Mi-aduc aminte cu precizie clipa când l-am văzut prima dată într-o scenă dintr-un serial american: înalt, frumos și semeț – un palmier. Încă de atunci mi-am dorit foarte mult să știu cum îl cheamă, din ce familie face parte. Puteam oare visa în continuare la el? Nu voiam să-mi afle nimeni taina, să nu creadă că mi-am pierdut mințile. Eram o copilă pe atunci, mi-era greu să spun de ce îmi place și să-l descriu în câteva cuvinte. Îmi plăcea pur și simplu: fiind de pe alte meleaguri, nu credeam că aș putea visa să intre vreodată și în casa mea. Avea un aer măreț, superior și elegant, îmi lăsa impresia că este predestinat pentru o viață de lux, și eu trăiam atât de modest!
Așa a fost la început, cu mulți ani în urmă. O dragoste la prima vedere. Mai târziu, pentru că trebuia să poarte un nume, i-am spus simplu: Georges. Pentru mulți, Georges e doar o biată plantă de apartament, pentru mine e mai mult decât un palmier, e un tovarăș drag, ce m-a însoțit în toate peregrinările mele și pe care l-am îngrijit de când era doar de două palme, iar acum mă privește de sus, depășind 170 cm.
Pare incredibil pentru vremurile pe care le trăim acum, dar eu am văzut un palmier natural, în toată splendoarea lui, abia când am venit la facultate în București. Și arăta exact ca în locuințele somptuoase din celebrele seriale americane. Când l-am regăsit în Grădina Botanică, m-am apropiat cu sfială și l-am privit din toate părțile. Era cu mult mai impunător, de-a dreptul uriaș, un exemplar cu totul special, ce nu ar fi avut loc în camera mea. Dar avea și frați mai mici, și am hotărât atunci ca din primul meu salariu să îmi cumpăr o asemenea plantă, care să încapă într-o cameră de bloc. Nu a fost să fie. Palmierul era mult prea scump pentru posibilitățile mele financiare și, oricum, asemenea plante se găseau destul de rar în florării la vânzare. Am încercat o vreme să obțin semințe, prin tot felul de relații printre botaniști. Le plantam, le îngrijeam, dar nu răsărea nimic. Când nu mai speram să am și eu un palmier de apartament, întâmplarea a făcut să găsesc într-o florărie din Cluj, scris pe un ghiveci, la un preț accesibil: palmier. Eram uimită. Erau doar două-trei bețe verzi, ce nu semănau deloc cu planta pe care mi-o doream. Am aflat însă că trebuie să treacă 7-8 ani, până când va începe să semene cu ceea ce eu doream să-mi instalez într-un colț al camerei, așa cum văzusem în celebrul serial american, pe când eram copilă. Când l-am adus acasă, m-am înarmat cu răbdare, l-am îngrijit și am așteptat. La început, l-am instalat pe o etajeră, lângă fereastră, pentru a avea multă lumină. Treptat-treptat, planta a început să crească. I-am schimbat ghiveciul și iar am așteptat. Începea să semene cu planta la care visam. La un moment dat, am avut impresia că Georges se înălța ca în poveste, prea repede față de ritmul avut anterior, și atunci am avut o lungă discuție cu el: din lipsă de spațiu, ne-am înțeles să mai staționeze o vreme la înălțimea sa, pentru că nu aveam condiții ca el să se desfășoare. Părea să nu mă ia în serios și l-am amenințat că nu îi voi schimba ghiveciul decât atunci când ne vom muta într-o locuință mai spațioasă. A înțeles, în cele din urmă, și a mai trecut un an… La un moment dat, camera devenise destul de neîncăpătoare și pentru mine, nu numai pentru Georges. De câte ori îl udam, îi promiteam că îi voi schimba ghiveciul de îndată ce voi obține o locuință mai spațioasă și i-am propus un târg: fiind el mai sensibil din fire, să mă anunțe din timp dacă am vreo șansă de schimbare. Și Georges și-a onorat promisiunea. Când l-am văzut cât de semeț se înălța, am înțeles că urma să mă mut cât de curând. Devenise o superstiție deja.
Ne-am mutat din garsonieră într-un apartament, tot cu chirie. Georges a căpătat ghiveciul pe care îl merita și l-am așezat direct lângă fereastră. Ajungea până la pervaz. Ca în copilărie, nici acum nu am scăpat de temerea că nu trebuie să vorbesc prea mult de relația mea specială cu Georges, palmierul, pentru că nu toată lumea poate înțelege un asemenea atașament. Dar vouă, iubitorilor de necuvântătoare – plante, gâze și animale –, vă mai spun un secret: de la o vreme, palmierul meu a început iar să crească. Mă privește de sus și sper ca vechea superstiție să funcționeze încă o dată. Eu am nevoie de o locuință care să-mi aparțină, iar Georges are nevoie de un ghiveci și mai mare, ca să se poată înălța până în tavan. Îmi pregătesc bagajele de mutat.
EMILIA – Craiova
