• De când a ales Marea Britanie ca decor principal, actrița Olivia Niță n-a stat degeaba: a bifat un pașaport britanic, un mariaj internațional, opt filme și o carieră care sare între accente și continente. Azi joacă în proiecte Amazon, BBC și Netflix și poate fi văzută în Comrade Detective, The Diplomat sau The Grey House. Dar cel mai recent rol e cel de mamă. Îl repetă simbolic, chiar la București •
– De la primul nostru interviu a trecut deja un deceniu, timp în care ne-au ajuns vești bune despre tine la urechi. Ce-ai făcut în tot timpul ăsta, Olivia?
– Oh, s-au întâmplat destule în ăștia zece ani. Ca să o iau doar cu lucrurile mari, o să zic că am plecat din țară, m-am îndrăgostit, m-am mutat în Londra, mi-am primit și cetățenia între timp, am jucat în vreo opt filme, m-am căsătorit și acum așteptăm un copil.
– Hai să le luăm pe rând. Ce te-a împins să pleci?
– Am fost mereu îndrăgostită de Londra. Ultimul an de Actorie l-am făcut în Anglia, am reușit atunci, în 2008, un transfer, și am terminat facultatea acolo. Ce am trăit atunci la Coventry University mi-a plăcut așa de mult, că am rămas hotărâtă să mă întorc într-o zi în Marea Britanie. Și, într-un fel, am lucrat din umbră în sensul acestei dorințe, pentru că, în România fiind, am jucat mult în engleză, în producții britanice sau americane. Mi-am construit un CV care m-a ajutat foarte mult mai târziu. Și apoi, în 2018, am plecat.
– Adică, la zece ani de la prima ta experiență. De ce așa târziu?
– Așa s-a întâmplat. În 2018, am petrecut mai multe luni în Los Angeles, la niște cursuri de actorie. Cum am ajuns, l-am cunoscut pe Tim (Duthrane n.r.), actualul meu soț, care venise și el la aceste workshop-uri. Mai exact, el m-a recunoscut, că jucasem în „Comrade Detective”, care tocmai ieșise pe Amazon. A fost amuzant, i-am spus că sunt din România, el mi-a spus că tocmai se întorsese din România, apoi el mi-a spus că e din Londra, eu i-am spus că plănuiesc să mă mut în Londra. Și uite așa… M-am întors în România, el s-a întors în Anglia, dar am continuat să vorbim zi de zi. Până mi-am luat inima în dinți și-am plecat.
– E greu să pătrunzi într-o altă industrie a spectacolului, Olivia? Ai avut nevoie de agent?
– Nu prea poți face nimic fără un agent. Dar e multă bătaie de cap până reușești să fii acceptată de către unul. Când am ajuns, am început să scriu săptămânal la trei, patru agenții. În tot timpul ăsta, continuam să merg la workshop-uri, la unele pentru că erau interesante și aveam ce să învăț, la altele, pur și simplu, ca să mă conectez cu lumea artistică. După aproape trei luni, mi-a răspuns, în sfârșit, cineva și m-a chemat la o întâlnire, să semnăm un contract. Mie mi s-a părut o veșnicie. Dar după o vreme, m-am întâlnit la un casting cu o actriță din România care m-a întrebat: „Tu de cât timp ești aici?”. I-am zis: „De vreo opt, nouă luni.” „Cum, și deja ai agent?”, s-a mirat ea. Atunci mi-am dat seama că procesul e complicat.
– Au vreun atu actorii români când ajung în Vest?
– Au pregătirea din teatru. Sunt actori americani, de pildă, care n-au făcut în viața lor teatru. La noi, e rar ca un actor de film să nu fi fost măcar un pic și pe scenă. În teatru înveți și teorie, și mișcare, și voce. E o pregătire foarte solidă, care e apreciată afară.
– Și cu limba cum ai făcut? Ai reușit să prinzi accentul britanic?
– Când am ajuns aici, aveam un accent american. Primul agent mi-a zis: „Ok, acum încearcă să treci pe accent britanic.” M-am străduit. Apoi, am schimbat agentul și cel nou mi-a zis: „No, no, go back to American!”. A fost, ca să zic așa, o strategie de lucru, fiindcă britanicii se chinuie să joace cu accent american. Un accent american mi-ar fi adus avantaje. În Londra însă, găsești actori cu toate accentele posibile. De altfel, în filmele în care am avut roluri nu am fost personaj britanic. Oricât de bună engleză ai avea, un accent tot se simte. Cu engleza mea americană, am făcut însă proiecte pentru Amazon, BBC, Netflix, Channel 5 ș.a.m.d. Cel mai recent, care se va lansa mai spre finalul anului și care a fost filmat chiar în România, e un proiect Paramount +, unde producători executivi sunt Morgan Freeman și Kevin Costner. E o mini serie, intitulată „The Grey House”, unde joc un personaj american din sud, din timpul războiului civil.
– Ți-ai făcut traseele tale secrete prin oraș, de când ești la Londra?
– Da, am luat exemplul britanicilor care nu sunt deloc pretențioși și se bucură de lucruri simple, de plimbări prin parc, de ieșit pe malul unui lac, după care poate se opresc și la o pintă de bere. La început, în primele luni, aveam un entuziasm nebun, voiam să descopăr cât mai mult. După o vreme, se mai domolește entuziasmul, începi să vezi că și România are niște avantaje în unele aspecte. Am rămas însă cu plăcerea asta luată de la ei, ca atunci când e soare să ies pur și simplu în cartier. La prânz, ies toți din birouri sau case și se așează pe iarbă, cu un sendviș sau altceva de mâncare. Pare un mare picnic citadin, iar Londra e un oraș cu multă natură, cu nenumărate buzunare din astea de verdeață.
– Tu unde locuiești în Londra?
– Chiar în sud-vestul orașului, foarte aproape de Parcul Richmond, unde e plin de căprioare. De unde stăm, avem o vedere foarte frumoasă către oraș. De la fereastra camerei se văd și The London Eye, roata mare din centru, și The Shard, cea mai înaltă clădire a Londrei, un colos de sticlă spectaculos.
– Anul ăsta te-ai și căsătorit. Ai mai făcut deci un pas important.
– Da, ne-am căsătorit civil aici, în Anglia. A fost o ceremonie în cadru restrâns, cu familia și câțiva prieteni, dar foarte emoționantă pentru mine, care am crescut cu filmele englezești. Pentru că a fost exact ca în filme: tata m-a condus la altar, iar noi ne-am spus unul altuia jurăminte. La anul, plănuim să facem o nuntă religioasă și în România.
– Spune-ne și nouă cine îți este alături. Cu ce te-a cucerit Tim?
– E un om foarte bun și foarte calm, și asta e important, că eu nu sunt calmă deloc, dar el mă echilibrează. Între noi, totul a curs foarte natural. Când ne-am îndrăgostit, nu știa niciunul exact ce o să fie, eram doi actori străini în Los Angeles, habar nu aveam unde o să ducă. Dar ne-am întors fiecare în țările noastre și am început să ne vizităm. Prezența lui a grăbit planurile mele de plecare. Faptul că l-am avut pe el aici a fost un mare sprijin pentru mine. Tim nu e doar soțul meu, e și cel mai bun prieten al meu. Cred că asta face diferența în orice relație.
– A apucat să cunoască România?
– Da, și îi place mult. Astă iarnă l-am dus să vadă satele din Piatra Craiului, unde am prins o zăpadă splendidă și, la Măgura, am și rămas cu mașina înzăpeziți. Iar anii trecuți l-am dus în Deltă și la mare. Am bătut cu mașina satele săsești, am văzut Sighișoara și am coborât apoi pe Transfăgărășan. Cu el, am descoperit și eu România altfel.
– Cu prietenii și colegii actori din România ai mai ținut legătura?
– Abia aștept să îi revăd. În Aprilie venim amândoi în țară, pregătiți să stăm câteva luni. O să întâmpinăm venirea bebelușului nostru la București, că acolo am familia aproape. Până atunci, va fi însă timp destul de văzut prieteni și de ieșit cu ei la teatru. Chiar dacă mi-am făcut și la Londra un grup de apropiați și am mai adoptat și din prietenii lui Tim, orașul e atât de întins, distanțele atât de mari, oamenii atât de împrăștiați, încât, dacă nu stai în același borough cu ei, trebuie plănuit cu multe zile înainte. N-ai nicio șansă să întrebi la prânz, ca să te vezi seara. În București, parcă totul e mai ușor. Abia aștept căldura verii și ieșitul la terasă. M-am săturat de vremea rea.
