Stăpână pe viața mea
– Deşi ai doar treizeci şi trei de ani, vocea extraordinară şi renumele tău de aprigă păstrătoare a folclorului autentic au răsunet naţional. Iar în semn de alint, lumea îți spune „Tinereţe”. De ce?
– Totul a început cu un cântec, unul care avea să devină în scurt timp marele succes al întregului meu repertoriu. Atât de puternic a atins inima oamenilor, încât mi se spune azi „Tinereţe”, în loc de Oana. Au trecut cam nouă ani de la lansarea lui, dar încă nu există concert la care să nu mi se ceară să îl cânt. Titlul complet al melodiei este „Tinereţe, pe-a mea viaţă îs stăpână”, iar povestea lui a început când îmi ţineam în braţe primul copil. Avea un an, eram la plimbare cu el şi cu soţul meu. La studio, erau programate înregistrări în acea zi. Deseori se întâmplă să mă aşez în faţa microfonului şi să înregistrez ce-mi spune inima atunci, pe loc. Maestrul Ovidiu Barteş, marele violonist de la Cluj, m-a sunat să mă întrebe ce urma să punem pe bandă, ca să pregătească partiturile pentru orchestră. Atunci mi-au izvorât în minte versurile acestea: „Pe-a mea viaţă îs stăpână”. Aşa a apărut cântecul acesta şi sunt recunoscătoare că este atât de iubit şi azi. Poate pentru că în el nu se regăsesc doar cei de vârsta mea, ci toţi oamenii care mai simt flacăra tinereţii în sufletul lor. Eu ţin mult la ideea că ar trebui să ne simţim tineri până la adânci bătrâneţi. Tinereţea este o trăire, un mod de viaţă, nu doar o vârstă. În plus, dacă ne ducem tinereţea frumos, cu siguranţă la bătrâneţe nu vom tânji după trecut, ci ne vom hrăni din amintiri vii, pentru că inima ni se va fi păstrat tânără.
– Mai mult decât o melodie foarte îndrăgită, „Tinereţe” a devenit şi un mare festival…
– Aşa este. Cum spuneam, la fiecare eveniment la care participam şi cântam această melodie, lumea începea s-o fredoneze împreună cu mine. A fost firesc să intitulez cel de-al doilea disc la care lucram atunci, „Tinereţe”. Când am lansat albumul şi am văzut impactul pe care l-a avut concertul de lansare, mi-a rămas dorinţa asta de a repeta experienţa. Dacă a avut un asemenea succes, de ce să nu fie și-un festival? Un festival al tinereţii! Muncă multă, organizare minuţioasă, şi visul s-a împlinit. Numele festivalului îi este şi scop, adică de a atrage generaţia tânără în rândul iubitorilor de folclor. Dincolo de misiunea de a nu lăsa tradiţiile strămoşeşti să dispară şi de a le strecura tinerilor în inimă iubirea pentru ele, un alt motiv este că pe mine mă înspăimântă, pur şi simplu, ceea ce văd pe internet. Când observ ce melodii se difuzează pe You Tube, de exemplu, mă apucă panica, de-a dreptul. Nu vreau ca generațiile viitoare, copiii mei, nepoții, să nu cunoască valoarea artistică nemăsurată a poporului nostru. Mi se pare o obligaţie morală să facem cunoscută bogăţia folclorului românesc. Revenind la festival, deși sunt modestă prin fire, pot spune că sunt un organizator bun. Îmi place, am căpătat experienţă şi, foarte important, găsesc sprijin, mai ales în persoana soţului meu. El e preot, pilonul meu numărul unu în viață. Anul acesta vom organiza a cincea ediţie a Festivalului Folcloric „Tinereţe” de la Cluj. În timp, am mutat spectacolul în Piaţa Unirii, o mişcare unică în tabloul spectacolelor de folclor din România. Sunt foarte fericită, îmi creşte inima când văd, an de an, cum mii şi mii de oameni vin să participe la acest eveniment, unul sută la sută autentic, tradiţional, fără urmă de compromis. Vin din toată ţara, vin din străinătate, se adună de pretutindeni. Totul este gratuit, dar nu vă spun câtă lume îmi scrie şi cere să plătească bilet – din respect pentru artişti. Cred că este un lucru nemaiauzit să ţi se ofere plată fără să ceri, iar eu traduc asta doar prin iubirea oamenilor pentru folclor.
Apusenii Clujului
– Când ai urcat pentru prima oară pe scenă?
– Am debutat la şaisprezece ani, la un festival important din judeţul Satu-Mare, „Sâmbra oilor”. M-am născut la Cluj, dar când eram mică ne-am mutat în Satu-Mare, fiindcă tata, inginer zootehnist, fusese repartizat la o fermă de acolo. Peste timp, Dumnezeu a vrut să ne întoarcă pe rând acasă, la Cluj, mai întâi eu şi fratele meu, pentru studiile universitare, apoi ne-au urmat şi părinţii. La origine, bunicii sunt jumătate din Maramureş (Târgu Lăpuş), jumătate din Cluj. Eu reprezint folcloric zona mamei, munţii Apuseni ai Clujului, comuna Mărgău, de la Poalele Vlădesei. Aşa mi-a fost calea, aşa am simţit. Aş zice că principalul „vinovat” este portul popular de-acolo, care m-a fermecat. E unul deosebit. În comuna Mărgău femeile poartă cămaşă cu ciupag, absolut unică în ţară. Poate că şi forţa aceasta incredibilă a munţilor Apuseni să mă fi atras. Oricare ar fi explicația, eu sper să fac cinste toată viaţa acestui loc, iar oamenii lui să fie bucuroşi să mă aibă. E o onoare să fiu a lor. Revenind la debut, primii ani m-au prins la Satu-Mare, primele concerte, primele concursuri sau emisiuni de televiziune acolo au fost. Făceam parte și din Ansamblul „Cununiţa”, de care-mi aduc aminte cu drag, deşi au fost momente în care-mi era tare greu. Pornisem pe drumul muzicii foarte tânără și mă simțeam, cumva, copilul nimănui. Nu vorbesc de părinţii mei iubiţi, care ne-au crescut cu o educaţie aleasă şi cu Dumnezeu în suflet, ci la faptul că în concursuri nu mă proteja nimeni, nu eram, ca alții, sub aripa unui mare artist, care să spună acolo, unde trebuie: „Aveţi grijă de fata asta!”. Eu mergeam doar cu glasul meu şi cu Dumnezeu. Nu a fost suficient, iar eşecurile au lăsat răni adânci în sufletul meu.
Nu voi uita nicicând cum odată, după un foarte mare concurs – aveam deja douăzeci şi doi de ani -, toată lumea mă felicita, în frunte cu băieţii din orchestră (acesta este un semn că eşti sigur laureat, fiindcă ei au nevoie să ştie dinainte, ca să pregătească gala premianţilor din ultima zi). M-am dus la odihnă foarte fericită, eram sigură de succes, mai ales că am şi simţit cât de bine cântasem. Dar când am alergat, dis de dimineaţă, să citesc lista laureaţilor, nici măcar nu eram prezentă în gală. Fusesem exclusă total, pentru că s-ar fi văzut că aveam glas mai bun decât cei cu medalia la gât. Am avut o cădere, m-am prăbuşit în tristeţe, mi-am împachetat costumul popular şi l-am aruncat în fundul dulapului. Să nu-l mai văd! Dar m-a văzut Dumnezeu… Chiar în aceeaşi seară, am fost invitată la ziua unei prietene şi, la un moment dat, oamenii m-au rugat să le cânt. M-au ascultat ca-n biserică. Am cântat, şi cu fiecare notă simţeam cum mă vindec, simțeam că sunt făcută să cânt folclor, iar drumul meu are ca destinaţie inima oamenilor şi nu diplomele vreunui concurs. Iubirea oamenilor m-a salvat și m-am străduit să nu-i dezamăgesc niciodată. Am învăţat să aleg binele din urât, uşorul din greu şi lumina din întuneric, un crez de la care nu m-am mai depărtat niciodată.
„Cum l-am găsit pe Dumnezeu în Maramureș”
– Folcloric, aparţii Clujului, dar din celelalte zone prin care te-a dus viaţa: Satu-Mare, unde ai copilărit, şi Maramureşul bunicilor paterni, ce s-a prins de tine?
– Din Satu-Mare duc amintirile legate de şcoală, de liceu, prietenii mei sunt de acolo. Mulţi au ajuns medici, unii cu care mă mândresc şi mă sfătuiesc mereu. Din Maramureş duc „fundaţia” vieţii mele: credinţa. O să vă spun cum L-am găsit eu pe Dumnezeu în Maramureş. Eram cu bunica la biserică, preotul ajunsese cu slujba la Prefacere, atunci când spune „luaţi şi mâncaţi din trupul meu…”. Eram copil, îmi tot aranjam o banderolă, și numai ce o aud pe bunica: „Când e Prefacerea, nici nu respiri!!!”. Am înlemnit, am început să ascult cu atenţie, apoi să citesc şi din Biblie, să mă lămuresc de ce „tunase” bunica, exact în acel moment al slujbei. Tot ea mi-a explicat cel mai bine: „Pentru că atunci coboară Iisus pe masă şi-I poţi cere ce vrei tu şi El te ascultă”. Atât mi-a trebuit. Atât a fost nevoie să aflu, iar credinţa mea nu a mai fost zdruncinată de nimic, niciodată. Spun în gura mare: în Maramureş Îl găseşti pe Dumnezeu! Maramureşenii Îl au dintotdeauna în inimă. Ştiţi, câteodată, mi-e dor de El. Prin natura meseriei, se mai întâmplă ca duminica să nu pot ajunge la Sfânta Liturghie. Dacă-s pe drum, o ascult la radio, dar nu e suficient. Până la următoarea duminică, mi-e dor de Dumnezeu, am un gol în suflet pe care nu pot să-l opresc, oricât de mult m-aş ruga. Dar e un dor care face bine. N-aş vrea să pară că mă dau înţeleaptă, dar cred cu tărie că e nevoie de un strop de credinţă în fiecare om. „O credinţă cât un bob de muştar”, spune în Scriptură. Atât e de-ajuns.
Dor mocnit de România
– Ardealul este, probabil, partea României cu cele mai patriotice cântări. Sunt ele prezente și în muzica ta?
– Eu cred că patriotismul nu ar trebui exprimat numai prin cântece, ci, mai degrabă, prin felul în care îţi promovezi ţara, prin felul în care o onorezi. Am călătorit prin lume, am avut turnee în străinătate. Acolo, primele melodii din concerte le cânt mereu cu un nod în gât, pentru că văd tristeţea din ochii oamenilor care trăiesc departe de România. Au un dor mocnit, care nu se stinge niciodată, doar îi mistuie pe dinăuntru. Deşi sunt plecaţi, eu citesc în ochii lor înlăcrimaţi mai mult patriotism decât la unii români din ţară, care îl folosesc doar ca lozincă. În repertoriul meu nu am cântece patriotice, dar la final de concerte intonez negreşit rugăciunea „Doamne, ocroteşte-i pe români”. Toate cântecele mele sunt izvorâte din suflet și au putere vindecătoare. Tristeţile, de exemplu, sunt vindecate de doine. Doina este leacul nostru românesc, ea ne-a tămăduit neîncetat, încă din vechime. Cântecele mele respectă întru totul tipicul tradiţional, iar poveştile lor sunt cele ale inimii mele, interpretate în toate genurile în care îmi cântă mie sufletul.
– Oana, de ce merită să ţinem vii tradiţiile neamului nostru?
– Simplu. A cui eşti tu? A cui eşti tu, dacă nu ai identitate, străbuni? A cui mai eşti? Ce-ţi face sângele să clocotească şi câlcâiele să ardă, dacă nu jocul nostru românesc? Ce poate să-ţi încânte privirea mai mult decât frumuseţea şi bogăţia straielor noastre populare? Ce ne leagă de Dumnezeu mai mult decât colindele şi pricesnele? Da, ai Lui suntem, dar El ne-a zămislit pe acest pământ, nu pe altul. Fără tradiţie eşti al nimănui, orfan. Ca neam, dacă pierzi legătura cu străbunii, ești dus. Ca popor, eşti dezrădăcinat pentru totdeauna! De aceea, eu le voi spune copiilor mei: „Dragilor, când n-o să mai fiu pe lumea asta şi-o să vă fie dor de mine, ascultaţi o doină. Mă veţi găsi în ea”.
– Suntem în plină primăvară, anotimpul iubirii, care, în sfârşit, ne răsfaţă cu soare. Te întreb despre dragoste și pe tine. Tu şi soţul tău, preotul Eustaţie Gheorghe Pintea, inspiraţi multă lumină şi armonie. Care e povestea voastră?
– Ne ştim de copii, ne-am întâlnit la biserică în Cluj, aveam unsprezece ani amândoi. Era biserica unde slujeşte acum socrul meu. Vreo doi ani, de fiecare dată când veneam de la Satu-Mare, mergeam la biserică, iar acolo ne întâlneam şi vorbeam. Apoi m-am întors în Cluj pentru facultate şi de la prima reîntâlnire, gata a fost. Chiar din prima zi în care am stat la poveşti, ne-am trezit vorbind despre nuntă, familia noastră, că vom avea trei copii. Vă daţi seama? Aproape că nu mai am ce să mai adaug, aceasta este esenţa poveştii noastre, care, recunosc, mereu a iscat admiraţie. Mai ales azi, când e mare lucru să rămâi cu omul pe care l-ai întâlnit în copilărie şi să reuşeşti să-ţi construieşti alături de el familia visurilor. E limpede: a fost mâna lui Dumnezeu şi aici.
Foto: Nicolae Boca (1)
