L-am cunoscut la săniuş, într-o iarnă darnică în zăpadă. Alerga zburdalnic în urma săniuţei noastre, se tăvălea prin zăpada proaspăt ninsă şi se hârjonea ca un copil. De unde apăruse printre noi n-a observat nimeni. Era un căţel alb ca neaua, cu buline negre, pe care l-am botezat Tărcuş.
Se înserase, pârtia devenea tot mai pustie, iar Tărcuş nu se grăbea acasă. Ne-am gândit că poate nici n-are casă şi l-am luat la noi. Mama l-a hrănit, l-a scăldat în albiuţă ca pe un copil şi l-a aşezat într-o cutie, lângă sobă, să se încălzească. A doua zi, i-am aşternut un cojocel într-o magazie şi i-am oferit libertatea de a fi stăpân în curtea noastră. Mama îi oferea tot ce avea mai bun – lapte, smântână, ouă, oase, peşte, carne. Nici n-am observat când căţelul, plăpând, s-a transformat într-un dulău puternic… şi extrem de gelos. Nu suporta ca cineva să fie mai alintat decât el. Într-o zi, mama a ieşit până la poartă să ne petreacă la şcoală, luând şi farfuria lui cu mâncare. Avea de gând să i-o dea îndată ce plecam noi. Din ciudă că l-a neglijat, s-a repezit şi i-a sfârtecat mâna. Cu încetul, rănile de pe mâna mamei s-au tămăduit, însă nu şi teama că într-o bună zi ne poate ataca şi pe noi, copiii. Şi mai cu tângă, mai în serios, mama îi zice lui tata: „Măi, Ştefane, du câinele ista mai departe de casă, vezi că se face nebun… Îmi pare rău de el, dar poate şi-a găsi un alt stăpân”. Tata, într-o duminică, se trezi cu noaptea în cap, înhămă caii la căruţă, îl urcă în ea şi pe Tărcuş şi porni spre târg. Pe drum îi dădu drumul într-o pădure, la distanţă de vreo şapte km de sat. Ce-a făcut şi cum a supravieţuit rămâne şi acum o enigmă.
Între timp, ne-am căpătuit cu un alt căţel, Zorel, că, de!, casa e pustie fără lătrat de câine. Trecuse mai bine de un an de la acel incident, şi aproape că uitasem de Tărcuş. Într-o zi de Sfântă Maria, mama vede în lungul străzii venind un câine, ce tot flutura bucuros din coadă. Când a ajuns în dreptul mamei, s-a oprit şi a privit vinovat în ochii ei. Mama, surprinsă şi ea, i-a zis uimită: „Tu eşti, Tărcuş? Te-ai întors, răule, după atâta amar de vreme?!”. Tărcuș, că el era, a plecat urechile, s-a aşezat cu botul pe labe, la un colţ de poartă, şi a început să plângă. Atâta durere era pe chipul lui, că au podidit-o lacrimile şi pe mama. I-a deschis poarta să intre, iar el, de fericire, a sărit în sus, a cuprins cu labele mâna beteagă a mamei şi a început s-o lingă. Mama l-a mângâiat şi i-a dat de mâncare. Dar cum locul lui în colibă îl ocupase Zorel (nu şi în sufletul mamei), ea hotărî să-l lege la grajduri, în fundul grădinii. Din acea zi, Tărcuș deveni cel mai cuminte câine din lume. Păzea cu devotament grajdurile cu vite, şopronul cu lemne şi grădina cu zarzavat. Nu și-a mai pretins niciodată locul din curte. Era mulţumit că mama l-a iertat şi l-a primit înapoi. De câte ori îi ducea de mâncare, nu uita să-i lingă rana de pe mână.
Ne-a slujit cu credinţă încă mulţi ani! A fost ca un membru al familiei noastre. Dar timpul îşi lăsase amprenta şi pe Tărcuş. Bulinele negre de pe blană încărunţiseră, picioarele se mişcau tot mai greoi şi de-abia mai vedea farfuria cu mâncare. Într-o zi, când mama s-a dus să-l hrănească, a refuzat să mănânce. S-a apropiat de ea gâfâind, i-a cuprins mâna rănită cu labele vlăguite, i-a lins-o, ca de obicei, s-a culcat peste ea şi a început să plângă. Mama l-a mângâiat uşor şi l-a slobozit de pe lesă. A doua zi dimineaţă, l-am găsit pe Tărcuşul nostru în pragul camerei unde dormea mama. Era mort, cu botul plecat pe labele din faţă, strânse în semnul crucii. Mama începu să-l bocească cu vorbe de jale, ca pe un creştin. L-am îngropat în spatele grajdului, drept recompensă pentru devotamentul şi credinţa lui.
…Nu v-aş fi spus această poveste tristă, dacă în una din vizitele făcute mamei nu demult, stând de vorbă, privirea nu mi-ar fi alunecat pe mâna ei trudită, sfârtecată atunci de Tărcuş. Prinzându-mi ochii pe cicatricea de abia observată, oarecum stânjenită, îşi ascunse mâna sub pestelcă, şi cu duioşie în glas mă întrebă: „Îl mai ţii minte pe Tărcuş al nostru? A fost un câine deosebit – atât de înţelept, credincios şi… cuminte, cum n-am mai avut altul!”.
PARASCOVIA M.
