• Este actor la Teatrul Național din București, unul dintre cei mai importanți artiști ai tinerei generații. A lucrat cu mari regizori, dar cea care a investit cel mai mult sufletește în el este Miriam Răducanu, artistă emblematică a României, ajunsă la 100 de ani •
„Mulțumesc pentru această infuzie de tinerețe!”
– Ești, într-un fel, crescut de doamna Miriam Răducanu. Îți amintești cum v-ați cunoscut?
– Am întâlnit-o pe Miriam Răducanu datorită lui Gigi Căciuleanu. De altfel lui Gigi îi datorez unele dintre cele mai semnificative momente profesionale din viața mea, de la întâlnirea cu Miriam Răducanu, și până la premiera cu spectacolul „D’ale Noastre”, în urma căruia Ion Caramitru m-a angajat și am ajuns să fac parte din echipa de actori a Teatrului Național din București. Îmi amintesc exact momentul când am întâlnit-o pe doamna Miriam. Eram chiar după premiera spectacolului „OuiBaDa”, făcut de Gigi Căciuleanu, la Teatrul de Comedie în 2007. Dumneaei ne-a așteptat în foaierul teatrului. Gigi mi-a spus că doamna ar vrea să mă cunoască, m-a prezentat și am auzit-o zicând: „Mulțumesc pentru această infuzie de tinerețe!”. Eram student în anul doi de facultate, aveam 20 de ani, abia venit în București, și nu știam prea multe lucruri despre această artistă discretă și extrem de specială. Totuși, am fost primit într-o vizită, l-am cunoscut și pe Cornel Răducanu, soțul doamnei și, din acel moment, s-a legat o relație de mentorat care este cultivată până în ziua de azi.
Am mai spus-o și o repet, pentru mine, Miriam este unul dintre cele mai importante repere culturale, nu doar pentru că a mi-a făcut cadou un spectacol pe care îl joc încă din 2013, ci și datorită faptului că împreună cu soțul dumneaei, m-au acceptat și m-au îndrumat în evoluția mea profesională. S-au asigurat că sunt la curent cu principalele evenimente culturale din București, îmi recomandau cărți, spectacole, vernisaje, filme, concerte etc. Discutam amplu despre ce urmăream, apăreau polemici, primeam explicații, ajungeam să înțeleg și să devin pasionat de lucrările anumitor autori, regizori, dirijori, muzicieni, pictori etc. și fără să bag de seamă, îmi formam propriile păreri și căpătam repere. Vorbim despre un proces de peste optsprezece ani.
Discreția, cuvântul care caracteriza cuplul Răducanu, în sensul în care îmi creau impresia că nu se așteaptă la nimic de la nimeni și nici nu își doreau să atragă atenția de dragul de a fi în centrul atenției. Erau interesați de toate tipurile de artă și își găseau refugiu sau își încărcau bateriile fiind martori ai unor reușite artistice demne de atenția lor. Vorbesc la trecut deoarece domnul Cornel Răducanu nu mai este printre noi și pentru mine a contat enorm și prezența sa.
Poezia visului
– Care a fost primul vostru proiect?
– Primul și singurul spectacol pe care Miriam Răducanu l-a lucrat cu mine este „Poezia Visului”, o monodramă creată din poezii de Emil Botta. Este producția teatrului unteatru și se joacă și astăzi. Îl consider un spectacol formator, deoarece simt că am evoluat profesional odată cu el. Este un permanent exercițiu de adaptare și de creație pentru mine, un permanent proces de redescoperire, îl asociez cu un organism viu care rămâne același, dar se schimbă în fiecare moment. Pe undeva, acest principiu stă chiar la baza artei actorului, dar aici simt acest lucru cât se poate de limpede.
Am început repetițiile încă din perioada facultății de teatru, l-am prezentat și la examenul de licentă, dar într-o formă mult diferită. Nașterea acestui spectacol nu a semănat cu niciun alt proiect în care am fost implicat. Pentru că Miriam nu și-a propus să facă un spectacol, el „a devenit” un spectacol. Printr-o personificare aș spune că, pe undeva, a părut că spectacolul a cerut să existe independent de noi. Miriam și-a propus doar să ne întâlnim în lucru și să îmi exersez mijloacele actoricești sub coordonarea ei prin improvizații pe anumite poezii de Emil Botta, care păreau un pretext de lucru. După fiecare moment care se năștea era invitat soțul doamnei să vadă și să ne spună părerea. În felul acesta, s-a dezvoltat în sufrageria lor un exercițiu amplu, care dura aproximativ o oră. Acesta a fost prezentat chiar la examenul meu de absolvire a facultății. S-a putut face asta datorită profesorului meu de grupă, Liviu Lucaci, care l-a văzut chiar în sufrageria doamnei și mai apoi ne-a propus să îl includem în programul de final, la UNATC, în anul 2008.
Mai apoi, regizorul de film Andrei Măgălie ne-a propus să îl lucrăm astfel încât să poată fi transformat într-un spectacol de teatru tv și a fost preluat de Televiziunea Română, în anul 2010. Iar după o altă etapă de lucru s-a alăturat echipei scenograful Vladimir Turturică și a devenit spectacolul care este și astăzi. Producția lui este asumată de Andrei și Andreea Grosu și se joacă încă din anul 2013 la teatrul lor, la unteatru.
Miriam mi-a spus, la un moment dat, că munca mea pentru fiecare reprezentație a acestui spectacol nu se va termina niciodată, cât timp el va exista. Vorbea despre aprofundarea unei palete vaste de nuanțe ale acestui personaj ce s-a născut prin expresia scenică gândită de ea, nuanțe care se pot adânci și pot căpăta ritmuri și intensități dictate nu numai de momentele stabilite, ci și de înaintarea mea în vârstă, datorită căreia pot dezvolta și mai mult acțiunea și înțelegerea sensurilor. Mi-a mai spus că dacă ar lucra un alt proiect cu mine ar simți că „Poezia visului” ar putea părea un proiect definitivat, și prin urmare s-ar pierde însuși scopul și principiul pe baza căruia s-a născut. Iar eu sunt tot mai convins că are dreptate și tocmai de aceea este și ultimul spectacol pe care artista l-a lucrat cu mine.
O plimbare prin cer
– Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ai învățat de la doamnă?
– Ceea ce am descoperit alături de doamna Miriam Răducanu, mai bine spus datorită ei, nu sunt formule clare, ce pot fi numite și definite precis. Deși lucrul era bazat pe exerciții practice, dar cred că cel mai important era mediul în care ele se desfășurau. Mă refer la un cadru total atipic, și anume – sufrageria doamnei, un loc în care lucraseră actori precum Gina Patrichi, Mariana Mihuț, Luminița Gheorghiu, Adela Mărculescu și alții. Dar și dansatori precum Gigi Căciuleanu sau Gheorghe Iancu, Raluca Ianegic și nu numai. Ceea ce era special consta în intimitatea acelui loc în care timpul părea că se dilată și capătă alte valori. Simțeam că repetițiile mă transpun într-o lume cum nu poate exista decât acolo, iar creativitatea mea era mult mai ușor de accesat. Erau înlăturate barierele care țineau de teama că aș putea greși. Când lucram, cei câțiva metri pătrați puteau deveni uriași, pentru că toate acestea țineau doar de imaginația și implicarea mea. Era un spațiu al descoperirilor, al siguranței și al înțelegerii.
De altfel, de câte ori ajungeam să discutăm despre altceva decât domeniul artistic, ea îmi amintea că timpul în care lucrăm este ca o plimbare prin cer și că mai bine să rămânem acolo.
– Ce alți mentori ai mai avut în viață?
– Am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu multe personalități din teatrul românesc și asta mi-a creat nu numai bucurii, dar și experiențe care m-au format. Sunt absolvent UNATC și cred că toate aceste întâlniri pe care le-am avut nu s-ar fi putut realiza în afara acestui mediu extraordinar pentru actorii din București. De altfel, chiar înainte să merg la castingul pentru a lucra la primul meu spectacol creat de Gigi Căciuleanu, OuiBaDA, m-am sfătuit cu profesorul meu de grupă de atunci, Liviu Lucaci, care mi-a spus că nu am voie să nu mă duc.
Vreau să punctez faptul că, în opinia mea, un actor învață tot timpul și că se confruntă, la începutul fiecărui nou proiect, cu sentimentul că o ia de la zero. Aceste senzații pot fi cumplite și, paradoxal, pline de speranță și de energie. Sunt precum un pământ fertil, care urmează să fie însămânțat și să prindă rod. Este pe cât de înfricoșător, pe atât de frumos. Spun toate acestea pentru că poți învăța mult și doar urmărind actori pe care îi admiri sau pe care îi apreciezi ca profesioniști. De aceea pasiunea pentru profesie și pentru cei care o fac poate să fie de mare ajutor. Am putea crede că toate acestea sunt subînțelese, dar eu nu cred că este așa și nu numai o dată am avut surprize. Dacă ești actor, nu înseamnă neapărat că ești și pasionat de profesie sau de fenomen. Am întâlnit destui actori care nu merg la teatru pentru că nu îi mai interesează și asta îi face străini de fenomen. Au păreri fixe și trăiesc prin rememorarea unor vremuri care nu mai corespund realității imediate, ba și mai mult, unii dintre ei transformă aceste principii într-o voluptate. E foarte important să nu îți pierzi curiozitatea și să îți cultivi pasiunea pentru fenomen, iar asta se întâmplă și prin capacitatea de a admira ce fac și alți colegi de-ai tăi. În plus, poți învăța și din ceea ce nu-ți place.
„Planurile lui Dumnezeu”
– Cum se mai simte doamna Miriam Răducanu, la cei peste o sută de ani? Vă mai vedeți?
– Doamna Miriam Răducanu mi-a mărturisit acum câțiva ani, când Cornel Răducanu a plecat dintre noi, că tot ce trăiește acum este ca un bonus și că îi e tot mai clar că Dumnezeu are alte planuri pentru ea. Cred că fac și eu parte din aceste planuri, pentru că, nu de puține ori, încă m-am mai consultat cu dumneaei în multe privințe și mi-a fost de mare folos.
Anul trecut, a fost decorată de Președintele României, a fost celebrată de Gigi Căciuleanu, prin spectacolul „Nocturn”, care s-a jucat în cadrul FNT 2024, unteatru a organizat un eveniment special prin programarea spectacolului „Poezia Visului”, iar UNATC i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Toate acestea la împlinirea centenarului, iar dumneaei este la fel de lucidă, de receptivă și de jovială ca dintotdeauna. Sunt surprins de memoria ei extraordinară, de luciditatea cu care cântărește înainte de a se pronunța, dar și de grija cu care le exprimă. Totodată, este dornică să știe ce se mai montează în București, cine joacă și cine regizează. Este interesată de lumea teatrală și pare că își încarcă bateriile cu toate detaliile pe care i le dau. Ba chiar face și bancuri pe seama unor amănunte pe care le rememorează.
Cu Oana Pellea, în „Micul Prinț”
– Ești foarte harnic în ultima vreme. Joci în multe spectacole, atât la Teatrul Național din București, cât și pe alte scene. Unde te mai pot vedea spectatorii?
– Îmi plac perioadele când lucrez mult, dar încerc să găsesc un echilibru, să nu mă extenuez, și de cele mai multe ori reușesc. Am avut două premiere în ultimele patru luni. Prima a fost cu povestea pentru oameni mari „Micul Prinț”, de Antoine de Saint-Exupery. Este un spectacol în două personaje, în care joc alături de doamna Oana Pellea, un proiect de suflet pentru amândoi și pe care îl jucăm în mediul privat, atât în București, cât și în principalele orașe din țară. A avut premiera în an aniversar, la 80 de ani de la moartea lui Exupery, și este un proiect susținut de BRD Groupe Société Générale și de Spectacol TM.
Am descoperit în doamna Pellea nu numai un partener de scenă minunat și o artistă cum știam că este și poate mai mult decât știam, ci și un organizator riguros, foarte atent, și un om de echipă cum nu e ușor să întâlnești. Nu sunt deloc puține momentele când chiar pe scenă sunt impresionat până la lacrimi de dăruirea dumneaei. La echipă s-au alăturat scenograful Vladimir Turturică și Adrian Nour, care a creat muzica. Toate acestea sunt extrem de importante și au generat idei care au potențat și au dezvoltat spectacolul. Avem deja cincisprezece reprezentații în ultimele patru luni și suntem entuziasmați de cât de bine a fost primit de public.
Cea de-a doua premieră este legată de un regizor, și anume de Botond Nagy cu care sunt deja la a doua colaborare în ultimii doi ani. Este un alt motiv de mare bucurie. Botond este unul dintre cei mai apreciați tineri regizori din România și ne provoacă de fiecare dată cu teme dificile, tratate cu mult curaj. Are viziuni inovatoare și lucrează cu multă măiestrie, mai ales în crearea imaginilor. De data aceasta ne-a propus un text al unui polonez Tadeusz Słobodzianek, „Proorocul Ilie”. Tratează o temă surprinzător de actuală, deși este scris în urmă cu treizeci de ani. Spre deosebire de Micul Prinț, aici fac parte dintr-o echipă foarte numeroasă, suntem paisprezece actori pe scenă. Vorbim despre o producție a Teatrului Național din București și se joacă la Sala Studio. Vorbim despre o producție care impresionează și despre care se vorbește tot mai mult, așa că vă aștept cu drag să o descoperiți.
În rolul Ofelia
– Cred că a fost o adevărată provocare pentru tine rolul Ofeliei, din spectacolul „Gertrude”, al lui Silviu Purcărete. Spune-mi mai multe despre el.
– Mai în glumă, mai în serios, sunt de părere că e mai puțin important ce joci la Silviu Purcărete, ceea ce e important este că joci la Silviu Purcărete. Eu m-am apucat de teatru datorită acestui mare artist. Sunt din Craiova, și eram în liceu când acesta monta spectacole care au făcut istorie în orașul meu natal. Așa a ajuns să îmi placă teatrul și să îmi doresc să fiu și eu actor, am văzut de peste opt ori spectacolul „A douăsprezecea noapte”, montat de Silviu Purcărete la Teatrul Național din Craiova, mă furișam la repetițiile pentru acest spectacol și eram fascinat de ce se petrecea acolo. Această întâlnire cu Purcărete, pe care mi-am dorit-o foarte mult, mi-a adus o experiență teatrală unică. Este prima dată când joc în travesti, ceea ce mi-a dat ocazia să experimentez o cu totul altfel de abordare. Am fost îndrumat la fiecare pas de Silviu Purcărete și am încercat să fiu cât mai riguros cu putință cu privire la indicațiile primite. Ceea ce a schimbat întregul meu comportament scenic și a definit acest rol a fost apariția costumelor create de Dragoș Buhagiar. Am avut chiar un moment de șoc, atunci când am probat rochiile, mă uitam în oglindă și nu înțelegeam la cine mă uit. Nu mă recunoșteam și trebuie să mărturisesc că mi-a luat ceva timp ca să mă pot obișnui cu această nouă imagine. Totul a fost cu atât mai șocant, cu cât Ofelia, în viziunea lui Silviu Purcărete, este și cheală. A fost prima dată când cred că am experimentat o foarte ușoară formă a unei crize de identitate. Totuși, a fost pasageră, și cred că s-a născut un personaj care nu poate să treacă neobservat.
– Ești adesea văzut ca un actor de teatru-dans. Ce presupune teatrul-dans pentru un actor? Cât e de greu să lucrezi cu corpul?
– Cu adevărat nu m-am simțit niciodată ca fiind dansator, în adevăratul sens al cuvântului, și prin urmare nici nu cred că sunt. În schimb, nu pot să nu fiu conștient și să profit, când mi se oferă ocazia, de disponibilitatea mea în ceea ce privește expresia corporală. Datorită doamnei Miriam am un antrenament propriu, de care am devenit dependent. Spun asta, pentru că simt că dacă nu fac efort fizic și dacă nu îmi respect acest program riguros, sunt mai puțin prezent și chiar mai trist.
– Ai făcut și film?
– Am făcut și film și am avut câteva partituri minunate, de care sunt foarte mândru, dar din păcate se știe mai puțin despre ele. Cel mai recent lungmetraj în care am jucat este „Tinerețea unui dictator”, în regia lui Andy Lupu. Îl joc pe Regele Mihai și mi-a făcut o mare plăcere această propunere. M-am documentat cu multă grijă și simt că datorită acestui eveniment cinematografic înțeleg mai bine și realitatea pe care o trăim astăzi. Sunt recunoscător îndrăznesc să îndemn cât mai mulți oameni să urmărească acest film. S-ar putea să nu fie timpul meu în acest moment, și de aceea nu lucrez decât foarte rar în industria cinematografică, dar simt că pentru unele lucruri merită să aștepți și să nu le grăbești. Îmi place mult să fiu pe platourile de filmare și tocmai această stare mă face să cred că vor veni perioade mult mai spectaculoase pentru mine și în această direcție.
Corina și norocul
– Ești mereu foarte elegant, un adevărat dandy la evenimente. Faptul că soția ta este creatoare de modă are de-a face cu acest lucru?
– Părerea soției mele este decisivă în ceea ce privește felul în care mă îmbrac și cred că este și normal să fie așa. Corina Boboc este scenograf și designer vestimentar. Lucrează foarte des pentru teatrele din România, mai ales pe costum de teatru, deși cred că lucrul acesta se cunoaște mai puțin despre ea. Are două ateliere de croitorie, unul la Târgoviște și unul la București, și sunt și eu tot mai impresionat de creativitatea și determinarea ei. Muncește mult și proiectele în care se implică sunt foarte solicitante. Poate și pentru că este și antreprenoare. Responsabilitățile ei sunt foarte mari, sunt multe persoane care depind de deciziile și calitățile ei, dar a reușit să își creeze o echipă foarte bună în care să își pună baza. Pentru mine, Corina este și cel mai important factor de echilibru, comunicăm foarte bine și, cu adevărat, ea mă face să cred că sunt norocos.
