Furtul coifului de la Coțofenești și al celor trei brățări dacice de la Muzeul Drents din Țările de Jos ilustrează, ca la fiecare calamitate care ne lovește, precaritatea domeniului intrat în atenția opiniei publice și lipsa de interes a autorităților în a rezolva probleme cronicizate în ultimii 30 de ani. Că e vorba despre domeniul sanitar (zilele acestea a murit cu zile un pacient plimbat de ici colo, pentru că nu avea cine să îi monteze un stent!), că e vorba despre siguranța clădirilor și a spațiilor de concerte (presa a scris, după Colectiv, despre zeci de evenimente în care normele de bun simț au fost flagrant călcate în picioare), că e vorba despre funcționarea stațiilor GPL (pe care le vezi și azi, bine mersi, printre blocuri, la nici doi ani de la explozia de la Crevedia!), că e vorba despre învățământ (unde, dincolo de performanțele mai slabe pe an ce trece, nu e lună să nu apară vreun scandal), lumea se inflamează o vreme, politicienii dau din coate să exploateze cumva subiectul sau să paseze altora responsabilitatea, după care totul rămâne fix așa cum a fost și înainte de dezastru.
Așa se va întâmpla și cu patrimoniul muzeal românesc, a cărui stare o deplâng azi, cu lacrimi de crocodil, tot felul de patrioți de paradă ajunși, peste noapte, specialiști în management și în diplomație culturală. Problemele sectorului muzeal din România urlă de multă vreme: trebuie doar să treci pragul acestor instituții de cultură ca să le vezi. Din păcate, muzeul din Drents, aflat într-un orășel de 70.000 de locuitori, adună într-un an mai mult decât dublul numărului de vizitatori ai Muzeului Național de Istorie a României. Iar interesul scăzut al publicului este cea mai mică dintre problemele muzeelor noastre. Clădiri care stau să cadă la primul cutremur (cazul MNIR), spații de depozitare improprii sau insuficiente, salarii la coada listei sectorului public – toate macină, zi după zi, nervii celor din sistem, care se dau peste cap, literalmente, ca vitrinele pe care le arată publicului să mascheze deficiențele majore cu care se confruntă.
Despre direcții strategice, nici nu poate fi vorba: s-a văzut chiar zilele acestea diletantismul celor puși să conducă cultura română. Un șef de comisie parlamentară populist, care, de la înălțimea sinecurii de-abia primite, își permite să lanseze teorii ale conspirației, precum cea că piesele de tezaur furate sunt „prețul” aderării noastre la Schengen (!), respectiv o ministră a Culturii certată cu logica și cu limba română, care a auzit despre coiful de la Coțofenești prima oară probabil după furtul din Țările de Jos, căci de văzut nu l-a văzut, după cum recunoaște, niciodată, și care stârnește râsul întregii lumi culturale, propunând expoziții internaționale cu copii ale pieselor originale (!).
Ancheta legată de furtul de la Drents e în plină desfășurare, iar, la cât de „profesionist” s-a lucrat acolo, șansele să vedem curând piesele sustrase sunt, trebuie să fim realiști, destul de mici. Va stabili ancheta cine și ce cotă de vină are, mai cu seamă că la mijloc este și o poliță de asigurare deloc neglijabilă. Dar dacă în privința recuperării pieselor de tezaur mai avem un dram de speranță, în privința unor profesioniști puși să conducă cultura română, speranțele sunt nule. Iar dacă hoții dau lovitura din când în când, cu incompetenții avem de-a face în fiecare zi…
