La ceas de seară, în odaia scundă, lângă patul înfășat cu cearceafuri aspre, de cânepă, doi băieți și-o femeie bătrână stau îngenuncheați, înaintea icoanelor. Femeia rostește șoptit rugăciuni. Nu-i zi de la Dumnezeu în care ritualul acesta să nu se repete. Cuminți ca doi îngeri, pruncii stau neclintiți, până-și gată bunica închinăciunile. Unul dintre ei, părintele Claudiu Bene, e astăzi preot în satul Inău, din județul Sălaj. Sămânța bunicii a rodit în el rod bun.
Bunica Lița
– Generații întregi de copii au fost duși la biserică și așezați în fața icoanelor de bunici. Sfinția voastră vă numărați printre ei. Faptul că ați ales preoția are legătură cu rugăciunile bunicii?
– Cu siguranță, da! Bunica Lița a fost o sfântă și cred cu tărie că stă acum la loc de cinste în rai. Eram foarte mici, și eu, și verișorul meu, când ne punea să stăm în genunchi, lângă ea, până-și spunea toate rugăciunile. În Cozla, satul unde părinții mei au fost dascăli, unde m-am născut și-am crescut, am avut și șansa unui preot care m-a făcut să iubesc biserica, ortodoxia și pe Dumnezeu. Părintele Octavian Pintea, care mi-a devenit ulterior naș de cununie, ne-a atras spre biserică. Eram șapte-opt băieți, nelipsiți chiar și la slujbele de peste săptămână. Am ajuns, încet, să dau răspunsurile la Sfânta Liturghie, să cânt în strană, în corul bisericii. Dincolo de astea, însă, simțeam nevoia să mă duc cât de des se poate la biserică, să trăiesc bucuria de a mă împărtăși de binecuvântările de acolo. Apoi am plecat la liceu și, după armată, pentru că nu intrasem la facultate, m-am angajat ca expeditor-șef în gara Letca. Era un serviciu ușor, cu un salariu foarte bun, n-aveam nici o intenție să urmez Teologia. Pentru mine, însă, e evident că Dumnezeu lucrează în momente cheie ale vieții noastre, dacă vrei cu adevărat să înțelegi și să recunoști asta. În acea perioadă, s-a întâmplat să moară tata, într-un accident la pădure, iar la înmormântare, un prieten, elev la seminarul teologic din Cluj, a insistat să dau admitere la Teologie, la Sibiu. A fost acolo o lucrare a lui Dumnezeu, că mi-a trimis repede cărțile necesare și, mai în glumă, mai în serios, m-am pregătit pentru Teologie. Se întâmpla în 1988, dar, pentru că era o concurență deosebită, 66 de candidați pe loc, am renunțat. Un an mai târziu, am intrat la seminar, după care am făcut Teologia la Oradea.
Prima parohie în care am slujit a fost una mică, Iapa, unde am stat mai puțin de doi ani. Apoi m-au cerut preot cei din Domnin, satul natal al soției. Am stat acolo opt ani. Și iar a lucrat Dumnezeu în viața mea! Am vrut să-mi depun dosarul pentru o parohie din Zalău, dar a venit cineva din Inău și m-a chemat, în numele sătenilor, să vin preot aici. Nu știam ce să fac. Duhovnicul mi-a spus să nu dau vrabia din mână pe cioara de pe gard și că, dacă oamenii mă vor, să vin la Inău. Și, din 2002, sunt aici, unde mă simt cu adevărat acasă.
– Și cum v-au primit oamenii?
– Pentru că ei mă doriseră, am fost primit cu brațele deschise. Cred că dragostea lor a rodit în mine, pentru că am reușit rapid să-i cunosc pe toți după nume. Și-și manifestau dragostea venind și ajutând ori de câte ori aveam nevoie. Am avut și 150 de oameni la clacă, la lucrat pământul. La fel și mai târziu, la plantația de coacăz pe care-o avem într-un sat apropiat.
– Acum mai aveți credincioși, sau e și Inău un sat pustiit?
– Sunt 450 de oameni în sat, au fost 750, în urmă cu 22 de ani, când am venit preot aici, și sunt cu toții ortodocși. La slujbe, duminica, vin între 250-300 de persoane. Tinerii, foarte mulți sunt plecați din țară, dar asta cred că nu e o dramă doar a României. Am văzut că în Bulgaria, de exemplu, sunt sate părăsite mai ceva ca la noi. Mergem înainte și ne rugăm lui Dumnezeu să întoarcă cumva lucrurile. Am fost și eu ispitit să slujesc în Italia, dar n-am putut să plec, sunt prea ancorat de pământul nostru, nu pot să mă despart de el. În 2008, am avut ocazia să botezăm un fin în Italia, la Belvedere Maritimo, unde nu este biserică ortodoxă. Am făcut botezul în biserica romano-catolică, căci preotul de-acolo are o deschidere extraordinară față de ortodocși. Mi s-a propus să merg acolo, să înființăm o parohie. Doar la prima strigare erau 2000 de români, din trei localități apropiate. N-am cum! Aici e locul meu, nu m-aș putea imagina să trăiesc în altă parte.
„Oamenii în vârstă sunt trup și suflet legați de biserică și de Dumnezeu”
În Inău, sunt două biserici: una veche, de lemn, în care nu se mai slujește, și cea nouă, de zid, pe care oamenii locului au ridicat-o în plin comunism, între anii 1975-1979. Ca dimensiuni, aceasta e cea mai mare dintre toate bisericile din zonă, doar la oraș, în Jibou sau Zalău, sunt biserici mai mari, iar asta vorbește de la sine despre vrednicia localnicilor.
Când am ajuns la Inău, de bisericuța cea veche tocmai se ocupau cei de la Ambulanța pentru Monumente, care, pentru a o pune în siguranță, au schimbat întreaga învelitoare de șindrilă. „Nu se știe de ce, acum mai bine de un secol, inăuanii au rămas fără biserică, și în loc să facă una nouă, au adus-o pe aceasta, pe apa Someșului, din satul Cliț”, spune părintele Claudiu Bene.
– Părinte, mai există astăzi un suflet al satului românesc, spiritualitatea aceea colectivă, profundă, despre care a scris atât de frumos marele nostru poet Lucian Blaga? Mai au țăranii legătura aceea așa de trainică cu Dumnezeu, pe care îl invocau în toate clipele vieții lor?
– Oamenii în vârstă sunt și astăzi trup și suflet ancorați în biserică și de Dumnezeu, nici nu cred că și-ar putea imagina viața altfel, fără Dumnezeu și fără biserică. La puțin timp după ce am venit la Inău, m-a șocat o întâmplare. Renovam biserica la exterior și fiecare aducea ce și cât putea. Noi aici nu avem taxe, doar taxa de cult, care e și ea modică. Și, într-o zi a venit la noi tanti Jenica, are 94 de ani acum. Ploua, era rece, dar ea era desculță. Ne-am mirat de ea, dar a zis că nouă, mie și preotesei, poate să ne spună, că n-o vom judeca. Ne-a spus că are doar o pereche de papuci și pe aia o ține pentru biserică… Toată bogăția ei…
În schimb, mă doare s-o spun, dar copiii, deși cât sunt mici, îs foarte atașați de biserică, au dorința de a fi cât mai aproape de preot, când ajung la liceu, se îndepărtează cu totul. Am încercat să fiu eu mai aproape de ei, am și predat religie la școală, cu toate astea, mulți copii pe care i-am educat, ca dascăl și ca preot, nu vin la biserică, fără să știe să spună de ce. Părintele Iustin Pârvu numea asta „lene duhovnicească”.
Și am mai observat ceva: deși buni creștini, mulți românii care pleacă peste hotare își cam pierd orizontul. Când se întorc, povestesc cum mergeau zeci de kilometri până la o biserică, dar aici nu vin nici cale de câteva case. Mereu găsesc scuze, motive. Mai sunt și dintre cei care aici n-au prea venit la biserică, dar în străinătate, o descoperă și se duc. Acolo le ține loc de acasă.
„Am fost învățat să-l respect pe țăran, că el ne pune pâinea pe masă”
– E greu să fii preot de țară, părinte Claudiu? Ați slujit până acum în trei parohii…
– În orice parohie, sunt și lucruri bune, și lucruri rele, multe te deranjează, dar trebuie să știi să treci peste ele, să ierți, chiar dacă nu-ți convin toate, să ai mereu vorba blândă. Cred că asta trebuie să facă un preot, să se facă de toate pentru toți. Dacă faci asta, poate fi bine oriunde ai fi.
Eu am fost învățat de acasă să-l respect pe țăran, pentru țăranul ăla care-ți pune pâinea pe masă trebuie să ai un adevărat cult. Pentru că el, în neștiința lui de carte, are o bunătate și o înțelepciune pe care cei care ajung la un nivel intelectual superior nu le au și nici nu le vor putea avea vreodată. Aici, la Inău, am găsit țărani de-aceia autentici, frați buni cu Moromete, și cu Ion al lui Rebreanu, țărani ancorați în pământ, în drag de glie, în muncă, în tot ceea ce îl caracterizează pe țăranul român.
– De ce credeți că preoții tineri, proaspăt absolvenți de Teologie, fug de parohiile de la sate?
– Pot fi mai multe motive. În primul rând, cred că e vorba de educația de acasă. Noi, cei crescuți la țară, nu ne-am pus nici în seminar problema unde vom merge, ci abia așteptam să ajungem unde vom fi trimiși, să facem pastorație, să vorbim cu oamenii. La Iapa, prima parohie, mergeam foarte mult pe jos, mă opream cu fiecare om la poartă. Erau atât de respectuoși, că-și scoteau pălăria și mă salutau cu „Sărut mâna, Părinte!”, deși eu aveam 24 ani, iar ei erau trecuți de 60. Să slujesc acolo era o bucurie neîncetată.
Pe de altă parte, greșim că îi cocoloșim foarte mult pe copiii noștri, nu-i lăsăm să simtă greul. Dacă primesc totul de-a gata, nu au cum să aibă cultura muncii. De muncă, dacă nu te bucuri, nu o poți face. Trebuie să te bucuri că muncești, iar când te culci seara, trebuie să te gândești că dimineața ai iarăși ceva de făcut.
Când eram copil acasă, aveam animale, mergeam la coasă, la sapă, aveam de lucru, nu ne-am tras niciodată de la nimic. Dar preoții de azi se gândesc că nu se pot descurca într-o parohie mică, că poate nu-și scot salariul, iar asta e o problemă. În Domnin, de exemplu, abia dacă-mi scoteam salariul patru-cinci luni pe an. În rest, cultivam roșii, ardei, făceam ce puteam ca să ne descurcăm. Era greu, nu spun nu. Și s-ar putea să fie și problema confortului, pentru că, într-un sat mic, cu siguranță nu ai utilități ca la oraș sau ca într-o parohie mai mare, mai bogată.
„Lumea de azi a redus postul la o simplă dietă alimentară”
– Părinte, tocmai ce a început Postul cel Mare. Mai e de actualitate un astfel de exercițiu de voință, o astfel de jertfă, pentru a ne bucura de Învierea Mântuitorului?
– În lumea de azi, atât de zbuciumată pe toate planurile, postul este cu atât mai important, pentru că nu e doar o restricție alimentară, ci un exercițiu de abstinență, de echilibru, reflecție și regăsire interioară. Postul ne ajută să ne eliberăm sufletele de greutatea materială a vieții și să facem un pas către Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dacă ar domni postul, nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, n-ar mai fi închisori. Postul i-ar învăța pe toți să se înfrâneze nu numai de la mâncare, dar și să izgonească iubirea de arginți, lăcomia și orice alt viciu”. Uitați-vă cum arată lumea de azi, care a redus postul la o simplă dietă alimentară și a scos cu totul din post partea cea mai importantă, cea spirituală, legătura profundă a fiecărui om cu Dumnezeu!
În Evanghelie, Mântuitorul spune: „Dar tu, când postești, unge capul tău și spală fața ta, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns” (Matei 6, 17-18). Așadar, „când postești” și nu „dacă postești”, ceea ce înseamnă că postul nu e ceva opțional, ci este o obligație pe care orice creștin o are de împlinit, dacă vrea să meargă pe drumul către Dumnezeu.
Credincioșii mei din Inău, spre exemplu, au și o altă variantă de post, una de-a locului, ca să-i spun așa: postirea în ziua de luni e pentru casă. Pentru mine nu a fost o noutate acest obicei, auzisem de el. Sunt multe persoane care postesc lunea și nu poți să-i scoți din mersul lor. Că e a doua zi de Paști, că e Crăciunul, nu contează, ei postesc. Se va fi întâmplat ceva într-o zi de luni, cândva, și poate bunicii, străbunicii au făcut un legământ că în casa lor nu se va mânca de dulce lunea. Deși în Inău nu e o vorba de o persoană, două, ci sunt 40-50 de familii. În Biserica Ortodoxă Română, zile de post sunt miercurea și vinerea. Le-am spus că nu e bine ca în zi de Paști sau de sărbătoare ei să postească, dar nu am încercat să le schimb părerea, dacă ei așa știu din neam.
„Tristețea că nu-și văd copiii întorși acasă, asta îi doboară pe cei mai mulți”
– În calitatea dvs de cunoscător îndeaproape al vieții țăranului de azi, ce credeți că precumpănește în sufletul lui, tristețea sau bucuria?
– Eu mă consider pe mine însumi în primul rând țăran. Vorbesc deci în cunoștință de cauză când spun că nu am tristeți, ci am bucurii. Bucuria de a mă trezi dimineața, de a mulțumi lui Dumnezeu că am de toate, o familie extraordinar de frumoasă, o comunitate de oameni vrednici și dragi, că suntem cât de cât sănătoși. Pentru mine, cea mai mare bucurie e să fiu aici, în biserica mea, cu credincioșii mei, să-i văd că vin la biserică – așa știi cu adevărat că biserica e vie și trăiește.
Tristețile țăranului român, care sunt destule, și ele, țin de social, de politic, acolo e marea durere. Pensiile, care sunt cum sunt, bolile, cu medicamente scumpe, pentru care nu le ajung banii, și suferințele cele mai grele, că le pleacă din țară copiii și își mai aduc aminte de părinți doar când și când. Tristețea și durerea din suflet că nu-și vor mai vedea copiii întorși acasă, asta-i doboară pe cei mai mulți.
I-aș îndemna pe cititorii dumneavoastră, la începutul acestui urcuș duhovnicesc spre Înviere, să-și pună în mâinile Domnului greutățile, necazurile și supărările, că oricum în voia Lui sunt toate. Și le-aș dori să aibă parte de un post cu folos, spre mântuire. Îs destule necazuri în lume și în viață, ca să ne mai amărâm gândindu-ne mereu la ele! Mai bine să ne întoarcem gândul la bucuriile de care avem parte, căci însuși Mântuitorul ne spune: „Ci voi, când postiți, nu fiți triști! (…) Bucurați-vă!”.
