Ieroschimonahul Ioan Șișmanian (duhovnicul Schitului Cerebuc, Neamț): „Sunt fericit dacă tu eşti fericit! În gândul ăsta e toată viața mea monahală”

Revelația muzicii

Sunt într-o chilie minusculă a Schitului Cerebuc, o mânăstire aninată de coastele repezi ale Ceahlăului, un loc de o frumusețe nepământeană. Duhovnicul acestei așezări monahale este Ioan Șișmanian, un armean peste care au trecut 69 de primăveri, născut și crescut în București, dar călugărit în Moldova de 35 de ani, ucenic al părintelui Iustin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă. Călugăr de-o viață de om, părintele a rămas suspendat într-o tinerețe eternă. Cei care-l caută, majoritatea oameni tineri, pot vorbi cu el despre orice. E deschis spre toate frământările lumii, nu e niciodată dispus să judece oamenii, doar să discearnă duhurile, vremurile, culturile. Are în el ceva foarte viu, în pofida faptului că e un om al tradiției monahale străvechi, pe care încearcă să o împlinească mereu prin rugăciune și nevoință. Poate că de aceea îl și iubesc tinerii. Îl simt ca fiind de-al lor. Aliajul acesta sufletesc al părintelui Ioan a intrat în topitoria istoriei, în epoca neagră a dictaturii ceaușiste. Atunci, în anii 60, pe când era doar un țânc de 8-9 ani, își aduce aminte cum l-a chemat pentru prima dată Dumnezeu. Nu în biserică, nu prin slujbe, ci la concertele de muzică clasică. „Marea mea bucurie și marele dar de la Dumnezeu a fost să mă nasc și să cresc în spatele Atheneului Român!” În anii aceia gri, Laurențiu (așa l-au numit părinții când l-au botezat, Ioan este numele de monah) bătea mingea în fiecare zi în parcul din fața Atheneului. Când soarele apunea peste Palatul Regal, el și tovarășii de joacă nu alergau acasă, deși erau flămânzi și obosiți. Știau că încep concertele, așa că se aliniau cuminți, iar portarii îi lăsau să intre în acest templu al culturii române, care încă nu era profanat de conducerea roșie.

Nu aveau bilete, pentru că nu aveau bani, dar portarii închideau ochii. Vor fi fost și ei mirați de dragostea de cultură a ștrengarilor cu mingea purtată subraț. Îmbrăcați curat, așezați în fotoliile căptușite cu catifea, în fața frescelor lui Costin Petrescu, a avut părintele Ioan prima revelație a unui adevăr universal, care trece dincolo de granițele țărilor, culturilor sau credințelor – „Eu cred că muzica clasică e rugăciune, Bach e rugăciune! Marii muzicieni sunt din altă lume, au o cu totul altă viaţă decât oamenii de rând. Pentru mine, și astăzi, Concertul dublu în Re minor de Bach, pe care îl am într-o ediţie superbă, cu Yehudi Menuhin şi David Oistrah, este cel mai frumos dialog de dragoste care poate să existe.” Îl ascult și încerc să mi-l închipui pe băiețelul plin de praf care ascultă seri la rândul concerte de care, de obicei, copiii fug. Erau anii în care muzica era singura formă de libertate îngăduită românilor. Ea și rugăciunea. „Tot din acei ani își aduce aminte limpede, a primit de sus un sentiment care-l va călăuzi toată viața. S-a îndrăgostit de o colegă de clasă și, așa cum se întâmplă adesea la prima iubire, colega nu-l băga în seamă. ­Deloc. „Deși o iubeam, nu am suferit. Am avut mereu un gând care m-a urmărit toată viața, îl mai am și acum – că voi fi fericit, dacă și ea e fericită, indiferent că e cu mine sau cu altcineva. A fost un gând pe care l-am primit în toată fiinţa mea. Sunt fericit dacă tu eşti fericit! În gândul ăsta e toată viața mea monahală.”

„Iubește, Laurențiu, iubește!”

Facem pași repezi peste timp, ajungem în anii ’80, la Casa de Cultură a Studenților, pe care toată lumea o știe drept „Casa Preoteasa”, unde un preot cu o mare putere în cuvânt vine să le vorbească tinerilor. Pentru cei mai mulți libertatea venea pe acordurile lui Led Zeppelin sau Beatles, imprimate clandestin pe casete audio vândute la suprapreț. Pentru alții, puțini, libertatea era o eliberare pe care o căutau în înțelepciunea străveche a Asiei, strecurată pe sub mână prin cărțile interzise de cenzură. Părintele încerca să le spună că nu e nevoie nici de una, nici de alta. Că libertatea e în palma inimii noastre și că o poți avea dacă iubești. Atât. Laurențiu era tânăr, urma cursuri de chineză și visa să plece în Extremul Orient. Întâlnirea cu conferințele ținute de părintele Constantin Galeriu a fost un șoc lăuntric. A început să meargă la biserica din strada Silvestru, ca să asculte, în predicile de la liturghie, continuarea prelegerilor de la Casa Preoteasa. Își găsise părintele. De la duhovnicul său a primit unul dintre cele mai scurte și mai pătrunzătoare sfaturi, care i-au așternut drumul spre mânăstire. Un sfat sfințit cu suferință. „În 1988, părintele Constantin Galeriu a fost bătut crunt. Nu doar dânsul, au mai fost și alți duhovnici din București. Am fost la el la spital, îmi amintesc că avea ochii negri de la bătaia pe care o primise. Când m-a văzut, mi-a spus direct: «Iubește Laurențiu, iubește!»”. Atât! Știam că trebuie să iubesc, dar atunci am și simțit chemarea iubirii. Iar culmea iubirii creștine am simțit-o în monahism. Există două feluri de a iubi – poți să-i dai lui Dumnezeu din cele pe care le faci sau poți să te dai pe tine însuți. Să zicem așa, ca într-o parabolă – creștinul din lume se silește să adune lemne cu care să facă focul în casa unui sărman. În monahism, lemnele sunt chiar călugării. Face Dumnezeu focul cu ei, cui socoate de cuviință… Cu gândul ăsta am plecat la călugărie.”

Lângă un sfânt

Stă neclintit în chilie, în timp ce pelerinii curg, zi după zi. De dormit, doarme doar două-trei ceasuri, dimineața, pe la orele patru, când vine de la Liturghie, de mâncat, doar câteva linguri, cât să nu moară de foame. În rest, de când se crapă de ziuă și până aproape de miezul nopții, părintele Iustin Pârvu stă neclintit în scaunul spovedaniei, de parcă acolo s-ar fi născut și acolo ar urma să încremenească pentru veșnicie. Peste el curg necazuri și lacrimi, mai rar bucurii și mulțumiri. România se zbate, ieșită de sub bocancul comunismului, să-și înțeleagă libertatea, însă părintele Iustin se străduiește să le arate românilor cerul, către care a privit mereu, chiar și atunci când era închis în mină, condamnat la muncă silnică. De aceea a durat o biserică și câteva chilii, în anul 1991, în Munții Stânișoarei, mai sus de satul Petru Vodă, în care văzuse lumina zilei – ca să arunce peste suferința românilor mâna lui de har și de rugăciune. Printre ei se află și părintele Ioan Șișmanian, proaspăt călugărit și preoțit. A venit la Mânăstirea Petru Vodă pentru că știa că părintele Iustin e omul lui Dumnezeu. Și a avut bucuria să-i fie ucenic de chilie, adică acel ucenic atât de apropiat încât, zi și noapte, stă de veghe lângă părintele său. Nu atât ca să învețe, cât să se împărtășească de Duhul Sfânt care izvorăște din ființa lui. „Mi-am dat seama că, de fapt, toată această lucrare mistică se face prin transfer, nu prin învăţătură. Nu poţi învăţa teoretic rugăciunea, nu poţi învăţa nimic duhovniceşte; duhovnicul te prinde, te ia cu el, îţi dă de la el, doar aşa se poate. E vorba de o trăire, nu de cunoaştere, de o simţire pe care o trăieşti aşa cum o trăiesc păsările care-și învață puii să cânte: dacă nu cântă privighetoarea mamă, puiul nu are cum să înveţe cum să cânte și, fără cântec, puiul nu poate trăi. Totul se moşteneşte în lumea duhovnicească, o moştenire ca mod de viaţă.”

„Nu era din lumea asta…”

– Deci, părintele Iustin vi l-a dăruit pe Dumnezeu, pur şi simplu…

– Exact! A fost o trezire de o profunzime extraordinară. Lucrarea sa, ca părinte duhovnicesc, era aceea de a te ajuta prin rugăciunea făcută pentru tine, fără să îţi spună nimic. Aia te ajută, rugăciunea lui! Am simţit-o de multe ori. Avea o cunoaştere totală asupra vieţii tale, știa ce aveai, şi în cap, şi în suflet, şi în buzunare, şi în inimă, ştia tot, fără să îi spui. Orice spunea era ca o mângâiere, ca o trezire, avea o putere de a lumina lucrurile. Nu era din lumea asta părintele, dar părea foarte natural, foarte normal; era de-o simplitate fantastică. Până la urmă, ce înseamnă sfințenia? Înseamnă trăirea iubirii la nivel maxim. Iar trăirea iubirii înseamnă răstignire. Foarte frumos ne spune Mântuitorul: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” Or, cum ne-a iubit El? Răstignindu-se pentru noi! Asta înseamnă iubire și asta făcea părintele Iustin pentru noi, era vizibil că face asta. Şi mai e un aspect foarte-foarte important la părintele: viaţa în închisoare. Toţi sfinţii închisorilor au trăit şi au putut birui doar prin Duhul Sfânt, pentru că omeneşte era imposibil să rabzi ce au răbdat ei. Mucenicia, în principiu, nu o poţi duce, dacă nu îl ai pe Duhul Sfânt.

– Părinte Ioan, fiind atât de puternică această prezenţă a Duhului Sfânt în părintele Iustin, cum a fost când el a murit?

– Nu am fost lângă el când a trecut la Domnul, slujeam la Mânăstirea Poarta Albă, m-a sunat cineva de la Petru Vodă şi mi-a spus: „Auzi?” Băteau clopotele, murise părintele. Am aflat chiar când a murit. Am trăit o durere atunci… Mă dureau toate şi cel mai mult m-a durut că nu am fost cu el când a plecat la Domnul. Părintele Iustin îmi spusese: „Măi, mi-e greu să mă duc, mi-e greu să rămân.” Am ajuns la Petru Vodă la înmormântare, părintele era cald în sicriu, era ca viu. Când l-am văzut întins în coșciug, nu m-a afectat, dar m-a durut, repet, că nu am fost lângă el să primesc ultima binecuvântare, ultimul cuvânt. A fost ca atunci când pleci de la o mare şcoală, o termini, îţi moare profesorul, iar tu trebuie să faci ceea ce ai învăţat, să dovedeşti ce ai învăţat. În cazul meu – să iubesc… Mi-a spus părintele Iustin: „Să îţi pui viaţa pentru ucenicii tăi”.

– Vă e greu să știți că nu mai e acolo, la mânăstire, că nu mai puteți ajunge la el, măcar din când în când?

– Îmi lipseşte sfatul lui. Într-un fel, îmi dădea sfaturi şi când nu eram cu el în mânăstire. La un moment dat, chiar la început, în anii 90, am fost chemat să slujesc în America, ajutând la misiunea ortodoxă de acolo. Trebuia să stau mai puțin, dar mi-am pierdut pașaportul, iar șederea mea s-a prelungit un an și jumătate. Ei bine, când eram acolo, în Statele Unite, a venit cineva din țară, iar părintele Iustin mi-a trimis prin el un borcan de miere făcută în mânăstire şi o mână de tămâie veche, din răşină. Era ca şi cum mi-ar fi spus: „Măi, să nu uiţi de unde ai plecat.” Să știți că n-am putut nici măcar să gust din mierea aceea; dacă aş fi gustat din ea cred că plecam fuga pe Atlantic înapoi. Nu era miere, era dragostea lui!

– Vă rugați părintelui Iustin?

– Desigur, de când a plecat la Domnul mă rog lui. Şi acatistul lui îl citesc, este foarte frumos. Mă rog părintelui Iustin şi-mi răspunde întotdeauna. L-am și visat de câteva ori – uneori m-a binecuvântat, alteori m-a certat. Îl am în mine ca o prezenţă ocrotitoare.

– O simţiţi mereu când vă rugaţi lui?

– Da. Sfinţenia nu este ceva pipăibil în lumea asta, ci e vorba de un adânc, o trăire a unei prezenţe care vine din credinţă, o comuniune adâncă, dintr-o dragoste nemărginită. Cuvintele acestea – dragoste, iubire – sunt cuvinte tainice, pe care noi nu le înţelegem deplin. Iubirea este numele lui Dumnezeu, suntem creaţi după Chipul Iubirii, după chipul lui Dumnezeu. Noi nu iubim pentru că uităm să iubim sau pentru că nu vrem să iubim. Iubirea înseamnă să trăieşti pentru celălalt. Astăzi, la 69 de ani, se leagă în inima mea lucrurile pe care le-am trăit încă de când eram un copil: prima mea iubire, când am învățat să mă bucur de bucuria celuilalt, să fiu fericit pentru că el e fericit. E dumnezeieşte asta, este o bucurie negrăită, să înţe­legi că ai tot timpul astfel de ocazii. Dacă are dureri aproapele, sunt dureri pe care le primeşti ca și cum te-ar durea pe tine.

„Să dai fără ca celălalt să-ți ceară”

– Părinte, aţi putea să le daţi un sfat de viață celor care ne citesc? În vremurile astea neliniștite, prin care trecem, e mare nevoie de el.

– Bunicul Sfântului Luca al Crimeei povestea că, în tinereţea lui, Dumnezeu i-a pus trei întrebări, la care el nu a ştiut să răspundă. Întrebările au fost următoarele: „Ce e mai important în viaţă?”. „Ci­ne e mai important în viaţă?”. „Ce faptă e mai importantă în via­ţă?”. La un moment dat, într-o discuție cu nepoata lui, aceasta i-a dat răspunsuri la toate cele trei întrebări. Ea i-a spus: „Păi, simplu, bunicule: cel mai important este prezentul, că trecutul nu mai e, iar viitorul nu îl ştii”. „Bun, atunci cine e cel mai important în viaţă?” „Păi, aproapele tău, că nu ai ce face pentru cel de departe.” „Și ce faptă e cea mai importantă în viaţă?”. „Să cauţi să afli de nevoile aproapelui şi să i le împlineşti fără să îţi spună”, i-a răspuns copila. Iubirea înseamnă să dai fără ca celălalt să-ți ceară! Așadar, sfatul meu e unul singur: să iubeşti. Ce e aceea? Caută şi află! După ce ai aflat, fă! Atât. Dar e musai să iubeşti. Dacă nu iubeşti, nu exişti. Eşti făcut din iubire, ești făcut să fii iubire. Eşti făcut din iubirea lui Dumnezeu, spre iubire. Altfel spus, Dumnezeu ne-a făcut cu chip, trup și sânge de miel. Ce a rămas? Să trăim ca mieii. Ăsta e sfatul meu şi rugăciunea mea şi nădejdea mea. Pentru că altceva, ce să facem? Iubiţi, fraţilor, iubiţi până când orice răutate care vine către voi se va topi. Iubirea e dincolo de cuvinte, pentru că este dumnezeiască, este veşnică. Nu poţi să spui că acum te iubesc şi peste jumătate de oră nu te mai iubesc. Dacă este, iubirea e veşnică, altfel nu e iubire, indiferent ce ar fi. Începem de aici: iubim pe cineva de aproape, din familie, dintre cei dragi şi ajungem dincolo, într-o nesfârşită comuniune. E foarte frumos cuvântul ăsta al Sfântului Apostol Pavel: „Și dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem”. Adică ai iubirii suntem! Dacă nu iubești, nu trăiești, adică nu exiști. Nu e un sentiment, nu e o stare – e ființare. Dacă nu iubești, nu exiști!