Când, în urmă cu un deceniu, am plecat la Varșovia pentru Formula AS, ca să aflu la fața locului, ce înseamnă „Modelul polonez”, vecinii de pe flancul estic al NATO și al Uniunii Europene erau aclamați pentru capacitatea lor de-a atrage fonduri europene, în procente incredibile, de peste 100%! La fel ca și azi, România se „străduia” și atunci să ocolească multe dintre oportunitățile de finanțare de la UE, preferând fondurile naționale, împărțite discreționar, pe criterii politice. Nu doar capacitatea de absorbție a banilor europeni era mai mare în Polonia față de România, ci și alți indicatori macroeconomici, precum salariul mediu sau salariul minim, în condițiile în care, la vremea respectivă, leul era echivalent cu zlotul, iar prețurile erau aproximativ aceleași, în cele două țări. Și totuși, deși „tabloul” se vedea spectaculos de la depărtare, interlocutorii de la Varșovia – istorici, diplomați, economiști, jurnaliști polonezi – păreau nemulțumiți. Am pus asta, atunci, pe seama faptului că, mândri cum sunt, polonezii nu se mulțumeau cu un bine relativ, voiau și mai bine.
În cei 12 ani trecuți de atunci, România a egalat Polonia la majoritatea indicatorilor macroeconomici, chiar și fără aportul (mai consistent) al fondurilor UE. Până și deficitul bugetar, care dă azi bătăi de cap Bucureștiului, este la fel de îngrijorător și în Polonia! Din păcate, în paralel cu creșterea economică, care dă tot mai bine în statistici, România a fost ajunsă din urmă de „umbrele” de care se plângeau specialiștii de la Varșovia: ruptura din societate, adâncită de interese ideologice sau de manevre externe interesate, care s-au văzut și în recentele alegeri. Și ele persistă și în prezent. La fel ca România de azi, și Polonia își trăiește cei mai prosperi ani ai istoriei sale, ruptă – în cel puțin două tabere, tot mai greu de împăcat. Diferențe de nuanță există, pentru că polonezii, ceva mai pățiți ca noi în istorie, nu înghit câtuși de puțin „nostalgiile sovietice”, mai ales că Rusia destabilizează prin orice mijloace, Polonia, la fel, și dușmanii UE, cărora li s-au adăugat, mai nou, Statele Unite ale Americii… Polonezii nu au nevoie la conducerea țării de cineva care să pună bețe în roate Bruxelles-ului, umăr la umăr cu Viktor Orbán din Ungaria sau cu Robert Fico din Slovacia.
Războiul hibrid total care se dă, zilele acestea, pentru controlul flancului estic al lumii euro-atlantice se vede cu atât mai clar, cu cât avem suprapunerea alegerilor prezidențiale din România și Polonia. Deloc întâmplător, ambii „finaliști” de la București și-au arătat susținerea pentru candidații afini lor din Polonia: George Simion a mers, după primul tur, la mitingul suveranistului Karol Nawrocki, în vreme ce Nicușor Dan, imediat după câștigarea alegerilor, s-a dus la Varșovia să se întâlnească cu premierul pro-european Donald Tusk și să vorbească la mitingul candidatului Coaliției Civice, primarul capitalei poloneze, Rafal Trzaskowski.
Ca și în România, bătălia finală a prezidențialelor de duminică din Polonia se va da până la ultimul vot. Indiferent cine va câștiga, marea problemă pentru Polonia, ca și pentru România, e să rezolve ruptura din societate, care poate bascula oricând avansul spectaculos luat de cele două țări, după 1990. Cu atât mai mult susținerea reciprocă a ambelor țări e o direcție care trebuie continuată. Într-un context tot mai volatil, e greu de găsit în jur un aliat de care să ne lege interese mai directe și de care să ne despartă mai puține lucruri decât Polonia. Convulsiile din ultima vreme au deschis această oportunitate, multă vreme ignorată: o aliniere de discurs Polonia – România plus Țările baltice ar da o voce puternică flancului estic, iar asta s-ar vedea – nu doar în răspunsurile la amenințările Moscovei, ci și în promovarea intereselor comune la Bruxelles. Cum ar suna: „Modelul româno-polonez”?
