Ce mai face… ZOIA ALECU (cântăreaţă şi compozitoare): „E lucru uriaș să știi care ți-e menirea în viață”

50 de ani de carieră

– Tocmai ai celebrat cincizeci de ani de carieră în muzică! Felicitări, Zoia! Asta, da, rezistență! Cum a trecut această jumătate de veac petrecută pe scenă?

– Repede! Sentimentul acesta că timpul zboară este unul comun, dar viteza zborului e diferită, depinde de încărcătură. În cazul meu, fiecare an a lăsat urme însemnate în mine. S-au împlinit chiar cincizeci şi doi de ani, aveam nouăsprezece la debut. Am parcurs un drum lung, variat, frumos şi aventuros. Sunt fericită şi mulţumită cu fiecare moment trăit, chiar şi cu cele mai puţin plăcute, pentru că am dat tot ce-am putut, am tratat secundele carierei mele cu maximum de seriozitate, dedicaţie şi dragoste pentru muzică. M-am convins de la o vârstă fragedă că acesta era drumul meu şi, având certitudinea asta, am depășit toate obstacolele. E lucru uriaş să ştii care ţi-e menirea în viaţă, sunt norocoasă şi profund recunoscătoare lui Dumnezeu pentru asta! Revenind la aniversare, am sărbătorit-o cum se cuvine, cu concert, dar mai ales cu un dublu album pe care l-am scos cu această ocazie. Între piesele alese e şi o colecţie de rarităţi, şaisprezece melodii de-ale mele de la începuturi, piese unicat, ce se mai găsesc doar în fonoteca Radio. Eu le consider mici bijuterii, atât compoziţiile în sine, cât şi realizările lor din punct de vedere tehnic. Cum e şi normal, odată cu trecerea anilor, eu nu mai pot cânta aşa cum o făceam la douăzeci de ani. Glasul meu ducea cinci octave şi jumătate atunci, azi am pierdut două. Aşa e firesc, corpul uman e o maşinărie care se uzează. Nimic tragic, ba chiar stau încă foarte bine la capitolul voce, însă mi se pare extrem de frumos ca lumea să mă poată auzi aşa cum cântam acum cincizeci de ani. Să asculte altista aceea căreia i se cerea să stea mai departe de microfoane, ca să nu dea volumetrele peste cap.

Firul roșu al vieții

– Hai să trecem şi noi prin etapele acestei cariere nemaipomenite. Cum au fost anii de debut?

– Au fost cruciali, fiindcă m-au aşezat pe cale. Acei primi ani au desenat firul roşu al vieţii mele, ei mi-au legat acest fir de inimă, iar eu l-am urmat fără să-i dau drumul nicio secundă. Întâiul sentiment care mă încearcă este cel de nostalgie. Nu una tragică, dimpotrivă, una caldă şi benefică. Primii ani sunt cei în care nu ştiam prea multe, dar simţeam absolut totul cu mare intensitate. Oamenii, muzica, vremurile, cu frumuseţea şi nenorocirea lor deopotrivă, poezia, iubirea, fiecare secundă a vieţii a fost trăită la maximum în tinereţea mea. Mi-aş dori să mai am acel suflet, recunosc, câteodată mi-e dor de mine cea de altădată, cea căreia nu-i păsa de relele lumii. Curăţenia din suflet era atât de mare, încât ieşea mereu triumfătoare şi doream s-o împart cu toată lumea! Pe de altă parte, eram şi puţin înfricoşată, fiindcă nu ştiam ce avea să mă aştepte pe drumul ales. O fi pietruit sau o fi nisipos şi greu de parcurs? Priveam către colegii mei din muzica folk şi-i vedeam ca pe nişte sfinţi. Mă uitam la Doru Stănculescu (cel care m-a şi scos în lume, în „Club A” şi „Cenaclul Flacăra”) ca la un zeu, iar el chiar era. La fel i-am prețuit și pe ceilalţi artişti din jurul meu – unii şi-au păstrat locul sus, pe piedestal, despre alţii aveam să aflu că-i „decorasem” în exces. Maturizarea mi-a dat limpezime, am descoperit în timp cine merita preţuire şi cine nu. Aşadar, cum e şi firesc, am avut mari bucurii, dar am trăit şi dezamăgiri, mai ales că eu sunt un om cu un foarte ascuţit simţ justiţiar. E greu să „digeri” anumite lucruri când eşti mereu cu dreptatea-n băţ, dar ambiţia şi dragostea pentru arta mea m-au ajutat să trec peste multe. Poate mi-a fost de folos şi faptul că spiritul acesta justiţiar vine la pachet cu o fire extrem de pacifistă, iertătoare şi obiectivă. Sunt atentă la oameni, nu desconsider nicio părere, cântăresc bine tot ce aud în jur, fiindcă ştiu că eu nu pot avea mereu dreptate. Iar dacă „îmi miroase” a conflict, aleg de­se­ori să fac pasul înapoi, ca să mă protejez şi să păstrez relaţii armonioase. Am căutat întotdeauna să fiu în balanţă cu restul lumii. Iar dacă ea se dezechilibrează, mă retrag în locul meu de linişte: în casa şi grădina mea. În familie, printre prietenii aceia puţini, dar buni de tot, cărora le gătesc cu pasiune şi le spun glume, aşa cum am făcut mereu.

Sfinx Experience. Aventura olandeză

– Următorul capitol important al carierei tale este trupa Sfinx Experience, una dintre cele mai originale şi valoroase din muzica românească. Erau anii’90, voi, toţi, muzicieni de excepţie, fugiţi din comunism, în Olanda. Povesteşte-ne despre revenirea în ţară, căci atunci am avut bucuria să ascultăm o trupă care suna cum nu mai auzisem alta…

– Înainte de toate, aş vrea să se ştie că am plecat din România pentru că viaţa devenise foarte grea pentru muzicieni ca noi. Nu a fost o fugă din aceea ca-n filme, cu disidenţi care traversează Dunărea înot, noi am plecat pentru că voiam să câştigăm bani din munca şi talentul nostru. În România, rockerii şi folkiştii deveniseră paria, cenzuraţi, urmăriţi, consideraţi artiști cu mesaje periculoase. Eu am plecat în 1986, trupa întreagă s-a adunat pe parcurs, în Olanda, unde ne mergea bine, cu spectacole constante, în discotecile din Țara Lalelelor. Cu toţii am revenit în România în 1996, dar prima apariţie fusese în 1994, la „Cerbul de Aur” de la Braşov. Am cântat în deschiderea americanilor de la The Commodores şi am fost prezentaţi ca trupa Sfinx Experience, din Olanda. Toţi români get-beget, dar „pedepsiţi” drept olandezi. Culmea, am avut un succes nebun la acel festival, tocmai fiindcă oamenii credeau că suntem o formaţie din străinătate, setea românilor pentru orice venea din Occident era de înţeles. Ulterior, ne-a fost greu să intrăm sub pielea publicului, cântam o muzică sofisticată, în momentul în care piaţa de la noi era ocupată de trupele acelea de disco facil – trei rime pe trei note, asta era tot. Ne-am aşezat la masa de lucru, am început să compunem, iar până la urmă, am izbutit să ne facem un public al nostru, de nişă, unul cultivat şi fidel. Două albume cu piese proprii am scos cu Sfinx Experience, toate pe versurile mele. De asemenea, şap­te cântece compuse de mine sunt pe aceste discuri. Până la urmă, în Europa şi în România, Sfinx Experience a durat optsprezece ani, unii plini de muzică şi prietenie. Iar eu am convingerea că prietenia contează cel mai mult peste ani. Mişu Cernea, Crina Mardare, Paul Ciuci, Marcel Avădanei, Doru Căplescu (Dumnezeu să-l odihnească!), toţi muzicieni de excepţie şi oameni unul şi unul sunt trupa de atunci şi un grup de prieteni extraordinari.

Cronometrul la zero: Întoarcerea la folk

– Iar apoi ai revenit la prima dragoste, folkul…

– Când m-am reîntors la muzica folk, aveam o aşa iubire pentru el, încât nici nu am cuvinte să o cuprind pe toată. „Mă întorc în familia mea”, îmi spuneam, „mă întorc la oamenii mei frumoşi”. Eheee, surpriză! Am auzit voci în 2007, care-mi reproşau că eu nu mâncasem salam cu soia. Mi se spunea că nimeni nu mă mai cunoştea. Entuziasmul meu era destul de zdruncinat, dar şi galoanele pe care eu cu atâta drag le pusesem pe umerii anumitor oameni au început să cadă. „Nu-i nimic, vorbele sunt praf în vânt, faptele rămân”, mi-am spus şi m-am pus pe treabă. Am dat cronometrul din nou la zero, iar secundă cu secundă mi-am recreat numele în folk. Albumele de autor, poeziile şi cântecele mele cele mai bune au fost scrise exact în această perioadă, în care mi se preconizase eşecul. În plus, să ştii că nu toţi oamenii mă uitaseră, dimpotrivă, am avut destul public, cât să mă simt preţuită pentru tot ceea ce făcusem în muzică până atunci. Numărul a crescut mult în timp, vechilor admiratori li s-au adăugat copii şi nepoţi, căci publicul meu de azi are toate vârstele. Iar eu îl iubesc.

– Cum vede un artist cu o asemenea carieră muzica de azi din România?

– Şi bine, şi rău. Toată viaţa am avut pretenţii nemaipomenite de la mine, uneori chiar exagerate, cu alţii, însă, sunt mai blândă. Dar chiar şi în aceste condiţii, nu sunt prea mulţumită de felul în care se tratează o parte din muzica românească, spun sincer că manelizarea ei exagerată mă deranjează. Nu când vine vorba de cântăreţii de manele, ei au muzica lor, o cântă doar pe aceea, eu mă refer la vocile foarte bune din muzica pop, nume deja consacrate, care aleg să adauge aceste ritmuri orientale doar pentru un ban în plus şi pentru a mai câştiga public. Eu sunt un muzician care crede cu tărie că publicul se educă şi este de datoria artiştilor să o facă. Mai cred că fiecare gen muzical trebuie să aibă supremaţia lui, însă azi, sunt mulţi cântăreţi oportuniști, care preferă să facă o ciorbă din toate stilurile, decât să se păstreze pe linia lor. Eu nu cred că dacă rămân fideli integrităţii lor artistice vor pierde fani, căci asta e marea lor frică. Sunt hrăpăreţi, vor să aibă tot publicul la picioare, nu se mulţumesc cu un grup ales, care să fie numai al lor. Cum ai putea face un popor întreg să iubească folclorul, sau opera, sau jazzul, sau maneaua? Nu poţi şi nu trebuie. Frumuseţea muzicii stă în diversitatea ei, iar „salata asta orientală” cu de toate în ea, care se practică azi, îi dăunează profund. Folkul? El nu stă rău, a supravieţuit, are festivaluri minunate, care îl pun cu mare succes pe afişe. Un lucru extrem de frumos la această muzică este că vechea gardă şi noua generaţie sunt prieteni, se apreciază şi se ajută. Eu, personal, salut cu bucurie orice nume nou şi valoros, iar ele nu sunt puţine. Îi ajut pe tineri cu tot ce pot, fie chiar şi un simplu sfat. Sunt muncitori şi inimoşi folkiştii de toate vârstele. Uită-te la Nicu Alifantis ce activ e, câtă energie, câtă creativitate şi câte concerte! Nu ştiu cum rezistă, îl ador, pur şi simplu, şi mă bucur că sunt contemporană cu el. Pe de altă parte, l-am pierdut pe Marius Baţu, la finalul anului trecut, şi eu încă sufăr. „Tăticu’ nostru”, îi spuneam, atât de bun, de atent, de profesionist era. Mare pierdere, mare de tot! Dar, una peste alta, muzica folk merge înainte frumos, fără compromisuri, şi e un exemplu foarte bun pentru ceea ce spuneam mai devreme: fiecare gen muzical are supremaţia lui, dacă îl tratezi cu respect.

„Mi-am găsit gentilomul”

– Zoia, hai să ieşim din sălile de concerte, a venit primăvara, au înflorit ghioceii în grădina ta?

– Grădina mea e împânzită de toporaşi, nu am ghiocei în curte, dar am avut în glastră, aduşi de logodnicul meu…

– Eşti logodită? Ce veste de primăvară!

– Da, primăvara e anotimpul iubirii, ce moment poate fi mai potrivit pentru o astfel de poveste? Este una care m-a surprins, dar care stă dovadă că dragostea îşi găseşte oricând loc în inima omului. Paul Prisada este omul care mă iubeşte şi pe care-l iubesc. Muzician la rândul lui, liderul trupei Accent, din Tulcea, artist cu o carieră de cincizeci de ani în rockul alternativ, la fel ca și mine. Ne-am cunoscut în 1983. Eu eram în plin divorţ de primul meu soţ, tatăl lui Ionuţ (de la care o am pe Meda – Ioana, cea mai grozavă nepoată). În acel an, am făcut un turneu împreună şi ne-am împrietenit, fiindcă este, pur şi simplu, un om deosebit. Dar atât. Cred că ne-am mai văzut o dată, prin ’86, înainte să plec eu în străinătate. Apoi, abia în 2015, la festivalul „Folk Bun” din Tulcea, pe care el îl organiza, şi tot la Tulcea, în 2018. Atunci m-a întrebat dacă-mi aminteam de 1983, momentul în care Paul se îndrăgostise de mine, dar fineţea lui, bunul-simţ, nu l-au lăsat să spună nimic, mai ales fiind­că situaţiile noastre familiale erau dificile. În 2019, mi-a propus să cântăm împreună o melodie, dar, culmea, nu prea ne potrivim. Avem acelaşi registru al vocii, nu sună bine. Deşi proiectul căzuse, i-am spus să nu mă ocolească când vine în Bucureşti, să stăm de poveşti la o cafea. Iar cafeaua aceea a fost începutul unei poveşti, pe cât de neaşteptate pentru mine, pe atât de frumoase. Paul şi-a deschis inima, iar eu l-am primit într-a mea, convinsă că omul nu are voie să ignore nicio şansă de a iubi şi de a fi iubit. În plus, caracterul lui Paul mi-a dat curaj: eu îi spun că este ca un boier. Extrem de atent, are o nobleţe pe care o mai văd foarte rar la bărbaţii de azi, mie îmi aduce aminte de vremurile în care ei erau gentlemani, bărbaţi de salon, cu aromă de coniac şi garoafe. Sunt uimită cât de mult se desconsideră azi felul acesta de a fi, manierele, romantismul, cum bărbaţii le cred siropoase şi umilitoare. Doamne, cât se mai înşală! Tinerii nu mai sunt galanţi şi, deşi înţeleg foarte bine cât de schimbate sunt vremurile, tot cred că pierderea e foarte mare. Parcă e nefiresc să înlocuieşti întâlnirea vie cu un mesaj pe telefon, florile adevărate cu unele virtuale. Mă rog, fiecare cu ale lui, eu mi-am găsit gentilomul meu şi îmi place de mor. Sincer, până să intre Paul în viaţa mea, eram prietenă foarte bună cu traiul de una singură. Sunt oricum adesea capricioasă, nu mă deranja deloc să trăiesc doar eu cu mine. Am trecut prin două căsnicii, ambele destrămate, pentru că a convieţui cu un artist veşnic pe drumuri e lucru tare dificil. Când Paul şi-a mărturisit sentimentele, l-am avertizat să nu aibă aşteptări, pentru că sunt un om foarte pretenţios şi dificil în relaţiile personale, am tot felul de cerinţe şi ha­chiţe. Am fost rezervată, i-am spus tot ce se putea mai rău despre mine: că sunt neîndurătoare, iute la mânie, cu principii şi tabieturi stricte. Mi-a spus fără ezitare că aceste lucruri nu-l deranjează în niciun fel, că tocmai felul meu de a fi l-a determinat să se îndrăgostească. Dar eu îmi făcusem datoria de onoare să-l avertizez (râde). Surpriză: de când suntem împreună, nu ne-am certat niciodată. Sigur, avem discuţii în contradictoriu, ca toţi oamenii inteligenţi care au păreri, dar de certat, nu ne certăm. Când e stresul mai mare, ne umflă râsul pe amândoi.

Oricum, sunt o fire foarte veselă, toţi prietenii mei ştiu asta, eu sunt mereu cea responsabilă cu glumele. E greu să te superi pe mine. În plus, firea mea pacifistă atenuează mult conflictele, mă feresc de ele. Răbufnesc, dar foarte scurt. Și uite că au trecut câţiva ani de când suntem împreună, se pare că hachiţele mele chiar nu l-au deranjat, fiindcă povestea continuă în felul următor: la concertul aniversar de 50 de ani, de la Sala Dalles, în 2023, Paul a urcat pe scenă la final, cu un fir de trandafir roşu în mână. Mi-a plăcut fineţea aceasta, a unei singure flori, am presupus că este un semn de felicitare pentru cincizeci de ani de carieră. Doar că nu era doar atât, trandafirul era însoţit şi de o cutiuţă cu un inel. Acolo, în faţa sălii pline, mi-a cerut mâna. Am zis „da”, cu tot sufletul, „da” unei iubiri neaşteptate pentru mine, dar pe care o primesc cu toată inima. Nu am nevoie de vreo hârtie de la starea civilă. Sincer, nu prea mi-a păsat vreodată de asta, darămite la vârstele noastre! Suntem bine, împreună zi de zi. Iar când suntem separaţi de drumuri, ne ia dorul din prima clipă. Este minunat aşa, nu-mi trebuie nimic altceva. Ce plus ar aduce o hârtie unei iubiri atât de frumoase, la vârsta noastră? Dimpotrivă, cred că orice obligaţie scrisă ar afecta sentimentul acesta minunat de libertate, de egalitate. Nu-mi place să fiu proprietatea nimănui, în aceeaşi măsură în care nu-mi place să am pe cineva în proprietate. În schimb, aşa, liberi, legaţi doar de jurământul unui gest şi de dovada zilnică a sincerităţii lui, mi se pare absolut magnific. Aşadar, tratez iubirea ca pe muzică: fără oprelişti, liberă, o las să cânte şi să mă încânte.

Fericirile trebuie împărțite

– Zoia, îți mulțumesc pentru povestea ta, pentru deschiderea ta minunată. Sunt sigură că există oameni care se regăsesc în ea şi cărora le dai curaj…

– Sunt deschisă să povestesc, cum să nu?! Cred mult în ideea că fericirile trebuie împărtăşite. Există mulţi oameni cărora le este frică să iubească, să se implice, să se lase duşi de valul sentimentelor. Azi, temători nu sunt doar cei de vârsta mea, ci oamenii, în general. Îi înţeleg, şi mie mi-a dat viaţa porţii zdravene de dezamăgiri, dar ele niciodată nu m-au determinat să spun „Gata, nu-mi mai trebuie, eu nu voi mai iubi”. Nu zic că nu există bucurie şi atunci când eşti singur, eu chiar am trăit-o mult timp şi nu am simţit nevoia unui partener de viaţă. De fapt, eu consider că singurătatea în doi e cea mai cumplită. Cruntă! Să nu mai ai ce să-i spui celuilalt, să te deranjeze simple gesturi, să dispară respectul. Mi se pare îngrozitor, şi atunci, cel mai bine este ca fiecare să plece în drumul lui, fiindcă altfel pierd timp şi, chinuindu-se aşa, poate, ratează întâlnirea cu adevărata iubire a vieţii. Dacă nu credeţi, luaţi-mă pe mine de exemplu. Am fost fericită de una singură, dar sunt infinit mai fericită azi, pentru că am iubire de împărţit.