• Născută din mamă japoneză și tată român, artista fotograf Ana Scripcariu-Ochiai, a făcut o călătorie de inițiere în România. Povestea emoționantă a unui om care își caută identitatea •

Dragoste în vremea Revoluției

Yuriko Ochiai era o tânără artistă fotografă japoneză în plină afirmare când, în toamna lui 1989, îndepărtata Europă, în care visase demult să ajungă, începe să se cutremure: cade Zidul Berlinului și Yuriko simte că e un moment care nu se întâmplă de două ori într-o viață: își pune aparatul și obiectivele în rucsac și urcă în avion cu destinația Germania de Est. Fotografiază pentru importante agenții de știri și ziare din țara sa, avide să afle poveștile ascunse, jumătate de veac, dincolo de „Cortina de fier”. Nu apucă să se acomodeze cu realitatea berlineză, că un eveniment încă mai șocant se petrece în Estul Europei: la Timișoara, în Republica Socialistă România, se pornește o revoluție împotriva unuia dintre cele mai dure regimuri comuniste. Nu stă pe gânduri și pornește spre Transilvania, iar de acolo, spre București. Iese pe stradă, intră în vorbă cu lumea, își găsește o călăuză într-un student român, care se oferă să o ghideze prin țara cu stema din steag decupată. Când interesul pentru evenimentele din Europa de Est începe să mai scadă, Yuriko se întoarce în Japonia, luând cu ea, în lungul drum spre casă, câteva zeci de role de film de istorie trăită la timpul prezent, dar și ceva în plus:    dorul de România. Se întoarce, de data asta nu ca să facă fotografie de eveniment, ci să documenteze – și, mai ales, să trăiască – viața simplă a oamenilor de la țară. Apelează la tânărul „ghid” pe care îl cunoscuse la Revoluție, iar el găsește o familie de țărani care să o găzduiască. Fotoreporterița japoneză și studentul român devin, de atunci, de nedespărțit. Peste numai în an, în Japonia, la Saitama, se naște micuța Ana Scripcariu-Ochiai.

Japoneza cu nume românesc

Pe Ana am cunoscut-o pe când mă aflam într-o documentare în Oltenia, cercetând străvechea tradiție a Călușului. Prin bătăturile din Radomirești, mă intersectam adesea cu o tânără asiatică, cu un aparat „profi” la gât, urmărind cu mare conștiinciozitate străvechiul dans popular. „O turistă excentrică…”, mi-am spus. Mai târziu, în centrul comunei, primarul îmi povestește că o artistă japoneză a venit să fotografieze obiceiurile călușarilor și mă roagă să o întreb dacă o mai poate ajuta cu ceva. Facem cunoștință. „Ana Scripcariu-Ochiai”. Îmi vede surprinderea și mă lămurește: tatăl ei e român. O româno-japoneză, pasionată de obiceiurile noastre populare, un „subiect” pentru Asul de inimă, pe lângă care nu pot să trec. Ana acceptă cu bucurie să stăm de vorbă    și să devină personaj în „Formula AS”. O rog să-și pornească povestea de la părinții ei: „Erau ani foarte confuzi în România pe a­tunci. Multă vreme, s-au gândit unde le-ar fi mai bine: aici sau în Japonia? Tata era încă student, iar în România taxele pentru o școală privată, în care să învăț japoneza sau o limbă străină, erau foarte mari. Așa că s-au mutat în Japonia. Abia pe la 4 ani, m-au adus în România, să mă vadă rudele de aici. În cele din urmă, tata a rămas să-și continue studiile aici. Nu s-a mai întors. Nu s-a putut adapta la viața din Japonia…”. Ana avea mai puțin de 7 ani când a vizitat ultima oară România, în copilărie. Apoi, foarte multă vreme, până prin 2015, când era deja studentă, i-a fost imposibil să revină. Pentru micuța Ana, viitorul era în țara mamei. Din partea tatălui, rămăsese doar cu moștenirea numelui…

O fetiță „altfel”

Ana își scoate agenda și, cu caligrafie fină, de parcă ar picta, își scrie numele cu stiloul. „Ana” – o simplă pictogramă. Numele japonez, „Ochiai”    – la fel. „Scripcariu” înseamnă, însă, un nesfârșit șir, jumătate de rând de agendă de pictograme! „Un nume foarte ciudat și foarte lung pentru cineva din Asia”, zâmbește Ana. „În Japonia, oamenii născuți din căsătorii internaționale sunt foarte puțini. Sunt un fel de minoritate. Poate că pentru un român, arăt ca o japoneză, dar în Japonia, lumea a văzut de la început că sunt o străină. Copiii înțelegeau imediat că sunt altfel. În Japonia, inclusiv la liceu, totul ține de reguli foarte stricte. Elevii arată la fel, asta este foarte important în cultura japoneză. Oricât m-aș fi străduit să fiu ca ceilalți, să fiu cât mai «japoneză», nu puteam. Acolo lumea poartă părul drept, iar părul meu este ondulat…”. Să fie „altfel” în Japonia n-a fost ușor pentru Ana. „O vreme încercam, parcă, să-mi ascund identitatea. Nici măcar mama nu putea înțelege cu adevărat ce simțeam, pentru că ea nu e o persoană de rasă mixtă. Nici cu fratele meu mai mic nu puteam vorbi, el este pur japonez. Așa că am fost mai mult singură în povestea asta”,    mărturisește Ana.

„Mamă, trebuie să plec în România!”

Poate și pentru că îi era greu să comunice ceea ce simțea, Ana s-a refugiat, de mică, în artă. „Copil fiind, îmi plăcea să desenez. Cei din jur apreciau asta, iar limbajul vizual m-a făcut să simt că îmi pot exprima mai ușor sentimentele. Cu timpul, am înțeles că mi-ar plăcea să devin artist. Și atunci, opțiunea cea mai bună era să urmez o facultate de arte”. Studenția a venit ca o eliberare pentru Ana, care a urmat Universitatea de Arte din Tokyo. „Artiștii trebuie să-și confrunte identitatea, altfel nu pot realiza opere de artă adevărate. În facultate, am început să-mi pun tot mai serios problema identității. Dar, din nou, în Japonia, tema identității, pe care o urmăream în lucrările mele, era greu de împărtășit, nu e ca în America sau în Europa, unde conviețuiesc o mulțime de naționalități. Prin 2015, când eram deja studentă, m-am gândit: dacă nu-mi cunosc cu adevărat identitatea românească, poate nu voi putea face niciodată adevărate opere de artă în viitor. I-am spus mamei: «Trebuie să plec în România!». Nu mai fusesem aici de 15 ani, nu mai știam de familia tatălui…. Odată ajunsă, am înțeles că revenirea în România era cel mai important punct din viața mea. De atunci, totul s-a schimbat. Înainte de asta, identitatea mea însemna doar Japonia. Lumea îmi spunea că nu sunt japoneză pură, dar despre jumătatea mea românească eu nu știam mai nimic. «Ce este România? Cum e cultura tradițională în România? Ce se întâmplă în România?». Nu știam să răspund. Așa că a trebuit să vin aici, să mă conectez la rădăcinile mele românești. Și, cum am ajuns aici, mintea mea s-a luminat. Înainte, era puțin în întuneric…”.

Taina pupăturilor

Ana îmi povestește cu câtă căldură a fost primită de familia reunită la Comarnic – surorile bunicului, mătuși, unchi, verișori, tata, toată lumea bucuroasă să o vadă pe fata lor frumoasă din Japonia. Au cadorisit-o cu ce au avut mai de preț și au făcut-o să se simtă ca acasă. Acolo, printre „ai ei” din România, lacrimile din ochi au început să developeze imagini vechi. Își amintea cum alerga cu tatăl ei pe coclauri, să prindă umbra vulturilor din înaltul cerului, când săreau din podul șurii în căpițele de fân ori când momeau cu coltuci de pâine câinii de pe la stâne, să poată hălădui, de voie, pe plaiuri. „Amintirile veneau așa, ca un vis, ca un film!”. Sufocată de dragostea rudelor, Ana și-a adus aminte cum, micuță fiind, a deprins taina pupatului pe obraji în România: „Aici, aveți o adevărată cultură a pupăturilor! În Japonia, e cu totul diferit, iar eu, întoarsă din România, pe la 5-6 ani, mă apucam să pup pe toată lumea pe care o întâlneam. Sau încercam să îi învăț pe prietenii mei ce e aceea o cruce și nimeni nu înțelegea”, spune Ana.

Pentru tânăra artistă, venirea în România înseamnă, însă, mai mult decât reconectarea cu familia. În anii de studii își dedicase doi ani diverselor ritualuri vechi japoneze. Își propusese ca, mergând pe urmele rădăcinilor românești, să facă asta și în România. După ce a terminat șefă de promoție la Tokyo, a încercat să stea un întreg an calendaristic, să poată surprinde legătura dintre tradițiile și trecerea anotimpurilor.    Ana s-a îndrăgostit de frumusețile României, dar mai ales de oamenii ei. „Am dat peste multe «tezaure» prin cătune, dar oamenii sunt adevărata bogăție a României. Peste tot pe unde am oprit un om să îl întreb ceva, a făcut tot ce a putut să mă ajute. Atâția oameni m-au primit în casele lor, mai cu seamă la țară! Și atâtea bunicuțe au stat, răbdătoare, să îmi spună, exact ca unei nepoate, povești cu vrăjitoare, strigoi și Cosânzene de care nu mă mai săturam!”.

În capsula timpului românesc

„Aici în Oltenia, am venit cu trenul, cu gândul să mă întorc, cumva, seara și uite câ stau de vreo patru zile! Toată lumea, de la primar și polițist la căpeteniile de trupe de călușari s-au oferit să mă ajute. Am fost absolut impresionată de căldura oamenilor. În Japonia, lumea nu e așa, cu atât mai impresionată sunt de deschiderea și de sinceritatea țăranilor români. Poți simți legătura lor directă cu pământul și cu tradiția. La fel s-a întâmplat și în Apuseni, unde am mers, la fel, să documentez o tradiție locală, iar lumea a fost așa de primitoare, că am rămas trei zile. Trei zile, dar am simțit că trecuse o săptămână! A fost prima oară pentru mine să trăiesc cu toaleta în curte și să mă spăl la lighean. Mă simțeam, prin satele din Ardeal, trăind ca oamenii de acolo sau vorbind cu ei, ca într-o capsulă a timpului. Mă gândeam: «Am venit din Japonia ca să călătoresc în timp, ce poate fi mai special de atât?!». La final, nu-mi venea să mă mai urc pe trenul spre București, îmi părea rău că tot ce trăisem acolo va rămâne doar o amintire. Când am revenit prima oară în România, mă simțeam ca un copil, nu știam aproape nimic. Și toți cei care m-au ajutat în acest timp îmi sunt ca niște părinți. Am crescut mult aici, simt cu adevărat că îmi curge sânge românesc prin vene”.

Paparudele din Japonia

În timpul documentărilor sale prin satele românești, Ana a avut surpriza să descopere o mulțime de asemănări între tradițiile ancestrale de la noi și cele din Japonia. „Sunt multe puncte de legătură, cu cât tradițiile sunt mai vechi, cu atât sunt mai apropiate! Apa, lemnul, focul, plantele, elementele acestea naturale apar în multe tradiții comune, oamenii vechi, simpli, aveau un fel asemănător de a privi lumea. Două exemple m-au frapat cel mai mult: primul e sărbătoarea Sânzienelor, când se fac focuri pe câmp. Avem și noi așa ceva, vara, exact la fel! Uite, astea sunt fotografii de Sânziene de aici și astea sunt de la sărbătoarea similară din Japonia. Sunt la fel! Apoi, am asistat aici la ritualul Paparudei. Elementele sunt aceleași, și în România, și în Japonia. Am fost absolut uimită! Uite, asta e tradiția similară pe care noi o avem în Okinawa, în sudul Japoniei”.

Livada de meri a bunicului

Ana Scripcariu-Ochiai s-a întors în Japonia cu material fotografic pentru câteva expoziții. „Pentru unul dintre proiecte, am vorbit cu mai multe românce născute, ca și mine, în 1992. Ideea era să învăț din experiența lor și să încerc să înțeleg cum ar fi putut fi viața mea dacă rămâneam și creșteam în România. Am multe idei legate de România!”, zâmbește ea. „Sunt foarte interesată de țesăturile țărănești. România are o cultură extraordinară în zona aceasta. Bunica din partea mamei este și ea specialistă în țesături tradiționale japoneze, și vreau să pun, cumva, laolaltă aceste experiențe”. Dar „proiectul” ei de suflet e altul: „Bunicul din partea tatei era din Moldova. Am fost acolo într-o vară și am găsit, din păcate, casa dărăpănată. Nu mai locuiește nimeni, însă livada lui de meri încă rodește, așa, de capul ei. Stăteam în livadă și mă gândeam cu emoție cum a sădit bunicul copacii, cum a cules, ani la rând, roada acelor meri. Vreau neapărat să fac o lucrare inspirată din experiența asta. Dar îna­inte de toate, vreau să fac, cu mâna mea, o țuică bună din merele acelea, la fel cum făcea, când­va, bunicul. Am vorbit cu cei bătrâni, am cam înțeles cum se face țuica de casă și abia aștept să fac și eu țuica mea!”.

Fotografii: Ana Maria Ochiai, Yuriko Ochiai și Ciprian Rus