Primăvară cu minuni
– A venit primăvara, anotimpul întruchipat într-o pictură celebră de marele artist italian Botticelli. Reprezintă o femeie tânără și frumoasă, căreia îi semeni leit și fizic, și ca transfigurare. Te simți înrudită cu primăvara?
– Da, am o relaţie foarte strânsă cu primăvara, soarele ei, vremea bună, florile și copacii înmuguriți îmi schimbă cu totul personalitatea, devin mai senină şi mai zâmbitoare, şi totul parcă e mai frumos în jurul meu! Senzaţia pe care o am este că toate problemele mele s-au rezolvat, iar întâmplarea face ca scenariştii serialului „Iubire cu parfum de lavandă” au intrat pe aceeaşi lungime de undă cu mine. (râde) Povestea Ioanei începe să se mai domolească, după o perioadă foarte zbuciumată, lucrurile încep să se mai aşeze, să capete sens… Deci, da, primăvara face minuni, şi pentru mine, personal, şi pentru Ioana, personajul meu!
– Ţi-a fost dificil să-ţi construieşti personajul? Ai găsit vreun punct comun cu Ioana, o motivație care să-ţi uşureze munca?
– Culmea, cred că frumuseţea în a construi acest personaj, în a-i găsi cheia, a plecat tocmai de la faptul că asemănările dintre noi sunt extrem de mici, foarte vagi, aproape inexistente. Nici în ceea ce priveşte copilăria şi familiile din care provenim nu există asemănări, nici ca personalitate nu semănăm… Dar această imposibilitate de a mă raporta în vreun fel la mine însămi m-a ajutat s-o explorez pe Ioana cu toată libertatea: a fost un exerciţiu extrem de interesant s-o pornesc cu ea de la zero, să nu mă bazez pe niciun reper din memoria mea raţională sau afectivă. În schimb, am învăţat nişte lucruri de la Ioana. În primul rând, cum să fiu mai deschisă spre lume. Principala trăsătură de caracter a Ioanei e lipsa fricii: are curajul să lase să i se vadă vulnerabilitatea în momentele dificile, şi spune cu uşurinţă tot ce simte. Eu sunt mai rezervată, mi-e mai greu să-mi exprim sentimentele şi trăirile, dar pe măsură ce am început să-mi interpretez personajul, mi-am dat seama că „Uite, nu e chiar aşa de dificil să spui ce simţi, e cel mai bine să faci asta când ceva te frământă, e o ușurare sufletească imediată”. Nu e atât de înfricoşător să te deschizi! Sincer, n-am crezut că poți învăța de la un personaj.
La joacă, prin Podișor
– Care e atmosfera de la filmări, Maria? Deschide-ne ușa către cum se face un film…
– Sunt zile şi zile… Sunt zile în care eşti foarte aglomerat şi nici nu-ţi dai seama cum trece timpul: de exemplu, ieri am avut secvenţe de dimineaţă până seara, doar cu o pauză de masă. Uimitor, dar zilele sunt mult mai scurte când sunt aglomerate, faţă de zilele când ai de filmat doar o secvenţă sau două. În general, cu toţii lucrăm foarte concentraţi, mai ales că în majoritatea zilelor, volumul de secvenţe de filmat e mare, şi asta ne impune să fim foarte bine organizaţi şi preocupaţi de treaba pe care o avem de făcut. Dar sunt şi zile în care condiţiile ne permit să ne relaxăm, să râdem, să glumim… Uite, chiar acum câteva zile, am avut o pauză destul de mare între secvenţe, şi cum ne-am nimerit împreună, mai mulţi dintre cei mai tineri actori, preţ de câteva ore, ne-am simţit asemenea copiilor din Podişor, satul unde se filmează serialul. Am mers la magazin şi ne-am luat sucuri, apoi ne-am dus la bufet şi-am jucat biliard, ne-am plimbat, am râs pe săturate… După care am lăsat joaca deoparte şi ne-am pus din nou pe treabă.
– Te-ai născut în Constanța, ograda copilăriei tale a fost marea, necuprinsul ei, întins până la linia orizontului. Ți-a marcat în vreun fel sufletul, personalitatea?
– Constanţa e chiar oraşul meu de suflet! Oriunde aş ajunge prin lumea asta, îmi dau seama că întotdeauna o să mă întorc la ea, pe malul mării. Așa simt, aşa mă îndeamnă o chemare interioară… Când eram mai mică şi trăiam acolo, nu-mi dădeam seama cât de important e spaţiul ăsta pentru sufletul meu, câtă linişte îmi aduce: abia după ce m-am mutat în Bucureşti am realizat că, de fiecare dată când mă întorc acasă, în Constanţa, se face linişte în mine, în sensul cel mai frumos al cuvântului. Plus că am atâtea amintiri tandre care mă leagă de Constanţa: sunt locuri pe lângă care trec şi întotdeauna mă cuprinde aşa, o nostalgie dulce şi plăcută… De pildă, e Teatrul de Copii, „Teatrul Căluţul de Mare”, unde mi-am petrecut mult timp în anii de liceu: acolo făceam repetiţiile cu trupa de teatru. De multe ori, inundată de melancolie, mă gândesc că mi-aş dori tare mult să mai am măcar o zi de repetiţii cu colegii şi cu prietenii mei din liceu. Un alt loc de care am rămas foarte legată afectiv e liceul meu, „Colegiul de Arte Regina Maria”, unde nu am studiat actoria, ci artele plastice: primul lucru în viaţa asta, înainte chiar de a vorbi, a fost să iau creionul în mână şi să încep să desenez. Ani la rând am fost convinsă că ăsta avea să fie drumul meu în viaţă: visam să devin ori arhitect, ori designer de interior. Dar când am intrat la liceu, m-am întâlnit cu actoria şi mi s-a schimbat perspectiva… Să mă întorc însă la discuţia noastră! Dacă ar fi să aleg locul suprem de acasă, locul emblematic pentru mine, acesta ar fi plaja din Constanța! Ştii, lumea are impresia că locuitorii din Constanţa nu prea merg la plajă, dar e exact invers, doar că preferă să facă asta în afara sezonului estival, să fie doar ei cu marea.
Băiatul din clasa a IX-a
– Povestește-ne despre întâlnirea ta cu actoria…
– În clasa a IX-a, m-am îndrăgostit de un băiat, care făcea parte din trupa de teatru, pe care şi fratele meu o frecventase înainte. Într-o zi, băiatul respectiv mi-a zis să merg şi eu la preselecţiile pentru trupa de teatru a liceului, care aveau loc în perioada aceea. Sincer, ideea cu trupa nu mă prea atrăgea, că nu mai avusesem nicio tangenţă cu actoria până atunci, dar mă atrăgea el, aşa că m-am dus. (râde) În timp, iubirea aceea s-a risipit, motiv pentru care am suferit un pic, dar am rămas cu ceva mult mai valoros: cu dragostea pentru actorie, pentru teatru, pentru lumea atât de frumoasă a acestei arte!
– Am aflat că, tot în perioada liceului, ai făcut şi modelling…
– Da, prin clasa a X-a am făcut şi pasul ăsta, însă doar după ce am stat mult să mă gândesc, fiindcă mi se oferise oportunitatea, dar mie mi se părea că e o lume cam superficială, în care nu prea credeam că m-aş fi potrivit. Dar a venit pandemia, am avut vreme să analizez lucrurile şi, până la urmă, am zis să încerc şi experienţa asta: am luat legătura cu agenţia cu care mai lucrez şi azi, am semnat contractul, am început să lucrez cu ei, şi iată că a fost o decizie excelentă, fiindcă tot datorită lor am ajuns şi la castingul pentru serialul „Camera 609”, primul meu proiect de actorie în televiziune, apoi a venit „Iubire cu parfum de lavandă”… Lucrurile bune s-au înlănţuit!
– Doar că asta ţi-a pus școala pe pauză…
– Castingul pentru „Camera 609” l-am luat când eram încă în clasa a XII-a şi atunci m-am şi mutat în Bucureşti, cu câteva luni înainte de încheierea anului şcolar. După Bac, am zis că-mi acord aşa, un fel de an sabatic, în care să mă dedic muncii la serial, n-aş fi avut vreme să fiu şi studentă: la Facultatea de Actorie, ca să fii acolo îţi trebuie timp, ca să studiezi temeinic, nu încap jumătăţile de măsură. Prin urmare, planul a fost ca, după încheierea serialului „Camera 609”, să dau la facultate, dar apoi am luat şi castingul pentru „Iubire cu parfum de lavandă” şi-am amânat din nou examenul, am considerat că facultatea nu pleacă nicăieri, dar un tren ca acest proiect nu aveam cum să ştiu dacă ar mai fi sosit în gara mea.
„Pe deal în sus”
– De ce e nevoie de facultate? Ești frumoasă, talentată, nu e de-ajuns ?
– Categoric, nu! (râde) Cu atât mai mult cu cât actoria de teatru şi cea de televiziune şi de film sunt foarte diferite, uneori chiar ai impresia că sunt două meserii distincte: în teatru ai o singură şansă să dai o replică bună, pe când la film sau la serial, ai mai multe duble la dispoziţie. Apoi, în teatru, ceea ce contează enorm e emoţia pe care o simţi, faptul că eşti în faţa oamenilor pe viu, publicul e real, nu e ascuns în spatele televizoarelor. Nu mai zic că şi procesul de lucru, şi cu personajul, şi cu textul e complet diferit… Aşadar îmi doresc să revin în teatru, dar pentru asta am nevoie de școală, trebuie să merg la facultate: până acum am ars câteva etape şi sunt conştientă că ele trebuie recuperate, că am nevoie de studiu temeinic. Pentru viitor, dincolo de ceea ce ţi-am spus, îmi mai doresc şi să mă văd pe un ecran mare, într-un film. Iar poate peste vreo cinci ani, să iau şi un premiu pentru „Cea mai bună actriţă”…? Asta e cel mai important, să cresc profesional, să evoluez frumos… Iau lucrurile pas cu pas, în ideea de a urca mereu dealul, nu de a coborî.
– Ai doar 20 ani, ce mai încape în viaţa ta, în afară de actorie?
– Recent m-am re-apucat de sport, am început să merg din nou la sală. O vreme am renunţat la exerciţiile fizice, fiindcă mă ajunsese oboseala, dar acum mi s-a schimbat perspectiva: e un fel de terapie. În timp ce-mi fac exerciţiile fizice, mă cufund în mine însămi: îmi ascult gândurile, îmi analizez sentimentele… Deşi fac efort şi am pulsul foarte ridicat, acestea sunt momentele mele din zi în care mă simt liniştită cu-adevărat, liniştită interior… În rest, încerc să mă văd cu prietenii, o vreme nu m-am mai întâlnit atât de des cu ei. Îmi mai place mult să merg la plimbare prin parcuri… Iar pentru următoarea dată când o să prind câteva zile libere de la filmări, plănuiesc să fug într-un city-break. Sunt un mare vânător de bilete last-minute! (râde) Iubesc călătoriile şi orice „expediţie turistică”, fie ea doar şi de două zile, îmi hrăneşte sufletul şi mintea enorm. Sunt genul de turist care preferă strada şi care se lasă purtat de circumstanţele de la faţa locului. În ciuda zodiei care mă guvernează, Fecioara, ca turist nu sunt super-organizată şi nici fixistă. Plus că, şi dacă încerc să fac vreun plan de bătaie, prietenii cu care călătoresc de obicei mi le deturnează de se-alege praful de ele. (râde) Aşa că nu mă gândesc dinainte la unde-o să merg, ce-o să vizitez, ce-o să văd, ci îmi dau voie să savurez clipele, aşa cum vin ele, acolo, într-un peisaj sau altul. Şi să ştii că tactica asta, cel puţin pentru mine, funcţionează de minune: cele mai frumoase vacanţe pe care le-am avut au fost acelea neprevăzute, pentru care nu am avut absolut niciun plan, nici un itinerariu prestabilit.
Iubirea – un mister
– Dar iubirea? La 20 de ani, câți ai, ar trebui să ocupe un loc de frunte în viața ta…
– Ştii cum e: la douăzeci de ani, iubirea e aşa, o incertitudine, un mister… (râde) Nu ştii dacă eşti într-o relaţie trecătoare sau într-una cu perspective mai serioase… Dar uite că, de curând, au început să se aşeze lucrurile şi în direcţia asta, iubirea ocupă acum un loc mai clar şi în viaţa mea: sunt într-o relaţie şi lucrurile merg foarte, foarte bine. Şi la capitolul ăsta am ajuns să aplic aceeaşi strategie ca atunci când călătoresc: după ce, iniţial, eram omul planurilor, chiar al planurilor pe termen lung, la un moment dat mi-am dat seama că, oricâte planuri mi-aş face eu, dacă viaţa are pregătite pentru mine alte direcții, alte experienţe, planurile mele tot nu-şi au rostul. Am remarcat că, în ciuda a ceea ce am sperat eu, viaţa mi-a dăruit alte lucruri, iar acele lucruri au fost mult mai bune şi mai frumoase decât ceea ce-mi dorisem, aşa că am ales doar să fiu pregătită să primesc toate aceste daruri minunate pe care mi le trimite viaţa. Trăiesc într-un haos, dar într-un haos ordonat, care mi-a adus numai bucurii. Plus că atitudinea asta mi-a crescut încrederea în mine: acum ştiu că, indiferent cu ce m-aş confrunta, sunt capabilă să mă descurc. Schimb macazul, mă adaptez situaţiilor şi, până la urmă, totul se sfârşeşte cu bine. Aşadar, privesc spre viitor cu încredere şi cu mult entuziasm! Inclusiv din punct de vedere profesional: există un proiect de film, care e pe cale să se realizeze, iar asta îmi dă o energie fantastică şi îmi alimentează şi mai mult speranţele legate de viitor.
