Ioana Pârvulescu: „Frumusețea unei cărți stă în partea ei rămasă nescrisă”

• Zborul e cea mai frumoasă senzație pe care a trăit-o ca scriitor, mărturisea cândva într-un interviu. Și fiindcă tot ce face de o viață e să planeze sau să plonjeze în adâncuri scriind, cuvintele i-au devenit Ioanei Pârvulescu prietenii cei mai statornici și buni. Cărțile ei, scrise deopotrivă pe limba adulților și a copiilor, au luat de două ori Premiul Uniunii Scriitorilor și de două ori Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, iar romanele i-au fost traduse în patru limbi. De vorbă cu o scriitoare care își împarte azi timpul între București și Brașov, e îndrăgostită de flori și de pietre și crede până la capăt în prietenie •

„Îmi place să cred că sunt prietenă cu timpul”

– Timp de 15 volume, ne-ați plimbat prin dedesubturile secolului 19, prin intimitățile scriitorilor și ale personajelor lor, dar și prin propria dvs. copilărie, petrecută la Brașov. Cel mai recent roman pe care l-ați lansat, „Aurul pisicii”, e însă o extraordinară poveste de dragoste. De ce abia acum?

– Dacă n-aș fi avut o componentă ardelenească în genele mele, poate că n-aș mai fi rescris niciodată romanul Aurul pisicii, gândit prima dată la 29 de ani, pentru că mie îmi place să mă apuc, în proză, de ceva cu totul nou, ceva care îmi stârnește deplin curiozitatea. Dar felul în care am fost educată la Brașov mă obligă să duc lucrurile începute până la capăt, atunci când cred în ele. Când, după căderea comunismului, am putut în sfârșit să public, erau atâtea de făcut, erau atâtea de început, atât în viața mea, cât și în cărți! Am lăsat deci să treacă zeci de ani cu tot felul de alte treburi. Și atunci s-a produs acea metamorfoză subtilă și, în felul ei, șocantă, pe care o face doar timpul: ceva vechi îți stârnește din nou curiozitatea, dorința de „revizitare”, îți dă senzația de nou-nouț, de „prima dată”. De cum am simțit asta, m-am apucat de lucru.

– O poveste de dragoste e, implicit, și o poveste despre timp. Iar „Aurul pisicii” reușește să facă din timp un personaj. S-a schimbat relația pe care o aveți cu timpul de atunci, de când ați gândit prima dată subiectul acestei cărți?

– De la femeile din familia mea, din generațiile trecute, mamă, mătușă și strămătușă, bunice, am învățat să nu mă tem de trecerea timpului, de îmbătrânire și de tot ce e inevitabil. Merită să te temi numai de ce poți evita, dar să te temi de lucrurile inevitabile e pură risipă de trăiri. Deci am fost de la început împăcată cu ideea că nu sunt etern tânără și nici eternă, pur și simplu. Și îmi place să cred că sunt prietenă cu timpul. Dar când ești tânăr, n-ai cum să-ți dai seama de relația dragoste-timp. Tot ce ține de sentimente profunde primește credit nelimitat, ai senzația că știi tu bine despre tine cum o să privești lucrurile legate de un om peste 10 sau 20 de ani și că n-are cum să se schimbe nimic.

– „Viața mereu schimbătoare, greu de prins și imposibil de oprit” e și tema din „Aurul pisicii”.

– Mă preocupă de o bună bucată de vreme tema aceasta a metamorfozei. E un lucru pe care nu-l vedem nici la noi, nici la cei din jur, tocmai pentru că îl trăim încontinuu, de când ne naștem. Așa cum n-ai cum să vezi schimbarea de zi cu zi la tine sau la oamenii lângă care trăiești, decât dacă compari, la un an sau la 10, niște fotografii. Vezi, desigur, o schimbare de coafură sau că cineva s-a bronzat, dar nu vezi acea schimbare insesizabilă care se petrece secundă cu secundă. Eroina mea, Monica (un nume care îmi place), e obligată să se confrunte brusc cu metamorfozele ei. Și când tu te schimbi brusc, ți se schimbă întreaga lume, cu toți cei din ea.

„Pentru mine, maturitatea e vârsta ideală”

– Schimbă mult trecerea timpului felul în care trăiți?

– Eu am o teorie și am spus-o în alt roman, Prevestirea. Cu cât ai mai multe lucruri de trăit pentru prima oară, indiferent de natura lor, cu atât ești mai tânăr. Pe măsură ce avansezi în vârstă, cercul experiențelor noi pe care le trăiești se restrânge. În plus, își schimbă componența dinspre bine spre mai puțin bine. Pentru mine, maturitatea e vârsta ideală – nu tinerețea supusă tuturor exceselor și greșelilor –, este trăirea celor mai bune experiențe, fără complexe, fără spaime. Pe măsură ce îmbătrânești, încep noutățile negative. Pentru mine, cea mai frumoasă parabolă a felului în care evoluează spiritul, dar, în fond, și trupul nostru e în romanul Flori pentru Algernon. Diferența e aceasta: cu cât avansezi, cu atât ești mai conștient de ce pierzi din tine, iar asta nu e simplu de acceptat.

– Dar scrisul? El prin ce metamorfoze trece?

– Tendința, spun asta nu numai din experiența mea de scris, ci și din ce am constatat la alți scriitori, este spre simplificarea scrisului. La fel ca alții, și eu am început prin a scrie foarte sofisticat, în așa fel încât nici eu nu înțelegeam prea bine ce vreau să spun. Or, tot ce vreau eu în relațiile cu oamenii și cu viața mea e să-i înțeleg, să mă înțeleg, să înțeleg. Într-un fel mai special este tocmai ce se întâmplă spre finalul romanului. Iar dragostea e o înțelegere de alt tip decât cel pe care îl facem cu gândirea, cu mintea. În dragoste, cum au spus-o mari scriitori, trupul gândește și sufletul e palpabil.

– Așadar, acum 30 de ani, când ați început să scrieți „Aurul pisicii”, v-ați jucat imaginându-vă viața de mai târziu. Cum e azi Ioana Pârvulescu, de fapt? Unde s-au intersectat și unde s-au depărtat traiectoriile?

– Niciodată nu reușim să ne suprapunem complet, în scris, cu noi, nici măcar când scriem jurnal și oricât de sinceri și deschiși am fi. Ceva ne scapă întotdeauna. Este acel ceva pe care omul viu îl are în plus sau, de ce nu, în minus, față de omul scris. Dar și omul din litere are avantajele lui, în primul rând, pe acela de a fi mai… lizibil. Desigur, eu nu scriu în romane despre mine, ci despre cineva care ar putea fi eu sau ar fi putut fi ca mine, eventual. Asta e arta scrisului: să poți fi la fel de convingător în pielea oricui, cu orice vârstă și cu orice identitate.

„Îmi plac pietrele, am o colecție întreagă”

– Katzengold, pirita, aurul nebunilor… Ce e de fapt acest „aur al pisicii”, cu care ne întâlnim nu doar în titlu, ci și în mottoul din Goethe?

– În amintirea mamei mele de care mi-e dor, și care a fost o profesoară de chimie cu har, după cum spun generații întregi de elevi ai ei, o să vă dau formula chimică a acestei pietre: FeS2. Dacă aș fi pus asta pe copertă, lumea ar fi crezut – și pe bună dreptate – că e o carte de chimie. Or, e doar o carte de chimie interioară, adică de dragoste. Revenind la pirită, care e numită și aurul pisicii, e o piatră cu sclipiri gălbui. Mie îmi plac pietrele, nu neapărat cele prețioase, am o colecție întreagă. Pietre de forme diferite, pe care uneori le fac cadou prietenilor foarte-foarte buni, îi las să-și aleagă una. Sunt martore ale trecutului și ale viitorului și au o viață mult mai lungă decât a bietului om efemer. Dăinuie, imperturbabile la zbaterile noastre. Dragostea e uneori aur curat, de multe ori aur „fals”, fără valoare. Dar valoarea asta sufletească pe care nu suntem în stare s-o înțelegem vine de dinaintea apariției fiecăruia dintre noi și, sper, va rezista și după noi. În romanul meu, și timpul e un aur al pisicii, are sclipiri înșelătoare, așa cum foarte frumos a intuit artistul, tot brașovean, Mihail Coșulețu, care mi-a făcut majoritatea copertelor și, cel mai recent, pe aceasta.

– Sunteți pasionată de Belle Époque și v-ați întors în Bucureștiul interbelic nu doar prin scris, ci și în timpul minunatelor cursuri pe care le-ați ținut la Facultatea de Litere. E istoria mai ușor de înțeles prin detaliile și întâmplările de zi cu zi?

– Cred că și mai ușor și mai exact. Să vă dau un exemplu. Să comparăm obiectele din prezent, cu cele din Belle Époque. Chiar azi mi-am cumpărat un ruj și m-am chinuit îngrozitor să-i dezlipesc acasă banda care te împiedică să-l deschizi în magazin. În plus, de pe urma ei rămâne o dungă lipicioasă, pe care trebuie s-o freci îndelung cu spirt, ca să nu te lipești mereu. Este o impolitețe a obiectului care arată că ești considerat un om fără bun-simț, care se rujează în magazin și trebuie să fii împiedicat s-o faci. Să zicem că 1% chiar fac asta. Sunt sacrificați 99% buni, pentru cei răi. Și nu contează că te chinui cu el, nevinovat, ca să spun așa. Sau sticlele de apă cu dopuri de plastic pe care nu le poți rupe, ca să se păstreze atașate de sticlă. Dacă le lași, nu poți turna cum trebuie apa și nici să bei direct. Dacă totuși le tai cu foarfeca, rămâne un fel de țepușă cu care riști să te rănești. Totul îți complică existența și arată că azi nimeni nu mai are încredere în nimeni, nu se mai merge pe ideea că ești un om civilizat, ești mereu suspectat de contrariul și pedepsit. În schimb, în Belle Époque, obiectele erau la fel de politicoase, de frumoase, de încrezătoare și de inventive ca oamenii. Creioanele cu mină, de pildă, aveau înșurubate la capătul lor o extrem de mică și ingenioasă ascuțitoare, ca să nu ai nevoie de un instrument separat, să n-o pierzi și să nu fie grea. Orice instrument, oricât de banal, de umil, era frumos, ușor de mânuit, cât mai plăcut. Orice instrument te saluta respectuos și-ți spunea mulțumesc. Istoria te minte adesea, face generalizări, viața cotidiană spune adevărul, de aceea o ­prefer.

– Știu că scrieți jurnal, câte caiete s-au adunat până acum?

– 18, de dimensiuni diferite, iar în ultimul timp sunt atentă și la copertă. De pildă, la un moment dat, am avut unul numit Divinas palabras și niciodată ca sub coperta lui nu am avut senzația că trăiesc lucruri pline de un înțeles mai adânc.

– Ce portret v-ar putea trasa un cititor curios care ar deschide într-o zi jurnalul?

– Mă puneți la grea încercare, pentru că îmi e greu să mă văd cu ochii altcuiva. Ar vedea cred, totuși, valorile mele de preț, fără de care viața mi-ar deveni greu de îndurat: libertatea, prietenia cu toate variantele ei, între care și dragostea, cititul și scrisul. Și, mai ales, atenția spre omenesc și cât de greu suport orice conflict, chiar și conflictele care nu mă implică direct. Ar vedea poate greșeli în a judeca, pe moment, oameni și situații, dar și bucuria de a le corecta mai târziu în bine, mai rar în rău. Vedeți, limitele jurnalului sunt datorate faptului că se poate decupa în orice pagină un adevăr de moment. Ideal ar fi să fie un continuum. Fiindcă sunt sinceră și mă gândesc doar la o publicare post mortem, el are, probabil, asemenea trăiri subiective. Însă niciodată n-am scris „răzbunător”, ci mereu, mereu, am încercat să înțeleg ce se întâmplă. Exasperarea a venit când n-am reușit.

– Spuneți, chiar la finalul acestui roman, că întotdeauna ați socotit scrisul un fel de rugăciune. Cât de des și cât de mult scrieți de fapt? Reușește scrisul să vă ridice deasupra vieții?

– O, nu, dimpotrivă, scrisul mă plonjează mai adânc în viață. E ca și cum viața ar fi marea pe care o vezi doar la suprafață, iar prin scris faci snorkeling și vezi, dintr-o dată, toată agitația de acolo, dinăuntru, fascinantă și mereu schimbătoare, greu de prins și imposibil de oprit. Eugen Ionescu are într-un interviu, luat cândva de Gabriel Liiceanu, o frază pe care o citez din memorie: „Treci pe malul mării și totul pare frumos și liniștit… Dar acolo, în adânc, câtă cruzime, câtă moarte. Cum e posibil?” – cam așa ceva. În acele clipe, din adânc, scrisul devine rugăciune. Rugăciune de salvare. Nu scriu mult și nici disciplinat, nu scriu niciodată o anume porție pe zi. Când am timp și îmi place un subiect, scriu cu plăcere, dar niciodată mai mult de 4 pagini, asta e maximum, de obicei două sau trei. Poate vine de la obișnuința de a scrie 4 pagini în rubricile mele succesive din România literară, pe care le-am ținut 18 ani. E ca la alergare, e limita pentru care m-am antrenat.

„Brașovul de azi e prea zgomotos”

– V-am găsit la Brașov, orașul cu porți ciudate și miros de munte. A trecut și el paginile jurnalului?

– Of, am niște probleme în Brașovul de azi, e prea zgomotos. Asta nu e în spiritul unui oraș de munte. De pildă, în piațeta Sfântul Ioan, din fața casei mele, se face vara o scenă și se pun scaune care ocupă dizgrațios și sufocă spațiul, oricum mic. Și, am scris în jurnal, văd de la fereastră cum se aduc instrumentele de tortură, exact ca oamenii legați, din filme, care urmează să fie torturați și nu se pot apăra: li se arată, rând pe rând, instrumentele, cleștii cu care li se smulg dinții, acele care li se înfig în timpan etc., iar asta e deja o durere și o spaimă. Iar la mine, tobele, microfonul, boxele, mai ales boxele. Vara trebuie să stai cu geamul deschis, dar chiar și cu el închis, intră tot programul muzical, plus repetițiile, ore în șir. Nu poți citi, nu poți dormi, nu poți sta de vorbă. E ilegal, există lege conform căreia nu ai voie să faci asemenea lucruri la o distanță atât de mică de casa omului, dar cui îi pasă de lege? Suntem sacrificați fără rușine, iar eu sunt pedepsită, probabil, că am scris o carte despre Brașov, care atrage turiștii. În locul acestei scene urâte și nepotrivit așezate – doar con­certele Filarmonicii, scurte și de alt nivel, fac ex­cepție – ar trebui făcut un spațiu verde, cu fântână arteziană, un mic parc plin de pomi care să înflorească pe rând și în care să se joace copiii, ar fi în tradiția unui oraș de munte. Sunt de acord cu programele culturale, dar în spații adecvate. Și pentru că oamenii torturați strigă, voi striga și eu în interviuri de câte ori am ocazia, în speranța că mă aude cineva și mă salvează.

– În Belle Époque, până și lucrurile erau mai „politicoase, frumoase și încrezătoare”, spuneați la începutul interviului. În casa de la Brașov de ce obiecte v-ați înconjurat?

– Obiectele din casă sunt cele din romanul Ino­cen­ții: cele mai multe sunt chiar din Belle Époque, o parte din mobilă, oglinda, vaza din obuz de tun din marele Război, masa cu un singur picior rotund, central, atât de grea, că n-a fost mutată niciodată din loc. Plus lucruri fără utilitate, acum, dar cu poveste sau doar frumoase, cum sunt sobele cu cahle, le-am păstrat chiar dacă avem calorifere, apoi cântarul Hess din cabinetul medical al lui tata mare, banca cu brațe tipic Belle Époque, care acum e în curte și pe care mi-a făcut plăcere de câteva ori s-o revopsesc, grilajul micului balcon interior, pe care l-am recunoscut recent, identic, și la o veche casă din Bergamo.

– Dar în București?

– Acolo am o problemă, și anume, a spațiului, pentru că locuința mea e minusculă. Încerc să nu acumulez prea multe lucruri, ca să pot respira. Și obiectele păstrate sunt în general mici. Dar și la București am lucruri cu valoare afectivă. Zeci de de­sene primite de la copiii care au citit Inocenții sau, mai nou, Invizibilii și Trei zile nemaipomenite, le-am păstrat pe toate cu mare bucurie, cum păstrează un colecționar tablouri de pictori celebri. Am o consolă primită de la gazda mea din studenție, un tablou primit de la „Madame Fleury”, fata unui pictor de la curtea lui Carol I, Nicolae Gropeanu, o doamnă care a trăit 100 de ani, și chiar am participat la această aniversare. Și care a murit cântând, iar tabloul e și el vesel.

„Animalul meu de companie cel mai fidel și mai longeviv este scrisul”

 – Sunt multe pisici în romanul dvs., multe animăluțe pe care personajul Monica le are în grijă: are Ioana Pârvulescu pisică?

– Nu, nu am animale de companie, în afară de câte o muscă sau un păianjen, oaspeți ocazionali. Despre muscă am și scris un mic text care a intrat în Întoarcere în secolul 21, iar despre păianjeni am poeme, pe model călinescian. Viața mea între două orașe și cu multe alte călătorii literare ar face dificilă ținerea unui animal. Iar ideea de a trebui să apelez mereu la cineva, când nu sunt acasă, îmi e neplăcută. Am, în schimb, plante de companie. Am avut o crăciunică, alții îi spun crăciunel sau cactusul crăciunului, care mi-a ținut companie timp de 27 de ani, era un monument al naturii. A murit, până la urmă, de bătrânețe, că eu o îngrijeam ca pe o regină. Și mereu am plante de apartament, ele rezistă mai bine singure. Le dau și nume. Primul meu ficus s-a numit Garabet, apoi n-a mai încăput la mine și l-am dus la România literară. Pe crăciunică o chema Rozalia, ca pe străbunica mea. Am avut o violetă de Parma, pe care o chema Violetta, desigur, din Traviata, și ea asculta cu plăcere operă, și o orhidee pe care am botezat-o Doamna T. Însă animalul meu de companie cel mai fidel și mai longeviv este scrisul. Îl pot lăsa acasă sau lua cu mine când plec, după plac.

– Când călătoriți, călătoriți deci și cu scrisul după dvs., ca un dublu care nu vă părăsește. După atâția ani în care scrisul și viața s-au împletit, mai sunt totuși lucruri pe care scrisul nu le încape? Despre ce nu puteți sau n-ați reușit încă să scrieți?

– Da, sunt lucruri care nu încap în scris, iar altele pe care le lași anume deoparte. Mie îmi place să mă refugiez uneori în colțișoare de viață fără scris, nu vreau să spun totul. De fapt, de multe ori mă gândesc că frumusețea unei cărți stă în partea ei lăsată nescrisă, și care există. Așadar, în pagina pe care ai putea s-o umpli, dar nu vrei. După cum, la jurnal, partea intensă e în zilele neconsemnate. Și fiindcă am pornit de la Aurul pisicii, un roman de dragoste, am să amintesc acum, la sfârșit, o vorbă frumoasă a lui Diderot, dintr-o scrisoare către Sophie Volland: „Partout où il n’y aura rien, lisez que je vous aime”. Peste tot unde nu găsiți nimic, citiți că vă ­iubesc.

Foto: Mihai Benea (1)