Povești cu sfinți
La București, în exil
E dimineață, devreme, și soarele se strecoară timid prin ferestrele casei care dau spre curtea strâmtă a bisericii Sfântul Gheorghe Vechi din București. Părintele Dumitru Stăniloae și-a așezat biroul acoperit cu postav verde chiar în dreptul lor. L-a adus de la Sibiu, împreună cu puțina mobilă pe care o avea. Cărțile nu i-au încăput toate în transport, așa că mai bine de jumătate din bibliotecă a donat-o Academiei Andreiene. În apartamentul mic, de doar două camere, fără baie și cu bucătărie comună, e frig. Fostul rector al Academiei Teologice din Sibiu, cel mai mare profesor de dogmatică al României, e sărac. A plecat din urbea transilvăneană alungat, iar în București, nu are bani să-și cumpere lemne. Când și când, pune niște resturi, mai mult surcele amestecate cu rumeguș, cu care aprinde cărbunii de la care miroase toată casa. Bucătăria a improvizat-o în beci, unde nu are apă curentă. Așa că el și preoteasa Maria sunt siliți să care apă cu găleata pentru gătit. Iarna, cum e acum, e atât de frig în beci, încât sparg gheața din găleată cu ciocanul. „Măcar e în centru!”, spunea zâmbind părintele, când preoteasa și Lidia, fiica rămasă în viață, se plângeau de cămăruțele strâmte. Mai târziu, aceasta își amintea: „Scria înfofolit, cu pâslari în picioare, îmbrăcat într-o rasă veche, foarte groasă, din stofă aspră, călugărească, și cu o croială așijderea. Mama îi împletise o căciuliță de lână și stătea ore întregi, traducând din Filocalie, făcând note, comentarii, scriind cursul de Ascetică și Mistică. La răstimpuri, se scula și se plimba prin odaie. Își sufla în degetele înghețate și apoi se așeza iar la masa de scris. «Cândva, tot or să se publice!», spunea el”.
Părintele Dumitru Stăniloae fusese exilat la București. După instalarea comuniștilor în țară, guvernul Petru Groza a făcut presiuni stăruitoare pentru a fi îndepărtat din funcția de rector al Academiei Teologice din Sibiu. Într-o adresă trimisă Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, de șeful de cabinet al prim-ministrului Petru Groza, se specifică: „Ne găsim în posesia unor dovezi precise, despre legăturile pe cari Protopopul Dr. Dumitru Stăniloae le-a avut cu Nichifor Crainic. Pentru a nu Vă creia dificultăți noi și mai grave, vi s-a făcut recomandarea să-l îndepărtați din funcția de rector al Academiei Teologice”. Dar părintele Dumitru a aflat de presiunile la care era supus mitropolitul și și-a înaintat singur demisia – „Regret faptul că demisia mea e dorită din considerații de ordin extrabisericesc”. „Începeam să învățăm să trăim în iad!”, avea să scrie Lidia, despre acele timpuri. Ani mai târziu, când părintele Dumitru a fost întrebat într-un interviu care a fost cea mai mare dezamăgire a vieții sale, a răspuns scurt: „instaurarea comunismului a fost cea mai mare durere.” Gândindu-se că ar putea fi curând arestat, la fel ca și prietenul său, Nichifor Crainic, preoteasa Maria îi pregătise din timp un geamantan în care pusese ciorapi groși de lână, o vestă călduroasă și câteva schimburi. Curând, aveau să-i fie de mare ajutor.
„Să răbdăm cu smerenie suferința ce ni s-a dat”
Se strângeau în jurul lui în celulă, ca odinioară studenții în amfiteatre, iar părintele Dumitru începea să le vorbească despre sfinți, cu glasul lui potolit. Încet, cuvintele prindeau viață, pereții celulei strâmte se lărgeau, se făceau o catedrală în care sufletele deținuților prindeau aripi, înălțându-se la Dumnezeu. Un „coleg” de celulă, Ilie Tudor, care s-a nimerit împreună cu părintele Stăniloae la „izolare”, în închisoarea mare de la Aiud, își amintește:
„Frigul era crâncen. Geamurile erau sparte și viscolul trimi tea trâmbe de zăpadă. După miezul nopții, eram ca lemnul. Lângă mine se nimerise un bătrânel slab, deosebit de sfios. Părea că-și cere iertare pen tru vreo stângăcie involuntară. Am aflat repede că este părintele Stăniloae, marele teolog. Era slăbit, glasul i se auzea greu, şi de aceea, când vorbea, se făcea linişte desăvârşită. Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau, la glasul blând, plin de Duh-Sfânt, al slăbitului cu trup, în care numai sufletul era uriaş. Era ca un sfânt bizantin, rătăcit printre atâţia osândiţi şi ei apărători ai bisericii străbune şi ai neamului răstignit de atei. Dragostea ce se revărsa din prelegerile sale ne ţinea de foame, ne încălzea. Am încercat să-i dau cojocelul meu, ca să-l pună sub dânsul, dar m-a refuzat cu o hotărâre a mâinii. «Nu, dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cât poţi! Nu se ştie cât vom sta aici; eu… voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce în celular, acolo nu e aşa frig ca aici, suntem mai apăraţi»”.
Ani mai târziu, la o întrunire teologică internațională, părintele Dumitru Stăniloae avea să le spună celor prezenți: „În închisoare am învăţat să mă rog! Când nu ştii dacă mai scapi sau nu cu viaţă, legătura cu Dumnezeu devine singura şansă de a nu-ţi pierde identitatea şi speranţa, atunci rugăciunea devine cu adevărat o respiraţie vitală a sufletului, nu în sens metaforic, ci în sens existenţial”. Când preotul Liviu Brânzaș i-a cerut în temniță un cuvânt de folos, părintele Dumitru i-a spus: „Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat”. Spunea acestea, știind că acasă își lăsase preoteasa și fata, că tot ceea ce el pătimea se putea răsfrânge și asupra lor. Avocatul avea să-i spună doamnei Maria: „E nevinovat! Va lua cinci ani!”. Absurdul comunismului în doar două propoziții… Când l-au ridicat, știa toate acestea. Au venit noaptea, așa cum făceau întotdeauna și au bătut în geamul dormitorului. Când părintele a privit afară, i-au vârât în ochi lumina unei lanterne. Au intrat în casă și, până la ora patru dimineața, au răscolit biblioteca, aruncând cărțile pe jos, călcând în picioare manuscrisele. „Ce-ți trebuie atâtea hârtii! Ce faci cu atâtea hârțoage bune de pus pe foc?”. Când l-au luat în dubă, i-au strigat doamnei preotese: „Dacă te uiți pe geam, venim și te luăm și pe tine!”. Vina părintelui Dumitru? Mersese de câteva ori la întâlnirile Rugului Aprins de la Mânăstirea Antim, unde intelectualii se strângeau pentru a vorbi despre rugăciune. După ce gruparea a fost interzisă, continuase să-și viziteze prietenii, mergând mai ales în casele lui Alexandru Codin Mironescu și a arhitectului Constantin Joja, unde continuau dialogurile legate de viața duhovnicească. Pentru regim, asta a însemnat o încercare de răsturnare a comunismului. Politrucii știau bine că o minte liberă e cea mai mare amenințare pentru un regim care voia ca România să fie o mare temniță.
„Mărioară, nu mă recunoști? Eu sunt!”
Într-o dimineață de Ianuarie a anului 1963, telefonul din micuțul apartament din curtea bisericii Sfântul Gheorghe Vechi din București a sunat lung. Era devreme, toți ai casei dormeau, și preoteasa Maria, și Lidia, și băiețelul ei, Dumitraș. A răspuns doamna preoteasă. De la celălalt capăt al firului se auzea rumoare, părea că interlocutorul e undeva într-o mulțime. „Vreau să vă anunț o bucurie. Soțul dumneavoastră va veni curând acasă!”. „Adevărat, când?!”. „Foarte, foarte curând!”. Doamna Maria a început să plângă. De când părintele Dumitru fusese arestat, nu mai avea vești de la el. La un moment dat, o chemaseră să vină să-i ridice geamantanul. A crezut că murise. Apoi, după patru ani de la arestare, le vizitase un tânăr care spunea că a împărțit celula cu părintele Dumitru. Și că părintele era bine… Iar acum, acum, o voce necunoscută îi dădea cea mai mare veste a vieții ei. După un alt sfert de ceas, telefonul a sunat din nou. „Voiam să vă spun că soțul dumneavoastră va veni foarte, foarte curând”. „Doamne, cât de curând?!”. „Marioară, nu mă recunoști? Eu sunt…”. „Dumitre, Dumitre, unde ești?”. „La Gara de Nord”. Părintele fusese eliberat de la Aiud și ajunsese în București în miez de noapte. Se temuse să meargă acasă, gândindu-se că doamna preoteasă ar putea suferi un șoc din pricina emoției. Așa că a așteptat cuminte în gară, până la venirea zorilor, și apoi a încercat să-și pregătească soția printr-un telefon anonim. Când a sosit acasă, nepoțelul său, Dumitraș, dormea. L-a privit și, în clipa aceea, a uitat de toți anii de temniță, de toate durerile și umilințele. Ani mai târziu îi va spune Lidiei că a fost cea mai fericită zi din viața lui. Din clipa aceea, pe lângă haina de tată iubitor, care-i venise atât de bine, o va îmbrăca și pe aceea de bunic, cu totul dăruit nepoțelului său. Familia avea mare nevoie de el. În răstimpul petrecut în temniță, Lidia fusese silită să-și dea demisia de la Institutul de Fizică Atomică, unde lucra ca cercetătoare. Toată greutatea familiei fusese pe umerii ei. „Bunicul mă iubea foarte mult. Îmi aduc aminte cum îmi citea seara din cărţile de benzi desenate. La noi în casă niciodată nu a fost o rigoare a legii, ci doar una a iubirii. Încet, prin exemplul bunicilor, mi s-a deschis o uşă spre Dum nezeu, prin care am intrat cu bucurie. Niciodată ei nu mi-au spus – «De acum încolo trebuie să faci şi tu aşa!». Niciodată!”
Fărâme de libertate
Ținea în mâini pașaportul și nu îi venea să creadă că pe el stă scris: Dumitru Stăniloae. Cu doar patru ani în urmă, abia scăpase din temnița Aiudului, de unde mulți nu s-au mai întors niciodată, iar acum regimul îi deschidea porțile către Occident, acolo unde mulți intelectuali doreau să-l întâlnească. Ecoul scrierilor sale ajunsese și în apus. Regimul comunist promova o independență față de Moscova și o apropiere de Occident. Pe 21 August 1968, Nicolae Ceaușescu avea să critice intervenția trupelor sovietice în Cehoslovacia. Un act de curaj aplaudat de Occident și urmat de o oarecare liberalizare în țară. Foștii deținuți politici care aveau credibilitate au fost lăsați să călătorească în țările din vestul Europei, pentru a lăsa impresia că România este o țară liberă. Așa a ajuns părintele Dumitru Stăniloae să conferențieze în Germania, la Universitățile din Freiburg și Heidelberg. Nu a fost singura ieșire. Dar, deși era din ce în ce mai prețuit peste hotare, în țară, autoritățile, atât cele de stat, cât și cele bisericești, i-au refuzat sistematic repartiția unui apartament decent, așa că a continuat să locuiască în cele două camere de lângă Sfântul Gheorghe Vechi, unde părintele scria încălzindu-și mâinile, în timpul iernii, de la o sticlă umplută cu apă caldă. Când, în ultimii ani ai regimului comunist, va reuși să-și cumpere micuța garsonieră de pe strada Cernica, obișnuia să pună mâna pe calorifer și să exclame fericit: „Ce bine-i să fie cald în casă! Doamne, ce lucru bun e un calorifer care funcționează!”. Pentru el, prigonitul sorții, cele mai simple condiții de locuire ajunseseră un lux.
„Să știi că n-ai trăit degeaba”
Regimul comunist l-a ținut multă vreme sub obroc, interzicându-i să publice Filocalia, deși îi permitea să vorbească în străinătate despre ea. Însă politrucii n-au putut să oprească dragostea românilor pentru bătrânul slab și înalt, care vorbea despre sfinți cu aceeași dragoste de foc, cu care le traducea viețile. Garsoniera de pe strada Cernica ajunsese, în anii ’80, un loc de pelerinaj. Veneau tot felul de oameni, de la intelectuali și până la oameni simpli, unii să caute un sfat, alții, pur și simplu, milostenie. „Nu-l cunoști, nu știi de ce a venit”, îi spunea doamna preoteasă. „Nu pot să nu-l primesc. Sunt preot”. Așa că-i primea pe toți. În anii aceia, l-a cunoscut și pictorul Horia Paștina. „Mă simțeam bine să fiu lân gă părintele, era un loc în care era atâta liniște! O liniște spornică în lucruri bune. Era o cămăruță mică, strâmtă, dar câtă lumină era în spațiul acesta și câtă bunătate! Avea o blândețe, o lumină care erau prezente pe chipul lui permanent. Mă simțeam un om liber în pre zen ța părintelui Stăniloae. Plecam de acolo și nu mai voiam să aud de altceva, voiam să păs trez acel gust, acea bucurie de a fi împreună cu el. Lângă el, mi-am câști gat tim pul și viața. Chiar și astăzi mă simt însoțit de pre zența lui”.
Sâmburele de lumină pe care părintele îl sădise în întunericul dictaturii comuniste a țâșnit după evenimentele din Decembrie 1989. Atunci, proscrisul a ajuns în centrul atenției. Prin chiliuța din strada Cernicăi se perindau acum chiar și oameni care, pur și simplu, nu știuseră de existența părintelui, dar, deodată, ascetul cu părul ca lumina devenise o personalitate publică. I se luau interviuri, era consultat, devenise un reper pentru toată societatea, iar nu doar pentru elita disidentă a ei. În doar trei ani, îi apar nouă volume, dintre care două sunt ultimele din monumentala colecție a Filocaliei românești și este ales membru corespondent, apoi membru titular al Academiei Române. „Deșertăciuni!”, îi spunea Lidiei, „cel mai bun lucru este să poți lucra. Asta îți dă cea mai mare satisfacție, mai mult decât orice titlu și recunoaștere. Să știi că n-ai trăit degeaba”.
Plecarea
„Devenise parcă transparent, chiar și fizic. Pășea obosit, cu picioarele slăbite de vârstă, dar dădea impresia că plutește, că se ridică la câțiva centimetri deasupra solului. Încet, încet, imanența lui se topea și în locul ei se instala altceva, inexplicabil, inexprimabil, lumină și blândețe, înțelegere și concentrare îndreptate spre dincolo. O ființă umană sublimată, transfigurată, așa cum se spune că sunt chipurile drepților în lumina dumnezeiască. Era tata, cum îl știam și iubeam, și totuși parcă era și altul, o persoană care-mi inspira un fel de sfială și de cutremur”. Rândurile acestea, scrise de fiica lui, Lidia, reflectă fidel transfigurarea părintelui Dumitru din ultimii ani de viață, la care au fost martori toți cei care i-au trecut pragul. În pofida anilor, era nonagenar și din ce în ce mai slăbit, creștea din el o putere care nu stătea în trup, ci în duh. Odată cu el, trecea încet în lumină și preoteasa Maria. El și-a dorit să plece ultimul. În acei din urmă ani, i-a spus Lidiei: „Știu că n-ar suporta să rămână singură. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea mie această cupă amară, și nu ei”. Iar ruga lui, rugă de soț, tată și bunic iubitor, i-a fost ascultată. Pe 22 Martie 1993, doamna Maria Stăniloae trecea la Domnul. Curând, medicii aveau să-i descopere părintelui Dumitru un cancer generalizat. Pe patul de spital, înconjurat de cei care-l iubeau, dar și de curioși, părintele a rămas senin. Ultimele lui cuvinte din noaptea de 4 Octombrie 1993, spuse chiar înainte de a pleca la Hristos, au fost transcrise cu grijă de fiica sa. O rugăciune de foc, poate că cea mai de preț rugăciune a sa, rostită nu doar pentru sine, ci pentru toată lumea. Între frazele întretăiate ies la suprafață câteva cuvinte: „Să ieşim de aici! Scoate-ne de aici, Doamne, nu mai vrem să rămânem aici! Maica Domnului, nu mai vrem să rămânem aici, nu mai vrem să rămânem în somn. Până când să rămânem? Nu mai vrem să rămânem aici! Vrem să ne sculăm, plini de har, Doamne, plini de har şi de voinţa de a vorbi şi de cuvântul adevărului! Vorbim despre Tine, Doamne… Hai să ne trezim… Hai să ne sculăm… Hai să vorbim… Haide, Doamne, hai să vorbim! Haide, Doamne… Hai… Hai… Hai să vorbim… Hai… Haide, Doamne! Hai să vorbim!”.
