ce întregeau frumusețea casei şi a curții “măicuței”, cum îi spuneam eu bunicii. Totul era “la dungă”, aranjat, straturile zici că erau trase cu rigla şi nicio buruiană nu amenința legumele plantate cu grijă, din răsaduri crescute tot de ea. Animalele frumos îngrijite, grajdul, cotețul găinilor erau curate bec. Iar casa, Doamne, un fir de praf nu găseai, deşi covoarele, cergile, pernele, mobila, toate erau vechi. Nu conta, căci le grijea măicuța, de zici că ziua ei avea mai multe ore decât a noastră, nu ştiu cum găsea timp să le facă pe toate. A doua imagine: muşe­țelul. Cea mai vie amintire cu mine mică este când mergeam pe dealuri să culeg muşețel. A rămas ceaiul meu preferat, mai ales combinat cu chimen (chimion, cum se spune la noi) şi le-am molipsit și pe fetele mele de gustul lui. Apoi, vin celelalte mo­men­te de neui­tat, când mer­geam dimineața cu cana întinsă, să-mi pună măicuța lapte muls direct de la vacă, sau să stau lângă ea când frământa aluatul pentru tot felul de specialități: gogoşi, brânzoici, plăcinte de toate felurile. Cea mai bună? Se numea Şepte linguri și era făcută cu mere. Eram mulți nepoți, mama a avut şap­­te frați, însă numai eu aveam privilegiul să dorm cu bunica, să o am alături tot timpul, să-mi dea povețe. Era harnică peste măsură, inteligentă, aprigă, dar cu atâta credință, încât totul avea un soi de cumpătare la ea. Nu am auzit-o absolut niciodată pomenindu-l pe “ăl cu coarne”. Nici măcar când surorile şi verişoarele me­le aproape că au dat foc şurii. Bunica era greco-catolică, ca mai toată lumea din Țara Codrului. Credința a fost principala ei învățătură către mine, căci măicuța nu se culca, nu-şi începea ziua, nu mergea nicăieri nerugată. În fiecare sâmbătă se trezea la cinci şi făcea rozalul. Am crescut în credință, o dau mai departe fetelor noastre. Azi, mai mult decât oricând, la câte nenorociri sunt în lume, în şcoli, să ai credință în Dumnezeu poate fi singura cale de scăpare. Şi, slavă Domnului, fete tare cuminți avem!

“Ai zice că oamenilor le plac mai degrabă nenorocirile”

– Drăguțele tale Maria şi Ioana sunt născute în Bucureşti, le place şi lor la țară?

– Mult de tot, sunt acolo din prima zi de vacanță! Cred că e foarte important să le creştem aproape de natură, de animale, de gospodărie. Şi cât de frumos este ca primul lucru pe care-l vezi dimineața să fie codrul! La țară, ele au sarcini, să adune ouăle dimineața, să dea boabe găinilor, să se asigure că porcii au apă, mai ales pe căldura asta. Mai com­binăm treaba cu matematica: numărăm câte răsaduri de roşii pune bunica în pământ, iar apoi numărăm roadele – puțină treabă, puțină tabla înmulțirii, iată o distracție constructivă! Mama mea, ca orice bunică topită după nepoți, încearcă să le “protejeze”, să nu le pună să facă nimic, dar eu insist cu aceste sarcini, fiindcă ştiu că le face bine. Lucrurile simple, care țin de existența noastră milenară, legătura cu țărâna, cu pădurea, cu cerul, cu animalele, ea ne aşază pacea în inimă, chiar şi fără să ne dăm seama. Azi e nevoie de asta mai mult decât oricând, fiindcă este îngrijorător pentru starea noastră, a omenirii, negura care ne întunecă sufletele. Ai zice că oamenilor le plac azi mai degrabă nenorocirile, Doamne iartă-mă! Omenirea este dominată de pesimism, or, nimic nu-i mai rău decât să nu mai ai năzuințe şi pacea sufletească să le poți împlini.

Cu Dumnezeu înainte

– Iar tu de unde îți extragi pacea?

– Din credință. Liniştea mi-o găsesc în rugăciune şi merg cu Dumnezeu înainte. Aşa am fost mereu, aşa am fost crescută şi nu am pierdut nicicând ataşamentul profund pentru cele sfinte. Mă rog aşa cum m-a învățat măicuța, singură, dar şi împreună cu fetele noastre. Cel mai bine mă reculeg acasă, în Țara Codrului, simt că acolo Dumnezeu mă ascultă cu mai multă atenție şi bunătate. Un braț de muşețel plin de soare, o privire spre cer, o sărutare pentru fete şi Marius al meu, țărâna meleagurilor natale sub talpă, și atâta fericire mă inun­dă, că nicio amenințare din lumea dezlănțuită nu mă mai poate ­atinge.