• Nu puteam pleca din Centrul Vechi fără să vorbesc cu ei, cu turiș­tii străini. Relaxați să vorbească, reticenți să fie fotografiați, oamenii mi-au oferit o mică imagine a Bucureștiului privit cu alți ochi •

Bradley Wilford, 47 ani, Anglia

„I love Bucharest. Am să revin cu siguranță!”

(L-am găsit în librăria „Cărturești Carusel”, de pe strada Lipscani, răsfoind unul dintre volumele despre arhitectura Bucureștiului. Am intrat în vorbă, l-am întrebat dacă a aflat ceva interesant, mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze.)

„Ooh, da! Adevărul e că, dacă îmi place cu adevărat ceva aici, în Centrul Vechi, e exact amestecul ăsta, cum să-i zic?, eclectic, de stiluri arhitecturale. Ai urmele foarte bine păstrate ale arhitecturii orientale, la Hanul lui Manuc, am zis bine?, sau la biserici… Aveți niște biserici extraordinare, chiar am fost foarte impresionat de pictura lui Tata… Tattarescu, exact. Biserica Zlatari este o bijuterie, biserica Kretzulescu, am spus bine?, este și ea o bijuterie, la fel Stavro… și cum se mai zice… Cea de la Curtea Veche, minunată și ea; am fost, repet, foarte impresionat! Nu știu dacă spun bine, dar într-o biserică ortodoxă spațiul e mai intim, toată umbra și liniștea de acolo le simți aproape fizic; lumânările aprinse… E magic, îl simți pe Dumnezeu aproape, iar asta îți spune un om care e ateu, hahaha! Foarte mult mi-a plăcut! Ieși din aglomerația de pe Calea Victoria, care, wow, nu se mai oprește, și intri înăuntru, într-un loc vechi de atâtea sute de ani, în care ești înconjurat numai de picturi de sfinți și unde miroase așa de frumos, după ce ai respirat atâta poluare… Recomand tuturor să încerce asta! Repet, nici măcar nu trebuie să fii credincios… Chiar m-am gândit să-mi prelungesc un pic sejurul aici, să ajung duminică la biserica Zlătari, când am înțeles că e slujba. Sunt tare curios cum e. În alte părți, bisericile sunt un fel de muzee, plătești un bilet, ai un ghid care îți explică ce și cum, aici nu, am văzut oameni care vin să se închine, să se roage la icoane, să sărute racla aceea cu sfinți… Mi s-a părut foarte frumos, parte din lucrurile care vă definesc. În orice caz, m-am luat cu vorba, pentru că începusem de la arhitectură. Deci, în afară de istoria asta veche, orientală, care mi-a plăcut în mod deosebit, am apreciat și toate clădirile astea neo-clasice, de secol XIX și din interbelic, clădirea de pe Calea Victoria, în special, Casa de Economii și Ateneul. Am înțeles mai bine ideea asta de Micul Paris, cum am auzit că a fost brandul orașului. Ok, poate o să râzi, dar mi-a plăcut și comunismul, Casa Poporului în special, blocurile de peste tot care se amestecă, te miri unde, cu lucrurile vechi, și, în final, clădirile noi, de sticlă, construite după anii 2000, pe care iarăși le vezi unde nu te aștepți. Unii ar spune că e haos arhitectural, mie unul lucrul ăsta îmi place. Adică, dacă știi să te uiți în timp ce te plimbi, descoperi singur istoria orașului, fără să mai ai nevoie de ghid! Ce nu mi-a plăcut e că nu știți să vă puneți în valoare clădirile istorice. Mult prea puține sunt renovate, sunt câteva pe care le-am văzut care sunt gata să ca­dă. Nu e ok… Nu sunt bani, sau?! Pe de altă parte, și lucrul ăsta are farmecul lui. Știi, în vest, n-ai să mai găsești clădiri de care să-ți fie frică, să ai sentimentul că ba­te un pic vântul și te trezești cu o cărămidă în cap… Un pic de adrenalină e mereu bună când te plimbi prin locuri necunoscute! Ce să zic, îmi place viața de aici, uite, în librăria asta n-am intrat pentru că e frumoasă, și chiar e frumoasă!, am intrat în primul rând pentru că am văzut oameni înăuntru! E prima mea vizită aici, dar I love Bucharest. Am să revin cu siguranță!”.     

Arlette Laurent, 24 de ani, Franța

„Trebuie să ajungi în București ca să vezi distracție”

(Râsul ei se aude de departe. Cea mai veselă persoană dintr-un grup mare de tineri care au ocupat mesele de la unul dintre restaurantele de pe strada Franceză. Continuă să râdă, în timp ce îmi răspunde la întrebare.)

„Nu-mi place că e frig! Faceți ceva cu frigul ăsta! Nu se mai poate așa! Frigul ar trebui interzis! Aveți și zăpadă! De ce a nins în București?! Vreți să alungați turiștii?! Uite, sunt obligată să stau în frig, pentru că am prieteni care fumează! Spune-le tu că fumatul dăunează grav sănătății! Am niște prieteni vicioși, recunosc! Am să-i dau în judecată dacă mă îmbolnăvesc și am să le iau toți banii! Da, da, nu-mi place acum în București că e frig și e plictiseală. Suntem de trei zile aici, și până când se întunecă, e foarte plicticos. În regulă, m-am plimbat, e drăguț, dar cât să mă uit la clădiri? În jumătate de oră, le-am văzut pe toate… În plus, prea mult zgomot, prea multe mașini, prea mulți oameni ca să te plimbi. Și, sincer, ți se pare că arăt a om care a venit aici să meargă prin muzee? O las pe bunica mea să facă asta. Eu am venit să mă distrez. Toată lumea mi-a spus asta: trebuie să ajungi în București ca să vezi distracție. Dar nimeni nu mi-a spus că trebuie să stau în frig, până seara, pentru asta. E adevărat, odată ce vine seara, partyyyyy!!! Merită, într-adevăr, chiar știți să vă distrați pe aici! Iar prețurile vă rog să le păstrați așa cum sunt, că sunt bune! Ari, câte cocktailuri am băut aseară? Opt? Astăzi o să beau zece!”.

Javier Prato, 51 de ani, Spania

„E ceva special aici”

(A ieșit în fața restaurantului Carul cu bere, ca să fumeze o țigară. Pare mulțumit de ce vede în jur. A stins țigara, face câțiva pași, fotografiază biserica Stavropoleos, apoi clădirea C.E.C.-ului.)

„Îmi place tare mult Bucureștiul! Sunt a doua oară aici, acum ca turist. Prima oară când am venit, eram cu afaceri și n-am apucat să văd mare lucru, dar mi-am zis, uite, ăsta e genul de oraș pe care mi-ar plăcea să-l văd și a doua oară. Nu știu, e ceva special aici, am simțit din prima, deși, repet, eram doar în trecere. Cred că, mai bine ca în alte locuri, îi simți vibrația. Nu știu cum să spun exact că e. Un pic de tristețe, un pic de veselie, un pic de agitație, de furie, dar și o liniște a lui. Iar oamenii sunt foar­te prietenoși, lucru pe care nu-l găsești în multe alte părți. Uite, să fim sinceri, Austria e o țară mult mai frumoasă decât România… Nu poți să com­pari Viena cu Bu­cureștiul, iar orășelele lor de munte n-au egal. Dar oamenii de acolo… Nu… Prefer de o mie de ori un oraș ca Bucureștiul. E mai firesc, parcă, mai sincer. Nu mai vorbesc de prețuri. Asta e. Rămâneți exact așa cum sunteți!”

Jason Collins, 74 de ani, Canada

„Am fost foarte entuziasmat de mâncarea voastră”

(A rămas ceva mai în urma grupului care se plimbă agale pe străzile Centrului Vechi. Fotografiază din mai multe unghiuri Biserica Sfântul Dumitru de pe strada Franceză, colț cu strada Poștei.)

„Îmi place! Am venit la invitația unui prieten din grup, John, român de origine. John a locuit în București până când a reușit să plece, în 1978. Mi-a spus că foarte multe lucruri s-au schimbat de atunci. Și el era surprins de cum arată Centrul Vechi acum. Toate aceste restaurante, cluburi, magazine, am înțeles că nici nu existau. John era surprins și de restaurante. Și eu am fost foarte entuziasmat de mâncarea voastră. Foarte bună! Mai ales cea românească. Am învățat și câteva cuvinte în limba română: ciorba de burta, mici, sarmale! Foarte bun, mai vreau. Vedeți, vorbesc românește acum! Bravo!   

Maria Ponti, 28 de ani, Italia

„Îmi place Bucureștiul că n-are nimic scorțos”

(Stă agățată ca într-un leagăn de umerii prietenilor și fredonează, suficient de tare încât să atragă toate privirile de pe Calea Victoriei, refrenul de la „Dragostea din tei” al trupei O-zone.)

„Sorry, sorry, prea mult zgomot? Nu am ce face! Scuze! Melodia asta are, câți ani?, 20? Mi-a intrat pe sub piele, nu mai pot scăpa de ea! M-am trezit de dimineață cu ea în cap și de atunci o cânt întruna: numa numa iei, numa numa numa iei… Am fost aseară la o berărie de aici, cred că am băut prea mult, foarte bună berea voastră, și nu mai țin minte decât că m-am trezit pe masă, cântând melodia asta, cu tot clubul lângă mine, aplaudând! Cum să nu-mi placă Bucureștiul? Du-te în Suedia sau în Elveția și încearcă să faci asta! Ăia cheamă poliția acolo! Foarte bună at­mosfe­ra de aici! Și prețurile, și oamenii, și shaorma, și melodia asta! Îmi place Bucureștiul că n-are nimic scorțos, știi, luxul ăla bătrânicios, în care stai cu un pahar de vin în față și asculți un pian leșinat toată seara. Orașul ăsta e viu! E tânăr! E de ajuns să se aprindă luminile seara și, gata, începe viața! Numa numa iei, numa numa numa iei…”.