Ultima duminică înainte de începutul Postului Mare se numește, prin tradiție, la români, Duminica Iertării. Aflată la mare cinste printre țărani, ea e însoțită de datini, așa cum se întâmplă cu toate marile momente ale calendarului bisericii. Parte din ele sunt legate de purificarea trupului (postul alimentar), altele sunt rânduieli de trecere de la o perioadă de viață obișnuită, la una încărcată de sacralitate. Între ele se află și rânduiala iertării, care așează la temelia postului dragostea dintre oameni. Despre ea, dar și despre celelalte datini prin care țăranii noștri se pregăteau pentru Postul Mare, vorbește domnul Costion Nicolescu, antropolog și doctor în Teologie al Institutului Saint-Serge din Paris.
Nașii, mai tari ca părinții
– Iertarea e nelipsită din postul ortodox al Sfintelor Paști. De ce puneau atâta preț pe ea, în vechime, țăranii noștri? Un obicei moral care pare că azi s-a pierdut.
– Creștinismul, în general, la fel ca și ortodoxia, au în centrul lor problema iertării, care este fundamentală pentru starea de curățenie și de pace a sufletului. De aceea, biserica propune o perioadă de trei săptămâni de pregătire până în intrarea în postul Paştelui, în care este reluată mereu tema iertării. Eu cred că noi, românii, încă păstrăm ceva în firea noastră din ţăranul de odinioară, pentru că am pornit de la o societate sătească, nu de la cetate, ca alte civilizaţii. Iar acea societate sătească românească avea imprimată în ea problema iertării, fundamentală, pentru a putea trăi în armonie. Odinioară, în Duminica Iertării, se obişnuia ca finii să meargă la naşi să îşi ceară iertare, iar apoi şi la părinţi. Finii mergeau la naşi acasă cu un plocon, îşi cereau iertare şi apoi petreceau. Cu naşul era foarte importantă împăcarea, pentru că e o legătură făcută în faţa altarului şi e o alegere, tu ţi-ai ales naşii, iar ei te-au acceptat. E ceva sfinţit, şi atunci necesită atenţie, iar lipsa de atenţie ar fi mai gravă decât în alte situaţii. Una e să fii supărat cu unul de peste trei uliţe, cu care te-ai certat la cârciumă și cu care te întâlneşti din când în când, şi altceva e să fii supărat cu naşul tău, să îi greşeşti şi să fii în mici sau mai mari discordanţe faţă de el. Aici se vede importanţa filiaţiei duhovniceşti, naşii sunt părinţii tăi spirituali, după ce te-au năşit, ei devin la fel de importanţi ca părinţii, îţi sunt foarte aproape, e o legătură dată de Dumnezeu. Ei ar trebui să te sfătuiască în lucrurile mai fine, unde nu mai răzbesc părinţii din diverse motive: ori că sunt prea bătrâni, ori că sunt lucruri pe care nu le discuţi uşor cu ei. Naşii trebuie să rezolve acele probleme de fineţe spirituală, plus ajutorul material, în orice situaţie. De aceea, în satul românesc, această instituţie a naşilor era foarte puternică, iar iertarea primită de la ei, înainte de post, era foarte importantă. Exista o nevoie de intrare în post, cu o curăţire a lucrurilor materiale din jurul tău, dar şi cu o curăţire a sufletului – să ai sufletul curat, împăcat cu ceilalți, ca să poţi parcurge o perioadă de asceză, de luptă cu tine, care nu e uşoară. Nu e uşoară, dar nu pentru că nu mănânci; nu e uşoară, pentru că postul e un parcurs care merge spre o eliberare, o izbăvire. Implicit, pentru țăran era foarte importantă trecerea de la o perioadă normală, cea în care se mânca de dulce și în care curgea obișnuita viață socială, la perioada de post. De aceea și trebuia să treci prin acest prag al iertării, al cererii de iertare. De aceea momentul lăsatului de sec pentru Postul Mare este atât de îmbrăcat cu diverse datini, ritualuri, încât devine o sărbătoare.
„Sunt oameni care nu pot să moară fără a ierta și a fi iertați”
– În satul românesc, iertarea este un ritual care nu se practică doar acum, înainte de Postul Mare, sunt locuri în care iertarea este obligatorie și atunci când un om trăgea să moară. Toată suflarea satului, cu mic cu mare, trece pe la el ca să primească ultima iertare.
– Normal este să pleci din această viață împăcat cu toți. Pe de o parte, cel care este în pragul trecerii îşi doreşte, pentru că aşa îi spune conştiinţa lui de creştin, să plece împăcat cu ceilalţi. Pe de altă parte, ceilalţi nu ar vrea nici ei să rămână împovărați de lucruri negative, de ceartă, neînţelegere. Sunt multe cazuri de oameni care nu pot să moară până nu s-au împăcat cu cineva (vorbim de lucruri importante, nu de mici dispute). Nu poate să iasă sufletul până nu vine dușmanul şi se împacă. Sigur că în momentul acela nu mai ai timp de făţărnicie, de teatru, simţi că trebuie să ierţi, ca să poţi să treci dincolo. Celălalt, când te vede în pragul morții, simte și el că trebuie să renunţe la orgoliu. Sigur că asta nu e ceva general; nu toți oamenii mor dacă nu obţin iertarea. Dar, ca să intri într-o rânduială, trebuie să te împaci, pentru că, dacă te împaci cu celălalt, cumva te împaci şi cu Dumnezeu.
Iertarea este condiţia creştinismului. Ţi se spune: să nu te duci la altar dacă eşti certat cu cineva. Spune și Hristos: să nu vină asfinţitul peste tine, fiind certat cu cineva, să fii împăcat. Pentru că tot răul lumii, până la urmă – şi la nivel de persoane, şi de neamuri, şi de ţări, şi de popoare – vine din această lipsă de iertare, cumva, care de multe ori nu e uşoară deloc. Se spune că ardeleanul iartă, dar nu uită. Dar iertarea adevărată înseamnă şi uitare; uitare, nu ca ceva scris într-un jurnal de bord al vieţii tale, să zicem, ci ca ceva care a existat. Eu am cunoscut oameni care ştiau să ierte. Te duceai să le spui: „Uite, am facut greşeala aia”. „Nu contează, nu mai există, a dispărut.” Nu că el o uitase, că avea o amnezie, ci nu mai exista ca greşeală, era fără consistenţă existenţială în viitor. Şi atunci, în locul acelei vini, rămânea iertarea – cu care poţi să te înfăţişezi la Dumnezeu, să spui: „Şi iartă-mi şi mie precum şi eu am iertat”.
Am văzut de multe ori părinţi îmbunătăţiţi care spun că nu suntem atenţi la rugăciunea Tatăl nostru. Spunea părintele Teofil Părăian ce uşor este să te mântuieşti, adică să obţii iertarea lui Dumnezeu, iertând pe altul, fără să faci alte eforturi, rugăciune, post. Doar să ierți. Te duci la Dumnezeu: „Nu am postit, Doamne, nu m-am rugat, dar am iertat!”. Și atunci, Domnul poate o să spună: „Bine, te iert şi Eu!” Sigur că lucrurile merg la pachet, pentru că nu o să fii un om iertător dacă nu te rogi, dacă nu ţii post, dacă nu intri într-o rânduială, dacă nu iubeşti şi nu eşti atent la frumuseţea lui Dumnezeu, la frumusețea naturii. Nu poţi să fii iertător, şi încolo să fii otova.
Românul a sesizat iertarea, a sesizat importanța ei pentru liniștea conștiinței. Știa că lipsa iertării e un pericol foarte mare – pentru tine personal şi pentru cel de lângă tine, biserica a atras atenţia asupra lui şi tocmai de aceea în conştiinţa satului exista ritualul acesta al iertării.
„Lumea este biserică, nu mânăstire”
– E interesant că, în timp ce la noi postul începe cu iertarea celorlalți, în Occident el este marcat de carnavale. E la mijloc un ritual de purificare prin joc?
– Carnavalul e o încercare de alungare a duhurilor rele prin implicarea și îmblânzirea lor, într-un fel. Tot jocul ăsta de măşti are drept scop folosirea unor duhuri rele, pentru alungarea altor duhuri rele, cumva. La bază nu este o distracţie, ci este un moment de curăţire, de trecere. Dar jocul, ca mod de trecere spre post, nu este tipic doar apusului. Şi la noi se făceau înainte de post anumite jocuri, menite să alunge răul. Erau întâlniri între băieţi şi fete, se făceau tot felul de evenimente care marcau intrarea în post. Pentru mine, cel mai impresionant între ele era un priveghi – se făcea un foc mare, țăranii stăteau în jurul focului, povesteau, iar focul se întreţinea. Datina aceasta se numea priveghi, ca şi în biserică, unde slujbele dinainte de sărbătoare se numesc privegheri. Participanţii la priveghi stau şi păzesc focul, vorbesc, pe urmă beau, joacă, mai glumesc. Cumva, suflul bisericii iese în afară, dar capătă o libertate de exprimare mai mare şi-l face pe om să se simtă „acasă”. Lumea poate fi privită, pentru omul spiritual, ca o biserică, dar nu este o mânăstire, nu are o rigoare monahală. Poţi să ai o rigoare de biserică, cosmică, să zicem. Acolo îl găsim pe ţăran.
Un sas, Heinrich von Wlislocki, lingvist şi folclorist transilvănean născut în Braşov, istorisește despre această datină a privegherii dinainte de Postul Paștelui într-un volum publicat în 1889, intitulat „Aus dem leben der Siebenbürger rumänen”. E frumos cum te văd alţii, mai bine decât te vezi tu! Zice el – „Sărbătoarea principală a tineretului român de prin sate este, fără îndoială, focul de bucurie care se aprinde în aşa-numită Duminică albă, adică ultima duminică a câşlegilor de iarnă. Această sărbătoare îi umple şi pe cei mai slabi şi săraci de o adevărată bucurie nevinovată şi plăcută, fiindcă tineretul sătean este atunci cuprins ca de o puternică legătură de spiritul de iubire, de frăţietate, de libertate şi de simţ naţional. Cu săptămâni înainte, adună unii copii paie şi vreascuri, pe care le duc pe un dâmb, unde are să se aprindă focul de bucurie, pe când alţi copii se silesc a aduna zdrenţe şi ciolane, bucăţi de sticlă şi de fier ruginit, şi acestea le vând ei culegătorului de zdrenţe care trece prin sat, iar apoi cumpără din banii câştigaţi în acest fel cordele şi flori artificiale pentru prăjina care se înfige în mijlocul movilei de paie şi de vreascuri. La apropierea zilei mult dorite, are şi gospodina din casă o mulţime de lucru cu pregătirea ospăţului festiv, cu curăţarea hainelor de sărbători şi a locuinţei. Cu coptul şi cu friptul pentru această sărbătoare este tot timpul ei ocupat. Abia s-au ridicat umbrele amurgului de seară peste codri şi poieni, departe, în sus, până la stâncile goale, ale căror pereţi şi prăpăstii strălucesc încă în focul întunecat, roşu, al apusului de soare, iar vârfurile colţuroase şi sălbatice ale stâncilor se desemnează pe cerul albastru închis, ca para uriaşă a unui foc neclintit peste care şi-a ţesut acum noaptea propăşitoare întâiul său văl. Atunci, deodată, se naşte viaţă în tot locul, pe vale şi pe dâmburi se ivesc o mulţime de privitori nerăbdători. Acum se înalţă în sus, către cer, vârful prăjinei împodobit cu cordele şi cu flori, iar prăjina însăşi este jur împrejur înconjurată cu paie şi cu vreascuri pe care le aprind acum flăcăii. Băieţii tot aruncă necontenit braţe de paie pe foc, spre a-l întreţine pe cât se poate mai lung, pentru că un foc de bucurie mare şi lung întreţinut face deosebit onor tineretului sătean. Cântând, se învârtejeşte în cerc, în acel timp, tineretul vârstnic al satului”. Tot vorbim de primenirea de Paşti. Aici se vede că ea exista, era o primenire înainte de a intra în post. E foarte frumos ce spune neamţul despre noi. Dacă spui tu asta, pari naţionalist, pari paseist, poţi să fii acuzat de orice. Dar când vine un neamţ, la 1889 (tocmai murise Eminescu, Dumnezeu să îl ierte!) şi spune lucrurile astea cu atâta sensibilitate, e altceva. Pe de altă parte, să nu uităm că, la vremea aceea, folcloristul Simion Florea Marian se plângea deja de decăderea obiceiurilor. Exista încă rânduiala spolocaniei, care probabil că există și acum în jurul Carpaţilor, poate şi în Maramureşul de dincolo, poate şi în alte părţi, dar deja ea începea să se degradeze.
Lunea Curată
– Ce presupunea spolocania?
– De spolocanie, te cureți de toată mâncarea de dulce. În primul rând, iei vasele şi le speli sau le schimbi, dacă ai două rânduri. Rândul de post, din pod, îl aduci jos şi le duci pe cele de dulce în pod. Unora poate să le pară o exagerare, dar în ritual – în orice ritual – se cere o curăţire absolută şi o respectare a unor ritualuri. În orice ritual, în orice religie, lucrurile sunt absolute, nu există abatere sau relativism. Or, schimbatul ăsta de vase ne spune foarte mult; nu e o exagerare, nu e o superstiţie, e ceva care vine de departe, din adânc. Spolocania nu este doar a vaselor, ci şi a curăţirii trupului, neapărat cu borş. Asta se făcea după masa de duminică, în care se lăsa sec, în prima zi de luni a Postului Mare. I se spunea Lunea Curată. Pentru ea se fierbea borşul, trebuia să fie cât mai acru, ca să spele gâtlejul. În borş se puneau frunze de vişin; le păstrau de toamna, pentru momentul ăsta. Foile de vişin sunt la fel de puternice ca foile de dafin, pentru a da gust şi aromă puternice. În Lunea Curată femeile nu aveau voie nici să toarcă, nici să gătească, mâncarea era rece. Resturile de la masa din Lunea Curată se aruncau în patru zări, ca să îmbune păsările, să nu atace recoltele în momentul rodirii lor. Totul avea rânduială, pentru că poporul român e foarte scrupulos în privinţa ţinerii postului. Mai degrabă va comite o faptă rea decât să se înfrupte de dulce în post.
Îmi aduc aminte de istoricul I.G. Brătianu, care zicea: „Un mister, o taină, poporul român”. Până la urmă, noi încercăm să arătăm poporul român în frumuseţea lui, e normal să fie aşa, fără să-i negăm scăderile umane, că nu suntem un popor de sfinţi, ci suntem un popor care caută puţin spre sfinţenie, în fibra lui. E uimitor poporul român. Cine e uimitor în cele înalte pe urmă ajunge să fie uimitor şi în sensul invers, când cade. Câteodată, mă întristez foarte tare, că mi se pare că astăzi e o decădere imensă, dar pe urmă descopăr câte un filon luminos şi, mai mult decât atât, am o bucurie. Prin ţară, dacă umbli şi te întâlneşti cu un om şi vorbeşti cu el și pe urmă te primeşte în casă, pune ceva pe masă, o pâine, un cozonac, un pahar de vin, iese la iveală vechiul duh ţărănesc.
„Ţăranul român” – expresia asta mie mi s-a părut mereu un pleonasm. Dacă îmi spui mie ţăran, nu mă gândesc la mujicul rus, nici la nu ştiu ce ţăran din alte părţi, că toţi au avut ţărani, oameni din sat. Ţăranul român e ceva anume, personal, şi de aia trebuie să ne bucurăm şi, în virtutea lui, să păstrăm ce putem păstra fiecare, un pic de flacără, acolo. Sigur, cine are ochi să vadă, vede; cine nu, nu. Pentru că s-au făcut şi multe exagerări, de la cei care nu văd esenţa şi iau doar suprafaţa, iar pe baza ei fac tot felul de folclorisme. Or, ţăranul român e esenţă, e spiritualitate, e credinţă, e creştinism, iar un om plin de viaţă şi de duh se exprimă viu. După mine, ţăranul român scapă aproape întotdeauna de căderi păgâne, chiar şi când lucrurile par păgâne, pentru că şi duhul cu care le abordează e un duh „înduhovnicit”, e un duh ţărănesc care rămâne și astăzi, chiar dacă astăzi țăranii se îmbracă şi muncesc altfel.
Legătura cu lumea de dincolo
– Nu aș vrea să închei interviul fără a vă ruga să îmi spuneți câteva cuvinte despre Moșii de Iarnă. E, poate, rânduiala cea mai importantă, înainte de intrarea în Postul Mare.
– Ţăranul român a fost întotdeauna sensibil la lumea cealaltă, la cei plecaţi de aici, la comunicarea cu lumea în care au plecat. Sigur că este ceva total necunoscut această lume de dincolo, dar ţăranul încearcă să și-o apropie prin rugăciune, prin pomeni, prin faceri de bine în numele mortului, deci, există o comunicare care se accentuează în această perioadă de pregătire pentru post. Iar legătura aceasta cu lumea de dincolo se face în biserică, prin moșii ținuți în sâmbetele morţilor, în care ţăranul se implică foarte mult. În biserică, se spune așa de frumos la parastase: „cu tot neamul lui cel adormit”. Deci, există o conştiinţă a întregului tău neam, pe care nu îi mai ştii pe nume, dar îi aduci şi pe ei alături de cei vii. E o încercare de recuperare totală, nimeni să nu fie pierdut din rugăciunea ta. Ar mai trebui spus că înainte de post, mai exact în ajunul duminicii lăsatului sec de brânză, sunt și niște moși aparte. Țăranii îi spuneau „sâmbăta părinţilor”, când îşi pomenesc doar părinţii. Deci, avem Sâmbăta Moșilor de Iarnă, în ajunul duminicii lăsatului sec de carne, când ne rugăm pentru toți cei adormiți, iar apoi, în sâmbăta următoare moșilor de iarnă, avem Sâmbăta părinților.
