KARINA JIANU (actriţă): „Trebuie să mă obișnuiesc cu succesul”

„Televiziunea te face cunoscut mult mai rapid decât filmele”

– La doar douăzeci şi doi de ani, faci pași siguri în carieră: joci teatru, ai terminat un film de lungmetraj („Hoţii de subiecte”), ai realizat scurt­metraje și te bucuri de mare succes la public, în rolul principal din serialul „Ana, mi-ai fost scrisă în ADN”, difuzat pe Antena 1. Debutul pe micul ecran te-a avantajat?

– Serialul difuzat de Antena 1 e „re-debutul” meu, ca să spun aşa. Am terminat facultatea abia anul trecut, deci sunt cu atât mai bucuroasă să fac parte dintr-un proiect de o asemenea amploare. Recunosc că televiziunea te face cunoscut mult mai rapid decât filmele sau teatrul. E un lucru bun, dar mă şi sperie puţin. Trebuie să mă obişnuiesc cu succesul. Eu nu mi-am modificat deloc felul de viaţă, în schimb, reacţia oamenilor faţă de mine este mult diferită, mă privesc într-un mod mai special, îmi zâmbesc, uneori îmi adresează câteva cuvinte: „Te ştiu parcă de undeva, nu cumva eşti în serialul de pe Antena 1? Îmi place cum joci!”. Mă bucur, mă bucur foarte mult, cum să nu?! Dar încă nu ştiu cum să reacţionez şi mă ruşinez. De exemplu, zilele trecute, filmam la munte, iar o doamnă din zonă, care vindea brăţări confecţionate de ea, mi-a dat una cadou. Ştiam că e oferită din suflet, dar, totuşi, am fost extrem de surprinsă, brățara aia reprezenta pentru ea un câștig. Nu ştiu cum să explic, pe de o parte, mă simt puţin copleşită, pe de alta, mă simt obligată să nu dezamăgesc niciodată felul acesta de afecţiune care vine dinspre oameni către mine. Un amestec de sentimente cu care sunt, de asemenea, la… debut. Recunoscătoare, acesta este cuvântul, recunoscătoare să fiu întâmpinată cu zâmbete, ceva rar în ziua de azi. Preţuirea aceasta manifestată deschis e hrană pentru sufletul unui actor aflat la început de drum şi-l ajută enorm să crească. Asta sper că se va întâmpla şi cu mine.

„Falie între generații? Eu nu o simt deloc”

– Multă vreme, serialele difuzate la televizor au fost considerate ruda săracă a filmelor de pe marele ecran. Mai persistă această prejudecată?

– Cel mai ciudat lucru este că nu publicul este cel care pune astfel de etichete, ci actorii înşişi. Din fericire, nu toată breasla. Eu consider că e greşit să judeci un lucru din afara lui, în cazul acesta, să spui că un serial TV nu înseamnă artă actoricească adevărată, fără măcar să fi participat la vreunul. Eu sunt înconjurată la filmări numai de actori desă­vâr­şiţi, cel puţin trei generaţii, una mai bună decât alta. Munca este luată foarte în serios, se lucrează într-un ritm mult mai intens decât la un film de lungmetraj. Iar personajele, povestea, mesajul, toate se ridică la aceeaşi valoare cu cele de pe o scenă de teatru. Aşadar, eu consider că este total greşit să arăţi cu degetul, doar pentru că accesul publicului la un serial difuzat pe micul ecran este mai facil decât deplasarea la o sală de spectacole. Ce-şi poate dori mai mult o tânără actriţă din noua generație, decât să fie înconjurată de nume pe care să le respecte enorm? Cum ar fi Vlad Udrescu sau Ada Condeescu, Marian Râlea sau Anca Sigartău? Dau doar câteva nume dintr-o distribuţie fără cusur. După terminarea facultății, eu am visat să lucrez într-un astfel de mediu şi nu pot fi altfel decât fericită şi recunoscătoare să fiu primită în el. Falie între generații? Acolo, la filmări, eu nu o simt deloc. Desigur, vorbim în pauze despre cum era pe vremea ta, faţă de vremea mea, dar asta doar pentru a ne cunoaşte mai bine, a ne înţelege, a ne apropia. Suntem acolo ca să creştem împreună, nu ca să împărţim ceva. Ne interesează în primul rând să iasă bine scena la care lucrăm, filmul, iar acest lucru ne poate doar uni.

– Felul în care te faci cunoscut s-a schimbat în ziua de azi şi pentru actori. Reţelele sociale, YouTube, podcast-uri… – sunt și la dispoziția lor. Este mai uşor să ajungi la oameni în felul acesta?

– Aş spune că, deşi mijloacele sunt mult mai diverse, paradoxal, este mai greu să-ţi clădeşti un nume. Are loc un fel de… risipire. E foarte greu să aduci publicul amator de internet într-o sală de teatru, şi invers. Nu există o fuziune între toate formele de divertisment, iar asta împarte publicul, mai ales pe cel tânăr. Atenţia, dacă nu e antrenată prin lectură, se reduce la câteva zeci de secunde. La teatru, nu mai rezistă nimeni să urmărească un spectacol de patru ore. Cum să răspundă un actor la asemenea provocări? Trebuie să mărească viteza, să fie iute, isteţ, să nu plictisească şi să se adapteze prezentului. În sensul acesta, actorii foarte cunoscuţi ar face un enorm serviciu unei piese de teatru, dacă ar promova-o şi prin­tr-un filmuleţ pe reţelele sociale. Înţeleg că nu le place să facă asta, dar trebuie văzut scopul din spatele acestei acţiuni: dacă prin postarea respectivă vin doi oameni în plus la teatru, reuşita este extraordinară. Pe de altă parte, generaţiile de actori care nu s-au născut cu telefonul în mână și au muncit enorm pentru afirmare nu ar trebui să se folosească de vreo reclamă. Nevoia de promovare este a noastră, a celor tineri deci: e mai greu să-ți clădeşti un nume solid în artă azi, pentru că ai mai mult de muncit şi eşti adesea expus pericolului de a te risipi. Şi aşa suntem foarte agitaţi, de parcă mereu am căuta ceva. Mie mi-a luat destul de mult timp să mă calmez, în primele luni de filmare la „Ana…”, eram foarte stresată că nu făceam decât asta, filmăm aproape zilnic, deci nu am vreme să mai merg la alte castinguri, să alerg după roluri, aşa cum eram obişnuită. Am muncit mult cu mine să-mi găsesc liniştea într-un singur proiect, am căutat sfaturi de la actori cu mai multă experienţă. O discuţie cu Alexandru Dunaev chiar m-a liniştit. Am înţeles că mai bine fac un lucru foarte bine, decât să mă împart în prea multe direcţii. Mi-a reamintit că am douăzeci şi doi de ani şi timp berechet pentru toate rolurile din lume, că lucrurile ies mai bine dacă le acorzi răgaz şi atenţie. Agitația nu ajută deloc. Aşadar, la douăzeci şi doi de ani, exersez răbdarea.

„În Botoșani, spiritul artistic face parte din ADN”

– Ești născută în Botoșani, un oraș cu mare renume cultural: Eminescu, Enescu, Luchian, Nicolae Iorga, Grigore Antipa sunt doar câteva personalităţi născute acolo. Îşi mai păstrează astăzi orașul acest blazon?

– Încep prin a spune că tocmai s-a terminat renovarea Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, după mai bine de zece ani, un răstimp în care reprezentaţiile de teatru nu s-au oprit niciodată, s-a jucat încontinuu la Casa de Cultură. Doar că acolo, dacă ploua afară, ploua şi pe scenă, iar vântul trecea prin pereţi. Ştiu, fiindcă am participat la ateliere de teatru încă de mică şi jucam la rândul meu în aceste condiţii. Ce vă spun poate suna ca un lucru negativ, dar, dimpotrivă, eu văd în asta mai degrabă o dovadă a încăpăţânării prin care Botoşaniul refuză să-și piardă statutul de important centru cultural. Poate că în alte locuri, oamenii, artiştii ar fi renunţat la lupta cu ruinele şi lipsurile, dar botoşănenii n-au făcut asta. Spiritul artistic ne e scris în ADN. Eu nu am avut o familie care să fi fost pasionată de teatru, eu sunt cea care şi-a dus părinţii în sală. Am fost atrasă de artă şi actorie, am început să particip la tot felul de proiecte, şi apoi i-am îndemnat şi pe ai mei să meargă la teatru. Obligat, nu îndemnat! (râde). Între timp, eu am plecat din Botoşani la Bucureşti, odată cu facultatea, însă ei merg în continuare la teatru. Mai mult decât atât, nu o fac singuri, ci însoţiţi de prieteni „molipsiţi” la rândul lor. Există un spirit artistic în urbea mea, există și în oameni. Da, numele mari care au strălucit în istoria Botoşaniului ne obligă. De asemenea, izolarea acestor locuri a făcut ca oamenii să aibă mai mult grijă unii de alţii. Ne-am autogospodărit, autoeducat, iar asta lasă urme adânci în fiecare. Cred că aşa se explică de ce nevoia de cultură, de educaţie şi de umanitate nu a dispărut din Botoșani. Poate că nu mai are strălucirea de altădată, dar ce loc din lumea asta mai străluceşte cultural ca-n trecut?

Exerciții de imaginație

– Dacă nu părinţii sunt cei care te-au dus de mână la teatru, cum l-ai descoperit?

– Încă din grădiniţă, eram foarte bună prietenă cu băiatul unei actriţe. Ne jucam, eram mereu împreună, mergeam des şi la teatru, la spectacolele mamei lui, Lenuş Teodora Moraru. Timpul a trecut, drumurile ni s-au despărțit, dar fascinaţia a rămas. Micuţă fiind, mereu mă uitam spre scenă şi-mi imaginam cum ar fi să fiu şi eu acolo. Neîncetat făceam asta şi, recunosc, încă o fac. Dacă azi văd un spectacol sau un film care-mi place, am exact acelaşi exerciţiu de imaginaţie ca la cinci ani. Tot la vârsta aceea, îmi forţam şi rudele la jocuri care presupuneau improvizaţie. Alegeam mereu alte şi alte scene, la care ei trebuia să participe:    „să zicem că eu sunt fata în pericol şi tu trebuie să mă salvezi”, îi spuneam tatei. Tot de mică am avut o fascinaţie teribilă pentru locul numit „teatru”, sala de marmură din Teatrul „Mihai Eminescu” era un tărâm care mă copleşea, pur şi simplu. Nu cred că am reţinut niciun spectacol atât de amănunţit cum ştiam sala aceea.

– Deci, n-ai ezitat din a-ți face din teatru o meserie…

– Ba da. Pentru că în mintea mea de copil teatrul era doar o joacă. În schimb, îmi proiectam un viitor cu o meserie „adevărată”. Eram bună la şcoală, am mers la Colegiul Naţional „A. T. Laurian”, la ştiinţele naturii, cu pregătire intensivă pentru Medicină. Ştiam germană, aşadar, mă vedeam un viitor medic prin Germania. Totul era foarte clar pentru mine în acest sens. Dar, odată ajunsă la liceu, am dat probă la trupa de teatru. N-am luat. Nu-i nimic, am mers să încerc şi la liceul concurent, „Mihai Eminescu”, şi m-au primit. Acolo mi-am regăsit și prietenul din grădiniţă şi pe mama lui. Coincidenţă sau destin, am început să lucrez la Atelierul de Teatru exact cu Lenuş, actriţa care-mi deschisese de copil dragostea pentru această artă. Aşa a început nebunia. Învăţam la fel de bine, dar absolut tot timpul meu liber era dedicat teatrului. Dacă aveam o zi întreagă, o zi întreagă eram numai acolo. Mai târziu, şi timpul meditaţiilor pentru medicină a fost acaparat de scenă, şi m-a dat profesoara afară. Acela a fost momentul cheie: „Mama, vreau să fiu ac­triţă!”. „Lasă, că-ţi trece”, mi-a răspuns scurt. Nu mi-a mai trecut niciodată.

– Poate un tânăr din ziua de azi să trăiască numai din meseria de actor? Traversăm vremuri dificile…

– Eu sunt un exemplu că se poate. Sigur, trebuie să porneşti pe drumul acesta conştient că nu vei trăi în lux, că deseori la finalul lunii nu vei şti exact câți bani ai în buzunar, dar se poate trăi decent. Cât despre tensiunea prezentului, eu mă refugiez în actorie, aceasta îmi este reţeta personală pentru a contracara stresul. Sunt foarte dedicată meseriei, iar odată afundată în muncă, nu-mi mai pasă de nimic. E mare lucru, fiindcă în afară, viaţa e foarte grea. E bizar, aproape că resimţi o jenă să spui cu voce tare că eşti în regulă. Sora mea are doi copii mici şi, sincer, nu ştiu cum se descurcă. Nu neapărat financiar, ci aşa, ca presiune. E mare curaj să aduci pe lume copii în societatea de azi. Nu vorbesc de România, o ţară sigură şi afectuoasă, ci de prezentul planetar. Crize, războaie şi valori îndoielnice, care devin modele pentru copii. Cu aspectul acesta din urmă, chiar am o mare problemă. De câteva luni, colaborez cu profesionişti pe social media, cu scopul de a promova o imagine reală, normală, a femeii, o imagine din care fetele să se inspire: simplu, realist, fără machiaje şi vieţi false afişate pe internet.

– Ţi se potriveşte şi rolul din serial în acest sens. Sunt similitudini între Ana şi Karina?

– Orice actor împrumută ceva din sufletul său personajului pe care-l joacă. Ana este o tânără care nu-şi cunoaşte părinţii, crescută în orfelinat, ajunsă apoi într-o casă socială. O viaţă grea, pe care nimeni nu şi-o doreşte. Am studiat mult ca să înţeleg cât de cât cum se simte o fată în această situaţie grea, dar aproape că nu vrei să înţelegi total. Avem, însă, ceva în comun: amândouă privim mereu către partea frumoasă din oameni. Puterea Anei vine din faptul că, deşi a fost rănită neîncetat, nu și-a pierdut umanitatea, nu a încetat să vadă mereu lumina. E o inocentă incurabilă. Semănăm, şi eu sunt la fel. Doar că eu nu am trecut prin suferinţele personajului meu. Nu e misiune uşoară, ba chiar e greu să joci un personaj care tinde să devină model pentru o parte din public. Este provocator să găseşti mereu frumosul şi ino­cenţa, într-o lume care de prea multe ori este exact opusul. Sper din toată inima că reuşesc.