Cerebuc

• Pe Muntele Ceahlău, într-o poiană frumoasă ca o gură de rai, câteva măicuțe au venit, împreună cu duhovnicul lor, pentru a însufleți un schit vechi •

Athosul Moldovei

Aici, sus, încă e zăpadă, și albul ei pur, de început de lume, învelește nu doar pădurea, muntele și potecile, ci și oamenii și poveștile locului. Prin ea îmi croiesc eu însumi un drum. Nu e un drum de mers pe jos, ci de străbătut în inimă, un tărâm atât de vechi, încât istoria se topește, se face poveste, iar povestea se transformă apoi într-o legendă. Odinioară, moldovenii nu-i spuneau muntelui Ceahlău, ci Pion sau „al Pionului”, după numele lui Peon, primul sihastru care s-a sălășluit aici și care a făcut din el un Athos al Moldovei.

Povestea spune așa: demult, tare demult, acum cinci, șase veacuri, pe un deal de la poalele Ceahlăului s-a așezat un călugăr. Îl chema Peon, era un mare nevoitor, care a ajuns cu vremea sporit în rugăciune și văzător cu duhul. Atunci s-a hotărât să urce muntele și să trăiască în vârful lui, departe de lume. Zeci de ani a îndurat asprimea locului, adunând nu doar har în inimă, ci și ucenici în preajma lui. Atâția sihaștri se nevoiau în acele vremuri pe Ceahlău, încât părintele Peon a așezat pe vârf o toacă și un clopot, ca să le vestească tuturor, la miez de noapte, vremea de început a rugăciunii. De atunci, cele două vârfuri ale Ceahlăului au ajuns să fie numite unul Toaca, iar celălalt, Panaghia. Și tot de atunci, după moartea sfântului sihastru Peon, țăranii au început să-i spună muntelui „al Peonului” sau, mai scurt, Pion. La fel a ajuns să se numească și mânăstirea în care el a fost călugărit și care a fost rebotezată, din Schitul lui Silvestru, în Mânăstirea Pionul. Ruinele ei se mai văd până astăzi. De la aceste ruine începe și drumul prin vremuri al Schitului Cerebuc, un pui al Mânăstirii Pionul.

Hatmanul Ciribuc

„Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, un hatman pe nume Ciribuc, sătul de atâtea lupte, s-a hotărât să se călugărească. Așa că s-a așezat, împreună cu câțiva ucenici, sub Muntele Ceahlău, nu departe de locul în care ne aflăm acum. Schitul pe care l-au întemeiat a fost așezat sub ascultarea Mânăstirii Pionul”. Stau de vorbă cu ieroschimonahul Ioan Șișmanian, duhovnicul de astăzi al Schitului Cerebuc, într-o chilie strâmtă, în care încap doar patul părintelui, improvizat din câteva scânduri și scaunele pe care stăm. Anul viitor face șaptezeci de ani, dar nu-i arată decât pe tâmplele care de acum sunt argintate și, poate, în picioarele care-i sunt șubrezite de statul neclintit la rugăciune. În rest e tânăr, mai ales la inimă, de unde încep și se termină toate, gata să o ia din nou de la capăt, să sufle în jarul veacurilor așezate peste schitul în care se nevoiește, pentru a le da o nouă viață duhovnicească. Mânăstirea Cerebuc, în care se nevoiește împreună cu ucenicele lui, s-a ridicat și s-a prăbușit de mai multe ori. Prima s-a petrecut în anul 1704. Era chiar în seara Paștilor. Părinții se găteau de Înviere, lucrându-și canonul în chilii. Atunci, unul dintre ei a avut un vis cât o profeție. Se făcea că de sus, din vârful Ceahlăului, se rupe o mare de omăt, care alunecă la vale și trece peste schit, nimicindu-l cu biserica lui cu tot. Înspăimântat, călugărul a alergat la egumenul Simeon și i-a spus totul, de-a fir a păr. Egumenul i-a strâns atunci pe cei câțiva viețuitori și le-a împărtășit visul, dar monahii n-au vrut să plece. Cerebucul era casa lor, unde să se ducă? Dacă Domnul Hristos rânduise ca așa să plece din lumea asta, fie voia Lui! Și, cu dragoste și neînfricare în fața morții, cei câțiva viețuitori s-au gătit pentru ultima lor priveghere, cea de Paște. Egumenului i-au spus să plece – aveau în schit o icoană a Maicii Domnului, pe care nu o puteau lăsa acoperită de marea de omăt ce avea să vină. Cineva trebuia să o salveze pe Preacurata. Egumentul a ascultat și a plecat cu Preasfânta în brațe. Ceilalți părinți au rămas, au săvârșit slujba de Paște, s-au împărtășit, apoi marea de omăt pornită cu furie din vârful Panaghiei a venit și li s-a făcut lințoliu și mormânt. Sufletele lor au plecat, albe ca neaua ce-i îngropase, spre împărăția luminii. Gheor­ghe Asachi, la 1838, consemnează istoria distrugerii schitului, așa cum o aflase după 134 de ani: „În ziua de Paşti, pe când se serba în biserică Sfânta Înviere, un munte de omăt, desfăcându-se din vârful Pionului şi surpând stâncile manine, au îngropat schitul cu toţi săhaştrii şi a prefăcut forma acestui loc. O icoană ce a scăpat din această catastrofă au însemnat locul fostului schit şi, mai în urmă, au pricinuit facerea schitului Cerebucul, unde se păstrează până astăzi”.

Moartea viețuitorilor schitului a fost, poate, sămânța care a murit în brazdă, pentru a renaște mai bogat. La doar zece ani după martiriu, Schitul Cerebuc a fost refăcut, de data aceasta pe locul în care este acum, mai departe de viitoarele năpaste venite din vârful muntelui. Mărturie a acelor ani e o cruce groasă de stejar, pe care părintele Ioan Șișmanian o ține în chilie. Peste ea au curs trei veacuri, mărturie fiind cele patru cifre cioplite pe spatele ei – 1714. „E crucea de la biserica veche, atât a mai rămas din sfântul locaș, ridicat după ce primul a fost distrus de avalanșă. Eu așa am găsit-o, cum o vedeți. Părinții de la schit au rămas legați de Mânăstirea Pion, ea a fost totdeauna mânăstirea de bază. Din câte știu, viața lor era așa – strângeau cât puteau hribi și plante de leac, le duceau la mânăstirea-mamă, care le dădea în schimb pesmeți pentru traiul lor zilnic și prescuri și vin pentru slujbă.” Pentru viața aceasta tihnită a părinților din pustia Cerebucului, secolul al XIX-lea a fost potrivnic. Mânăstirea-mamă, „a Pionului”, a sărăcit cumplit și a fost la un pas să fie vândută, împreună cu palatul din incinta ei, chiar de familia ctitorilor Cantacuzini. Odată cu ea s-a pustiit și Schitul Cerebuc. La începutul secolului XX, cea de-a doua biserică ridicată aici era deja o ruină. Știm asta de la Gheorghe Iacomi, care află de o minune povestită de țăranii din partea locului. „Mai jos de Cerebuc, pe pârâul Piatra Lupului, lucrau în acei ani câţiva unguri la coborâtul lemnului pe uluc. Într-o seară, după ce terminaseră lucrul, s-au dus la biserica schitului Cerebuc, care era în ruină, şi s-au apucat să sape sub masa altarului, cu chip să găsească o comoară sau nişte bani ascunşi acolo. Negăsind nimic, s-au înfuriat, au stricat icoanele ce mai erau, ba au dat şi foc. A doua zi a venit pedeapsa lui Dumnezeu, toţi trei au fost omorâţi de lemnele ce săriseră de pe uluc”.

Marta

Sunt în curtea schitului, cu Ceahlăul în față, desenat parcă într-o cartolină elvețiană. E atâta frumusețe, de parcă o mână nevăzută a ales acest loc de rugăciune ca să le amintească mereu călugărilor de splendorile celeilalte lumi. Cu pași repezi, o măicuță slăbuță grăbește spre biserică. Câțiva pelerini o urmează, intră în biserică și se închină la o icoană a sfinților închisorilor – fără chipuri, în zeghe, deținuții stau strânși ca un buchet de flori în fața Maicii Domnului, care-și deschide brațele a rugăciune. Maica vorbește repede, e ca un un izvor proaspăt. Are cincizeci de ani, dar o cred de treizeci. Locul în care mă aflu pare o fântână a tinereții pentru toți cei care stau aici și-și lucrează viață veșnică având Ceahlăul în față. „Noi suntem din Petru Vodă și-i cinstim pe sfinții închisorilor, pentru că și părintele nostru, Iustin Pârvu, îi cinstea. La Petru Vodă am simțit că în locul acela e numai Dumnezeu cu mine. Ca și cum nu ar mai exista nimic altceva, că în mânăstire, Dumnezeu mă acoperă cu totul. L-am auzit pe părintele Constantin Galeriu spunând, înainte să mă călugăresc – «Când iubești pe cineva, vrei să fii tot timpul cu acea persoană». Așa e cu un om, așa e și cu Dumnezeu. Cred că mânăstirea e acel loc în care vrei să fii tot timpul cu Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu nu primește decât ceea ce faci din inimă. Când îi dai unui om ceva în silă, primește? Tot așa și Dumnezeu – primește doar ceea ce îi dai cu drag. Așa gândesc eu”. Și când spune asta, o lumină îi lucește în ochi, o lumină dârză și tânără, ca un oțel de care rugina nu se prinde. Pe măicuță o cheamă Marta și este din Bacău. A venit la mânăstire acum șaisprezece ani, după o întâlnire cu starețul Iustin Pârvu, care i-a schimbat viața. Pur și simplu, după ce a intrat în chilia lui, a simțit că trebuie să revină. Și a revenit de mai multe ori și, în cele din urmă, nu a mai plecat – „La un moment dat, am simțit că Dumnezeu m-a ales să duc viața asta. Și când am simțit chemarea asta, nu am mai putut rămâne în lume. Sigur că port și acum lumea în mine, că ea e făcută tot de Dumnezeu. Păstrez în inima mea muzica, filmele, cărțile, oamenii pe care i-am iubit. Sunt tot om și eu, nu am aripi…”. Zâmbește sincer, de parcă ar vrea să-mi spună că asta e ea, Marta, care-și așează sufletul în palmă, pentru că în el nu e nimic de ascuns. Și ce ar fi de ascuns, într-un om care caută lumina, și vrea să fie cu Dumnezeu?    Nimic. O întreb de încercări, pentru că cei din lume vin la mânăstire ca să primească alinare în dureri. Ea cum trece peste ispite? Îmi spune simplu, așa cum mi-a răspuns la toate întrebările, că se gândește la Dumnezeu. Dacă e prea apăsată să citească ceva în cartea de rugăciuni, simplul gând spre cer o ține. Spre cer și spre sfinții închisorilor, de care vorbește cu însuflețire. „N-aș mai putea să trăiesc fără acești sfinți. Ei sunt vii, mă rog lor așa cum m-aș ruga la necaz de orice om, pentru că sfinții au fost oameni, până la urmă. Îi simt la fel cum îl simt pe părintele Iustin Pârvu, de când a plecat de pe pământ. I-am simțit prezența, așa că, indiferent prin ce trec, ca orice om, mi-am zis că Dumnezeu e cu mine și nu mă părăsește. Nicio clipă”.

Repetiție pentru Înviere

În anii interbelici, părintele Iustin Pârvu a intrat ca novice la Mânăstirea Durău. Schitul Cerebuc, sau mai exact ruinele lui, erau în acei ani, ca și acum, sub ascultarea mânăstirii lui de metanie. Proaspăt călugărit și hirotonit preot, părintele Iustin a dorit să rectitorească Schitul Cerebuc. S-a păstrat până astăzi o însemnare a lui din acei ani. Nu a fost să fie. Peste țară a venit al doilea război mondial, apoi comunismul, iar părintele a ajuns la pușcărie. După 1990, trei călugări, frați de sânge, de loc din Iași, au pus în lucrare dorul de odinioară al tânărului Iustin. Au rectitorit biserica și o căsuță cu trei chilii. Pe urmele lor au venit apoi măicuțele de la Mânăstirea Petru Vodă împreună cu părintele Ioan. Micuța obște aninată de coastele Ceahlăului își caută acum locul inimii, în frumusețea raiului pământesc. Când l-am întrebat pe părintele Ioan Șișmanian de ce stă aici, departe de mânăstirea lui de metanie, mi-a răspuns scurt – „De drag! Mi-e drag locul ăsta! Am avut, cred, tot timpul un dor de a intra într-o stare de rugăciune, în singurătate. Așa că atunci când Înalt Preasfințitul Teofan, mitropolitul nostru, m-a chemat să vin aici, am venit cu foarte multă bucurie. Și stăm aici ca să ne lucrăm mântuirea, ne lucrăm pe noi înșine în acest loc foarte frumos, cu mult soare și cu mult vânt”.

„Iubirea e Stăpânul vieții mele”

– Dar de unde dragul de acest loc? Ce v-a făcut să îl îndrăgiți?

– Simt că, în fapt, părintele Iustin m-a trimis aici. Pentru mine, ascultarea e o stare de dăruire, în care nu poți să intri decât iubind. Asculți cu inima, pentru că ascultarea nu e un ordin, ca la armată. Sfântul Sofronie de la Essex spunea că, dacă în mânăstire apare acea stare de cazarmă, atunci înseamnă că ortodoxia a dispărut din ea. Ortodoxia nu mai e… Sigur că trebuie să te lepezi de voia proprie, altfel nu poți să stai cu altcineva, și sigur că lucrul ăsta este greu, poate că e cea mai grea nevoință, dar este esențial să o faci cu dragoste. Temelia nevoinței călugărești este lepădarea de această voință proprie, care înseamnă împlinirea poruncii Mântuitorului – ” Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”. Cum ne-a iubit Mântuitorul? Răstignindu-se pentru noi! Vrei să vii după iubire, adică după Domnul? Leapădă-te de tine însuți, ia-ți crucea ta, care este contextul existenței tale, și urmează iubirii pe cruce. Până la urmă, totul ține de început. Știți că noi, acum, în Postul Mare, spunem des rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care începe așa: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie!”. Ei bine, cine-I Domnul? Iubirea e Domnul! Cum ar suna rugăciunea așa – „Iubirea e Stăpânul vieții mele!?”. În felul ăsta, chiar că simți că poți să faci toate, să te lepezi de tine, să faci voia lui Dumnezeu. Acesta este sensul existenței umane. De aceea a venit Domnul la noi și pentru asta S-a răstignit pentru noi. Ca o paranteză, ar trebui să spunem că Fiul se jertfește pentru creația Sa încă de la întemeierea lumii, așa cum ne revelează cartea Apocalipsei, care-L numește „Mielul jertfit de la întemeirea lumii”. Lumea în care noi trăim este zidită pe jertfă. De aceea noi, românii, am construit substantivul „lume” de la latinescul „lumen” care înseamnă „lumină”. Suntem singurul neam latin care numește lumea plecând de la lumină. Din păcate, oamenii nu vor să urmeze iubirii răstignite și luminii pe care e zidită lumea.

Pentru omenire, țelul este unul singur – confortul, fie el trupesc sau sufletesc. Să-mi fie bine, dar nu pentru a crea, ci pentru a mă distra. De aceea spunem în limba română – la munte mă recreez, la mare mă distrez. Așa și este – la munte te re-creezi! Nu degeaba spunem asta, pentru că întotdeauna munții au fost locuri de retragere, pentru a te apropia de Dumnezeu. Așa s-au ridicat mânăstirile. Într-un fel, munții sunt niște mânăstiri, niște metereze. Așa că le spun maicilor că aici, la Cerebuc, pot veni cu bucurie să-și pună viața pentru Hristos, așa cum au promis la călugărie. Și că ăsta e un mod de a ne transforma pe noi înșine, de a ne rezidi, de a ne înnoi, de a face cu noi ceva. Asta e povestea acestui loc. E simplu. Mulți oameni nu știu ce e fericirea… E am găsit-o aici.