PUTEREA RUGĂCIUNII – O strigare ascultată

• Scrisoare de recunoştinţă către Sfântul Dimitrie Basarabov •

Suntem în octombrie, lună încoronată de sărbătoarea Cuvioasei Parascheva, în al cărei ajun scriu aceste rânduri. Conştiinţa mea nu-mi mai îngăduie nicio amânare. Am amă­git-o atâţia ani că voi face cunoscută minunea pe care Dumnezeu, prin rugăciunile Sfântului Dimitrie Basarabov, a lu­crat-o în viaţa mea! Deşi trebuia să fac acest lucru imediat după primirea şi îndeplinirea binecu­vântărilor lui Dumnezeu, m-am amă­git că scriu azi, că scriu mâi­ne, dar nu am reuşit să fac acest lucru până acum. Am ce­rut ajutorul lui Dum­nezeu, al Maicii Dom­nului şi al Sfântului Părinte Di­mitrie Basa­rabov, ca să-mi pot înde­plini aceas­tă făgă­duinţă măcar acum. Îmi do­resc să fie un dar de recunoştinţă pentru marea minune pe care a făcut-o cu fiul meu. Iată cum s-au în­tâmplat faptele…

Necazul

Totul s-a petrecut în primăvara anului 1989, în luna mai. Într-o dimineaţă, al trei­lea copil al meu, în vârstă de 22 de ani, când s-a sculat din somn şi a început să umble prin casă, a simţit că îl doare talpa piciorului drept. Mergea şchiopătând. L-am întrebat dacă nu cum­va în ziua anterioară a jucat fotbal şi n-are pro­bleme cu niscai vene, sau vreo entorsă, deşi nu se pu­tea ob­serva nimic de genul acesta. Mi-a răs­puns că nu. I-am făcut o uşoară frecţie, i-am aco­perit piciorul cu o blăniţă şi, cât timp am mai trebăluit eu prin bu­cătărie, el a adormit.

În ziua aceea, noi, părinţii, trebuia să plecăm cu o urgență la ţară, undeva în apropierea Buzău­lui, aşa că l-am trezit din somn să vedem dacă îl mai doare pi­ciorul. L-a atins puţin şi mi-a spus că-l mai doare. Crezând totuşi că durerea este de la fotbal şi că poate el nu ne-o fi spus tot adevărul, cu gândul că s-a acci­dentat un pic şi că în scurt timp îi va trece, ne-am ho­tărât să ple­căm, lăsându-l în grija fraţilor lui.

Am plecat, dar, la scurtă vreme, ne-am trezit acolo cu fiul nostru cel mic, în vârstă de 12 ani, care ne-a spus speriat că pe fra­tele lor mai mare l-au dus cu sal­varea la Spi­talul Judeţean din Buzău. La nici două ore după plecarea noastră, picioarele au început să i se umfle, nu a mai putut merge şi avea dureri foarte mari. Acum era internat la eta­jul 1, salonul 10. Cum acolo, la ţară, circulau doar două autobuze pe zi, dimineaţa şi la prânz, eu n-am mai avut cu ce să plec şi m-am zbătut toată noaptea ca o leoaică în cuşcă până a doua zi dimineaţă, la ora 5, când m-am întors acasă cu sufletul la gură. Mi se părea că s-a lungit drumul şi că nu mai pot ajunge la spital… În orele cât stătusem departe de el, disperată că nu-l pot ajuta cu nimic, m-am rugat întruna lui Dumnezeu să aibă grijă de el.

Când am ajuns la spital şi am intrat în salon, am văzut imediat că băiatului meu îi era foarte rău. Avea ambele picioare in­flamate, dureri insuportabile, tran­spi­raţii dese şi abundente, gemea şi-mi zicea: “Ma­mă, mă dor picioarele în aşa hal, par­că cineva mi le rupe în două”. Cu su­fle­tul îndurerat şi cu lacrimile pe obraji, am alergat la cabinetul medicului care îl trata. “Domnule doctor, sunt mama lui! Vă rog să-mi spuneţi de ce fel de boală su­feră băiatul meu, că până acum nu a fost bolnav niciodată, cu excepţia unor mici răceli. Ce să fie cu boala asta, aşa, ca din senin?” “Are un de­but de reu­matism, l-am pus pe penicilină şi-i facem injecţii cu câte 800.000 de unităţi, din 3 în 3 ore, plus alte medicamente… În 8-9 zile, se va face bine. Şi ceilalţi bolnavi din sa­lonul lui tot la fel au fost şi acum sunt bine, aţi văzut?”

L-am rugat să mă lase să stau cu el, şi m-a lăsat. Au trecut pentru el patru zile şi patru nopţi de chin şi durere, iar pentru mine, de zbucium sufletesc şi neo­dih­nă. Dar în ciuda tratamentului destul de se­rios din punct de vedere al dozelor şi prescrie­rilor medicului, băiatul meu se simţea din ce în ce mai rău. Aşa că am mers din nou la cabinetul medicului şi i-am spus:

– Domnule doctor, copilul meu se simte parcă și mai rău, nu observ niciun fel de ameliorare şi sunt foarte îngrijorată de sănătatea lui!

– Ne lipseşte un medicament, pe care ar fi tre­buit să i-l administrăm odată cu celelalte şi nu-l gă­sim aici, în Buzău.

– Daţi-mi vă rog o reţetă şi mă duc să îl caut până la marginea pământului.

Am plecat imediat la Bucu­reşti, unde am găsit medicamentul, şi până seara m-am întors cu el la spi­tal. Era un unguent pe care i l-am aplicat aşa cum mi s-a recomandat de către medic. Dar… nicio amelio­rare. Băiatului meu îi era din rău în mai rău, slăbea din ce în ce mai mult, deoarece, din cauza durerilor, nu putea să mănânce mai nimic. Mă duceam de la ora trei dimineaţa şi stăteam ore în şir la cozi interminabile, să pot reuşi să-i cumpăr lapte, iaurt, copane de pui şi ce mai puteam, sperând că din toate acestea doar-doar o să mănânce ceva. Mergeam plân­gând pe stradă, cu sacoşele în mână, fără să mai ţin cont de lumea care se uita după mine. Îmi ştergeam ochii şi faţa pe culoar şi apoi intram în salon, forţân­du-mi din când în când un zâmbet pentru a-mi ascunde durerea şi spaima de pe faţă, ca să nu-l influențez negativ.

Una câte una, cu chin şi dureri, au trecut cele 8 zile de tratament. Mai rămăsese una singură, pre­scrisă de medic, timp în care starea băia­tului meu se înrăutățise continuu… Aşa că am vorbit din nou cu doc­torul.

– Domnule doctor, ce fac eu cu băia­tul? Trata­mentul este pe sfârşite şi nici urmă de ameliorare! De ce mi-l ţineţi aici, dacă după câte se pare, nu-i cunoaş­teţi boala? Daţi-mi o trimitere în alt oraş, la un spital mai dotat!

Au fost de acord. Luasem deja decizia asta și m-au trimis cu băiatul la București.

Frica

Din fericire, am o soră la Bucureşti. Am chemat-o la telefon imediat şi am rugat-o să vină ea sau cum­na­tul meu cu maşina lor şi să mă ia cu băiatul. A doua zi dimineaţă, la ora 8.00, cumnatul meu mă aştepta la poarta spitalului, cu maşina. Am coborât băia­tul în cărucior până lângă maşină, l-am pus cum am putut pe ban­cheta din spate şi am plecat, făcându-mi cruce, către Bucureşti. Înainte de a ne face externarea, l-am întrebat pe doctor:

– Ce părere aveţi, se va face sănătos băiatul meu?

– Aşa şi aşa, nu ştiu!

În drum spre Bucureşti, îmi priveam băiatul cu ini­ma sfâșiată de milă, cum își ducea suferințele către un alt spital, spre alţi medici, palid, slab şi istovit de boală, şi mă întrebam în gândul meu: “Doamne, acum îl duc cum îl duc, dar este viu! Dar cum îl voi aduce, oare, înapoi acasă de la Bucu­reşti?”. Aveam numai gânduri sinis­tre. Acum, ca şi atunci când eram cu el în spital şi vedeam că e din ce în ce mai rău, trăiam durerile mamei care îşi vede fiul mort. Mi-l imaginam mort şi prive­gheat şi îngropat, simţeam durerea dorului ne­sfâr­şit, trăiam durerea de a-i vedea numai hai­nele şi unele obiecte, făcând un efort nebun să-mi ascund sufe­rința interioară de ochii cum­natului meu cu câte un scurt zâmbet “de îm­prumut”.

Mai aveam încă destulă distanţă de parcurs până să ajungem în Bucureşti, iar eu simţeam că sunt gata să mă prăbuşesc sub povara neîn­chi­puit de grea a tulbu­rării mele interioare. Aceste dureri îmi răpi­seră şi pute­rea de a mai face vreo rugă­ciune, lucru care mă înspăi­mânta, pentru că Dum­nezeu şi Bise­rica cu preo­ţii ei erau punctul suprem în care dintot­deauna eu îmi găseam liniştea, spe­ranţa, nădejdea şi forţa de a face față tuturor neca­zurilor. Nu cu mult timp în urmă Dom­nul mă ridicase chiar pe mine de pe marginea gropii, și se mai întâmplaseră și alte mi­nuni dumne­zeieşti în casa mea, atunci când mă apropiam de dispe­rare. Dar, şi de această dată, tot Dum­nezeu era acela care vedea şi simţea cât de mult suferă una din fiicele Lui risipitoare. I-a fost milă de mine. L-am simţit că vine din nou spre mine, dându-mi aceeaşi putere de altădată, ca să pot din nou striga cu toată puterea gândului și a sufle­tului: “Doamne, Tu eşti Doctorul Doctorilor! Văd bine că doctorii de pe pământ îmi fură toate spe­ran­țele, dar ştiu foarte bine că acolo unde ei sunt neputincioşi, cu voie sau fără voie, Tu pe toate le poţi, de vei voi şi de această dată să mă ajuţi. Ştiu că nu sunt vrednică să mai întorci, Sfinte, faţa spre mine şi aproape că nu îndrăznesc să-Ţi mai cer şi să Te mai rog, dar unde să mă duc? La cine să strig? Pe cine să chem? Că din această lume ni­meni nu mă poate ajuta!”

Şi iată că şi de această dată m-am prins de “Sfân­ta Mână” Divină ce simţeam că-mi este întin­să, şi m-am întărit în speranţă şi nădejde şi, cu aju­torul lui Dumne­zeu, am ajuns cu bine la Bucureşti. Cumnatul meu, având un medic mai apropiat fami­liei, l-a rugat prin­tr-un telefon să vină să-mi vadă băiatul acasă la dânşii; şi a venit.

A văzut băiatul, a analizat cu atenţie şi foaia de observaţie de la spitalul din Buzău şi mi-a spus: “Doam­nă, cam ce v-au spus medicii din Buzău, vă spun şi eu”. Totuşi, m-a sfătuit să-l duc şi la spita­lul de la Foişorul de Foc, care aparţinea Ministe­rului de Interne, dar mai întâi să aştept să-mi obţină aprobare, de­oa­rece la acest spital nu aveau acces decât salariaţii din minister şi rudele cele mai apro­piate. În cele din urmă m-a su­nat, spunându-mi că a obţi­nut aprobare, dar că trebuie să aş­tept până luni. În timp ce vorbeam la telefon, băiatul meu, care auzise această convorbire, a exclamat cu dez­nădejde şi durere în suflet: “E mult pâ­nă luni! Eu nu mai rezist până atunci!”. Iar eu i-am răspuns: “O să re­ziști, dragul mamei. Îl vom ruga pe Dum­nezeu să se mi­lostivească de noi!”.

Medicamente nu mai aveam de când plecasem din Buzău, iar cele pe care le luase nu i-au fost de niciun folos. Gânduri negre începuseră să-mi dea târcoale din nou. Sora mea, cumnatul şi băiatul lor erau din ce în ce mai trişti, iar eu citeam pe feţele lor sentimentele de com­pătimire. În casă nu se mai auzeau decât gemetele băiatului meu, totul în jur părea mohorât, numai tris­teţe şi amărăciune, iar eu mă gândeam, deja, în ce fel îl voi coborî luni, de aici, de la etajul cinci, pe fiul meu? Viu sau mort? Dar la această întrebare, L-am lăsat pe Dumnezeu să-mi răspundă. I-am spus surorii mele: “Eu trebuie să alerg cu bă­ia­tul meu la mila lui Dumnezeu! Mâine dimineaţă mă voi duce la Sfânta Liturghie la Patriarhie şi voi îngenunchea la Sfintele Moaşte ale Sfântului Dimitrie Basarabov. Iar luni di­mi­neaţa am să plec la Cernica, la Sfântul Ierarh Ca­li­nic, făcătorul de minuni”. “Mergi, so­ra mea, unde crezi, numai să se fa­că băiatul sănătos!”, mi-a răs­puns.

Minunea

Era sâmbătă sea­ra. Sora mea şi toţi ai casei s-au culcat foar­te de­vreme, spre deosebire de alte seri când mai întârziau în faţa televi­zorului. A­junsă în dormitor, am luat de sub pernă broșura cu rugă­ciunea “Brâul Maicii Domnului”, am îngenuncheat şi am ci­tit. M-am rugat apoi cu cu­vin­tele mele, plângând, implo­rându-L pe Dumne­zeu, pe Mai­ca Domnului şi pe sfin­ţii Dimi­trie Basara­bov şi Calinic de la Cerni­ca, la ale căror Sfinte Moaş­te luasem hotă­rârea să alerg. Când nu m-am mai priceput cum să mă mai rog şi ce să mai zic, m-am ridicat, întorcân­du-mă cu faţa spre patul în care era culcat băiatul meu, care de când sosisem, nu se putea odihni din pricina du­re­rilor, decât aţipind câteva minute. Acum, incredibil, dormea liniştit! În timpul ru­găciunilor mele, nici n-am mai conştien­tizat dacă s-a mai văitat sau nu, lucru pe care îl făcea tot tim­pul. M-am uitat mirată la el. Dor­mea aşa de liniştit, că mult timp nu am avut curajul să mă culc la picioa­rele lui, de teamă să nu-l scol. Până la urmă i-am luat picioarele în braţe şi i le-am udat cu la­crimi, ridicându-mi din nou gândul la Maica Dom­nului: “Tu ştii ce înseamnă durerea pentru Fiul tău, ştii şi suferinţa fiului meu, ai Te rog milă de el şi ali­nă-i durerile şi, dacă vrei, vin­decă-i boala!”. Am ador­mit cu aceste rugăciuni, ne­răb­dătoare să treacă noaptea mai repede şi să plec la Patriarhie, să ajung la Sfintele Moaşte. Către dimi­neaţă, m-a trezit fiul meu din somn, în momentul când şi-a tras picioa­rele din braţele mele. Tocmai îl visam: strada dintre Casa Po­porului şi Pa­triar­hie apărea în vis asfaltată, cu un fel de linii albe, tra­sate ca la pistele de atle­tism. Capătul lor nu se vedea. Semăna perfect cu terenul acela pe care se în­trec atleţii. Eu mă aflam împreună cu băiatul la capă­tul acestor linii. El s-a aşezat foarte vesel în poziţie de start şi mi-a zis râzând: “Mamă, o să vezi că eu de aici o să plec pe jos până în Militari (unde locuieşte sora mea)”, iar eu i-am răspuns: “Măi, băiatul mamei, tu nu poţi merge pe picioarele tale nici 2 metri, dar până în Militari!”, dar el a repetat. “O să vezi că de aici am să plec pe jos, până acolo, în Militari!”. În acest mo­ment al visului m-am trezit din somn şi, vă­zând că îşi mişcă picioarele, am cre­zut că o să-l apu­ce durerile din nou. Am rămas mirată când, uitân­du-mă pe fereas­tră, am observat că începu­seră să se re­verse zo­rile, deci, dor­misem şi eu, şi mai ales el, toată noap­tea, fără să se mai zvârcolească de durere. Nu-mi ve­nea să cred. L-am întrebat: “Cum te simţi? Nu te-am mai auzit de­loc văi­tându-te, sau am dor­mit eu prea greu?”.

– Nu, nu mă mai doare nimic!

Şi îl vedeam că se foieşte să coboare din pat.

– Stai! Ce faci? O să vii grămadă jos!

– Vreau să merg la baie şi te rog să mă laşi singur, să nu pui deloc mâna pe mine, că simt că pot să merg.

A mai stat cam 5 minute pe marginea patului, apoi s-a ridi­cat pe picioare, s-a spri­­jinit de şifonier, apoi de perete, a tre­cut în hol, din hol în baie şi înapoi, fără ca eu să mai pun mâna pe el. Eram uluită… Ce se întâm­plase? Şi cum? Nu-mi venea să cred ochilor. Băia­tul meu mer­gea singur, dureri nu mai avea, um­flătura pi­cioarelor dis­păruse, şi-mi spu­nea că îi este foa­me, dar că preferă să mai doar­mă, pentru că se simte foarte obosit şi va mânca mai târziu. Nu vă pot explica imen­sa bucurie pe care am simţit-o a­tunci! M-am apropiat de el, l-am mân­gâiat şi i-am spus:

“Mamă, mare este puterea şi mila lui Dumne­zeu, a Maicii Dom­nului şi a Sfinţilor lui, şi, în cazul nostru, a Sfântului Cuvios Părinte Dimitrie Basa­rabov. Maica Dom­nu­lui, căreia i-am adresat ulti­mele rugăciuni şi cu care am adormit în minte, ne-a trimis în ajutor un sfânt doctor grabnic ajutător, nevăzut, dar simţit şi ade­verit prin fapte, pe Sfântul Dimitrie Basarabov”.

Ca să nu se poată strecura vreo urmă de îndoială sau semn de în­tre­bare de unde şi cine a făcut aceas­tă minune, am fost încredin­ţată tocmai prin visul din care abia mă trezisem. Startul de plecare pe care îl preci­zase băiatul: “De aici am să plec pe jos, până în Mi­li­tari” era chiar locul unde se aflau Sfintele Moaşte ale Sfântului Di­mi­trie. În vis, el a făcut de două ori această precizare: “De aici am să plec şi am să merg pe jos”.

Deşi abia se iveau zorile, nu am mai avut răb­dare. M-am îmbrăcat imediat să plec la Patriarhie să-I mul­­ţu­mesc lui Dumnezeu. Pe băiat l-am lăsat adormit. Am mers cu foarte mare bucurie la moaş­tele Sfân­tului Dimitrie, am ascultat Sfân­ta Litur­ghie, m-am închinat şi I-am mulţumit Domnului din ini­mă. Când m-am întors, sora mea a insistat să mergem totuşi a doua zi la doctor. Băiatul a dormit liniştit toată noaptea, iar dimineaţa a co­bo­rât cu liftul pe picioarele lui (nu cum îl urcasem, numai Dum­nezeu ştie!). Am ajuns la spital, unde cei doi medici ne aşteptau.

“Acesta-i băiatul?”, mă întreabă medicul care îl văzuse.

– Da, domnule doctor.

– Dar îi era tare rău când l-am văzut!

– Da, dar acum nu-i mai este…

Mi-a cerut din nou fişa medicală, au consultat-o amândoi, s-au mai uitat şi la băiat, l-au mai pus să meargă, şi mi-au zis mie şi cumnatului meu: “Vreţi să-l mai lăsaţi la noi vreo două-trei săptămâni, o să-l ţinem ca în pension? Vrem să vedem ce s-a în­tâmplat şi dacă-i mai revine boala”.

Între timp conversau şoptit, cred că şi ei îşi dă­du­­seră seama că s-a întâmplat o minune dumne­zeiască, dar cum eram în timpul unei dictaturi atee, nu pu­team vorbi nimic despre Dum­nezeu…

Băiatul a stat la Spitalul de la Foişorul de Foc timp de trei săptămâni, exact ca “în pension”. Cum l-am dus, aşa l-am luat: perfect sănătos. Am venit acasă, du­pă puţin timp a mers din nou la serviciu, acum s-a căsă­torit, are o fetiţă de trei ani şi jumătate, are şi o maşină, pe care o conduce cu aceleaşi pi­cioa­re pe care le-a purtat atâtea zile nemișcate în căru­cior. Au trecut de atunci mulți ani şi nu a mai avut nicio problemă. Îşi vede de serviciu şi de tre­burile gospodăreşti, ba ne ajută şi pe noi, în mare măsură.

S-ar fi cuvenit şi se cuvine ca niciodată să nu lip­sim, nici el, nici eu, de la marea sărbătoare a Sfântu­lui Dimitrie Basarabov, de pe 27 octombrie, dar cum lo­cuim în alt judeţ, venim mai rar, deşi acestea nu pot fi nişte scuze. De aceea îl rog pe Sfântul Di­mitrie să ne ierte şi să ne ajute să venim să-i mul­ţumim mai des. Îmi reproşez că nu-i suntem recu­nos­cători cum i s-ar cuveni şi îl rog să ne ierte.

FLOAREA D. – Balta Tocila, com. Scorţoasa, jud. Buzău