În 1990, când în cantonamentul elegant de la Telese Terme era un du-te-vino de impresari și președinți de club din toată Europa, gata să pună mâna pe tinerele vedete ale naționalei noastre de fotbal, care făceau senzație la Mondialul Italian, România avea jucători de echipe de podium în oricare mare campionat de pe continent. E de ajuns să numim rezervele acelei echipe fantastice ca să ne dăm mai bine seama unde eram: Dumitrescu, Balint, Cămătaru, Lupu, Stelea, Mateuț și Lupescu! Pentru că, în acel moment, la jumătate de an de la căderea comunismului, mirajul Occidentului și al banului era mai puternic decât planul sportiv pe termen scurt, nu toți jucătorii noștri au ajuns „nume mari” – excepțiile fiind Hagi (Real Madrid), Popescu (PSV Eindhoven), Sabău (Feyenoord) și Lăcătuș (Fiorentina). Și mai puțini au reușit să confirme, la adevăratul lor potențial, în Vest, într-o cultură cu totul diferită de cea socialistă. Recent, Mircea Lucescu povestea în paginile „Formulei AS” cât de greu i-a fost și lui, ca antrenor, în primii ani din Italia. Până la urmă, la trasul liniei, puțini din fabuloasa generație Italia ’90 au ajuns sus de tot, în vârful piramidei sportive mondiale: Hagi și Popescu ca jucători, Mircea Lucescu ca antrenor.
Fotbalul nu e o excepție în sportul românesc post-comunist. După ce sistemul centralizat de proiecție a performanței de dinainte de ’90 a colapsat, România a produs tot mai greu, tot mai rar, și tot mai puțin previzibil, sportivi de talie mondială: decăderea gimnasticii sau a atletismului sunt semnificative din acest punct de vedere. În acest context a apărut, de nicăieri, într-una dintre cele mai dure și mai exclusiviste discipline, unde infrastructura din România era mult mai deficitară decât la alte sporturi, o jucătoare de tenis – Simona Halep – care, fără să aibă o explozie rapidă și nici calități fizice ieșite din comun, a reușit să urce, pas cu pas, în Top10 mondial și să rămână acolo ani de zile, după care să bifeze marile visuri: locul 1 mondial și turneele de Grand Slam. Trecuseră decenii bune de la marile performanțe ale lui Ilie Năstase și Virginia Ruzici, când a început ascensiunea Simonei Halep. Și, chiar dacă trecuse ceva vreme, inclusiv de la Revoluție, România tot nu era pregătită, logistic și psihic, pentru confruntarea cu elita unui sport cu impactul și cu expunerea mondială a tenisului.
Fără să aibă vreun ajutor din partea statului, Simona a răzbit în țară, la început, și apoi și afară, unde nimeni nu face vreo favoare gratuită (dimpotrivă, uneori îți pune piedici, vezi falsul dosar de dopaj al Simonei și îngăduința de care se bucură, în aceleași condiții, alți sportivi), exclusiv pe merite proprii. Și a răzbit, mai ales, de una singură. Acolo unde legende ale sportului nostru au clacat, Simona a triumfat. Chiar dacă încă nu avem metoda, avem, prin Simona Halep, modelul. Întâmplător sau nu, într-un ecosistem deja mai prietenos cu marea performanță (vezi marii sponsori care îi sunt alături), a apărut, recent, un alt model de top, David Popovici. La cât de accelerat se schimbă lucrurile în ultimii 50 de ani, noile generații au mare nevoie de exemple din lumea lor. Simona Halep, care tocmai și-a anunțat, la Cluj, retragerea din tenis, a fost un astfel de model, în România imperfectă, dar tot mai ambițioasă și dezinhibată, a zilelor noastre. Într-un moment în care nostalgii – care benigne, care toxice – invadează tot mai mult spațiul public, nu strică să realizăm că România anilor 2000 produce și ea superlative mondiale, chiar dacă cel mai adesea, în ciuda sistemului, și nu datorită lui. Acum, la retragerea sa, Simona Halep trece și ea dincolo de cortina nostalgiei. Ține de noi și de România noastră să scoatem exemplul ei din categoria excepțiilor și să îl transformăm în metodă.
