• A moștenit pasiunea pentru documentar de la tatăl său și a visat dintotdeauna să devină fotograf. Prin obiectivul camerei, a descoperit oamenii și s-a impus rapid ca fotograful preferat al vedetelor. Alex Gâlmeanu este fondatorul platformei „Muzeul de Fotografie” și autorul unora dintre cele mai reușite coperți ale revistelor glossy din România. Un artist îndrăgostit de oameni, ale cărui cadre au ajuns în paginile revistelor occidentale Esquire, GQ, Marie Claire și Harper’s Bazaar •
– Bună dimineața, Alex! Ce faci și unde ești?
– Bună dimineața, Dia! Sunt chiar în fața computerului, acasă. Azi am foarte multe întâlniri online.
– Într-o zi cu atât de multă zăpadă, cum de nu ești pe străzi, să fotografiezi întâmplări?
– Aștept apusul, când lumina e mai bună. Din păcate, românii au cultura statului în casă, când lovește iarna. Am observat că, de fiecare dată când ninge sau plouă, oamenii dispar. Iar mie îmi place să fotografiez oameni, știi?
– Ce te atrage la fotografia de portret?
– Când eram foarte mic, se întâmpla să fiu un copil destul de timid. Eram mereu un pic defazat. Nu prea știam cum să intru în discuții cu ceilalți. Nu că n-aș fi avut ce spune, dar îmi lua mult timp până să fiu în largul meu. În secret, îmi doream de fapt să fiu tipul care dansează pe mese la petreceri. Într-un fel, eram într-un conflict permanent cu mine. Cu aparatul de fotografiat în mână, am descoperit că știu exact ce să fac. Brusc, puteam să mă întâlnesc cu cei cu care chiar voiam să vorbesc. Fotografia mi-a oferit pretextul perfect să fotografiez aproape toți oamenii din liceu. Și azi se întâmplă foarte des să invit la mine în studio oameni despre care cred eu că au ceva de spus.
Aliniere de planete
– Lumea te cunoaște în primul rând ca fotograf de studio. Însă în ultimii ani ai avut și seria de fotografii As I Found It (Așa cum am găsit-o). Cum faci să surprinzi asemenea instantanee? Porți mereu cu tine un aparat?
– Nu cred că există situații în care să am aparatul de fotografiat mai departe de un metru de mine. Însă abia din 2010 încoace a început să fie pentru mine un obiect nelipsit. Încercând să pun pe picioare Muzeul de Fotografie, o platformă online cu fotografii de arhivă, am dat de instantaneele făcute de soldații germani în Al Doilea Război Mondial, atunci când România era aliată cu Germania nazistă. Acești foarte tineri soldați fotografiau, pentru ei și pentru familie, aventura asta a vieții lor care era războiul. Sunt cadre de viață foarte oneste, fără nicio încărcătură propagandistică. Este, de pildă, o fotografie cu ei stând la soare pe o bancă în parc, descălțați de bocanci. Am descoperit în fotografiile lor o Românie foarte autentică, foarte adevărată. Și asta m-a făcut să vreau să imortalizez și eu întâmplările din jurul meu, așa cum survin în călătoriile mele.
– Să ieși adică la întâlnire cu viața.
– Exact. Sigur că nu e de ajuns doar să ieși din casă și să ai exercițiul privitului. Trebuie să se mai și întâmple ceva în jurul tău și să reușești să captezi exact secunda aia. E ca o aliniere perfectă de planete…
– …pe care tu trebuie doar să o documentezi?
– Cred că e de datoria oricărui fotograf, indiferent ce tip de fotografie face, să nu uite de misiunea asta, de a documenta realitatea din jurul lui. Peste 50 de ani, mi-ar plăcea ca fotografiile mele să fie o fereastră către o lume uitată, care nu va mai putea fi accesată altfel.
– La viteza cu care se dezvoltă tehnologia, lumea ar putea fi cu totul altfel în doar 10 sau 20 de ani. Azi, cu inteligența artificială, aproape oricine poate genera fotografii. Nu-ți simți meseria amenințată?
– Inteligența artificială nu face fotografii, ci ilustrații. Ca să faci fotografie, ai nevoie să fii într-un anumit loc, într-o anumită situație, cu un aparat de fotografiat în mână. Nu cred că inteligența artificială va fura din munca fotografilor, însă ar putea fura din munca desenatorilor sau a ilustratorilor. Însă cu cât lumea va fi mai invadată de imagini generate artificial, cu atât mai mult va crește valoarea fotografiei adevărate, documentare. Inteligența artificială va fi în curând foarte ieftină. Lucrurile făcute cu adevărat de oameni vor fi din ce în ce mai scumpe.
Iarna, la Auschwitz
– Alex, cum faci să-ți păstrezi mereu privirea atentă, când ieși la fotografiat?
– Merg mai degrabă încet pe stradă. Am nevoie de timp să procesez. Îmi place exercițiul ăsta de a privi, de a trăi momentul în care fotografiez. Chiar recent m-am întors dintr-o altă iarnă, mai puțin feerică, mai uscată, din Polonia, unde am fost să văd și Auschwitz-ul.
– L-ai și fotografiat?
– Sigur că am făcut fotografii acolo. Dar… cum să zic? Mă dureau toate. Am nimerit într-o zi foarte friguroasă. Erau minus 10– Văd un brad înzăpezit, care îmi atinge acoperișul cu crengile. Eu trăiesc într-o mansardă, cu ferestre de mansardă. Și ferestrele în sine sunt foarte fotogenice. Dar e o imagine foarte statică.
– Aproape decupată de oraș, parcă nu vine orașul la tine acolo.
– Exact. Se văd ceva mașini printre crengi, dar mult prea departe de aici.
Săpuniera rusească
– Tu, de fapt, cum ai ajuns la meseria asta?
– Am descoperit fotografia de foarte mic. Tata a fost regizor de film documentar, iar fratele meu, director de imagine în TVR, a cochetat și el cu fotografia în anii ’80. Într-o zi, am surprins între ei o discuție în care tata îi spunea fratelui meu că nu poți face imagine de film dacă nu știi să faci fotografie. Au rămas cu mine vorbele alea, m-au obsedat. La scurtă vreme, am pus mâna pe o „săpunieră” din aia rusească și am făcut primele fotografii. Apoi, fratele meu mi-a dat un aparat mai bun. Fotografia a fost ca o primă dragoste care nu m-a mai părăsit niciodată.
– Cu diminețile ce relație ai? Îți place să fotografiezi în zori?
– Trebuie să recunosc că am văzut mai multe apusuri de soare la viața mea decât răsărituri. Trezitul de dimineață îmi stârnește groază, deși am mai avut de-a face cu el. În proiectele legate de film și în cele publicitare, munca începe foarte devreme, ziua de lucru are 12 ore.
– Ai vreo rețetă matinală pentru o dimineață bună de fotografiat?
– Să fi reușit în noaptea precedentă să mă culc devreme și să fi dormit măcar șapte ore! Și poate să beau o cafea bună. La studio avem o cafea foarte bună și știu mai toate cafenelele bune din oraș, deși cafeaua nu-mi trebuie neapărat. Uneori, trec și două, trei zile fără să beau una. Dacă nu reușesc să dorm însă, toată ziua mi-e praf, nici măcar cafeaua nu mă mai trezește.
– Și-atunci, ce te poate ține totuși treaz?
– Entuziasmul pentru un proiect nou, gândul că încep ceva, că urmează să experimentez. Fac fotografie de foarte mulți ani, dar faptul că cineva vrea să facă un proiect cu mine mi se pare în continuare o onoare. Iar faptul că pot să trăiesc din ce-mi place mă face bucuros și recunoscător.
